Mărturii

 După ce războiul s-a terminat, atunci toată lumea și-a văzut de treabă. (B.Z.)

M-am născut în 1926,pe Valea Jiului, între Segarcea, dac-ai auzit, o comună cu oameni săraci, din cale-afară săraci. Erau foarte multe bordeie, iar cei care-aveau o căsuță cât de mică, nu știau să doarmă pe-altceva decât pe rogojină. Ca învelitoare, își făceau o cergă din fire de cânepă , țesută în război, toarsă de mâna mamelor sau a femeilor din familie. Ca să se-ncălzească, aveau în casă o sobă pe care o încălzeau pe-afară prin altă încăpere, făcută expres pentru a încălzi acea cameră. Acolo băgau în soba aia paie, paiele care rămâneau de la grâu. Așa au trăit, tot timpul. Mergeau la muncă, își luau copiii care erau copii mici, îi luau într-o postavă, îl duceau pe copil cu ei, îl așezau la umbră, undeva mai sus, așa, ca să-l vadă și el care muncea pe brazdă și când auzea că țipă copilul, mama fugea repede, îl alăpta, îl culca din nou și pleca iar la muncă. După ce plecau acasă, obosiți, bineînțeles, tata mai făcea câte ceva prin curte. Mama trecea la bucătărie, își făcea mâncare să mănânce și-atunci seara și să ia și la muncă. Asta era o zi de muncă, mamă.  (B.Z.)

 

Eu nu trebuia să mă duc la școală, că-n ‘32 împlineam șase ani. Dar sora mea dacă a plecat și eu eram foarte legată de ea, n-am vrut nici moartă să rămân.  Și-am țipat, am plâns, m-am răzvrătit, bineînțeles, încât mama a trebuit să se scoale noaptea să-mi facă și mie un geac , că pe vreme-aceea nu se știa de ghiozdan , nu se știa de nimic. Ce-avea copilu-n geaca aia, în ”traistă”-i ziceam noi? O tăbliță, făcută din ebonită, un burete și un condei. Condeiul era legat de tăbliță, să nu-l pierd, că se găsea foarte greu și riscam să n-am cu ce să scriu. Și mergeam la școală. La școală, copiii se duceau foarte puțini, se ducea cam cine vroia, pentru că erau două situații. În prima părinții nu aveau de multe ori pentru copii cu ce să-i trimită la școală , în al doilea rând, nici nu erau obligați, căci învățătorilor și profesorilor, mai puțin profesori, că erau așa puțini profesori atunci, nu le convenea să-nvețe toată lumea carte, pentru că ei erau bogați deja . A se face învățător, sau profesor, sau popă sau cine știe ce altceva, nu se putea decât om bogat.(B.Z.)

Tatăl meu a fost prizonier în Germania. E foarte important că a fost voluntar, deci a plecat din Ardeal, era Austro-Ungaria , și-a fugit peste munți în Câmpina și s-a înrolat în armata română, împotriva ungurilor. Mulți români au făcut lucrul ăsta în Primul Război Mondial, români din Ardeal. Întâi a lucrat în mină și pe urmă a lucrat ca croitor în atelier împreună cu francezii. Tata povestea , au murit foarte mulți, dar dânsul era un om credincios și povestea , drăguțu’, zice „veneau gloanțele , parcă-n dreptul meu se dădeau la dreapta și la stânga”. A scăpat fără să fie atins, dar povestea cum mureau și n-aveau armament, n-aveau încălțăminte bună. Au dus-o greu în Primul Război Mondial, foarte greu. (G.C.)

Prima mea amintire este de la tatăl meu care a participat la acest război în lupte de la Mărășești. Este prima mea amintire și mi-a spus acolo cum s-a luptat și că la Mărășești au pornit ostașii îndemnați de comandant să nu dea un pas înapoi. Mama povestea că au fost nemții prin zona respectivă , făceau prostii. Ei , oamenii, în special femeile s-au retras undeva în luncă noaptea să nu se-ntâlnească cu cei  care ocupau zona respectivă.  (I. G.)

E-adevărat că războiul a adus numai necazuri, numai lipsuri materiale, numai copii orfani, numai oameni morți și-așa . Războiul să nu fie dorit de nimeni.  (I.G.)

Să fie cu mult bun simț, să fie buni, altruiști, cu bun simț, cu educație, să se gândească fiecare nu numai la el, și la cel de-alături. Desigur că e prea mult ce spun eu, dar noi așa am fost crescute.  (G.C.)