Mărturii

„Tata a fost prizonier și nu s-a mai știut de el și, la un moment dat, după ce s-a terminat războiul, a venit acasă. Dar înainte de a se sfârși războiul, i-a venit instanță de moarte, ca fiind dispărut. Mama i-a făcut pomeni, i-a făcut de toate și când l-a văzut intrând pe poartă… surpriză, a venit tata.” (Dl. M.S, 87 ani, București)

„După ce războiul s-a terminat, atunci toată lumea și-a văzut de treabă.”(Dna B.Z, 91 ani, Craiova, jud. Dolj)

„Cei tineri de azi…să fie cu mult bun simț, să fie buni, altruiști, cu bun simț, cu educație, să se gândească fiecare nu numai la el, ci și la cel de-alături. Desigur că e prea mult ce spun eu, dar noi așa am fost crescute.” (Dna. G.C., 90 ani, București)

„Tăticul a mers în armată, deci a fost luat în stagiul militar la 17 ani. De ce, pentru că bunicii mai avuseseră un băiat care n-a trăit şi căruia îi puseseră numele Nicolae. Şi n-a fost radiat probabil din evidențe şi, pe urmă, când s-a născut tăticul şi i s-a zis tot Nicolae, el a rămas ca născut ca la data aceea, cu 2 ani înainte. Şi când l-a luat în armată avea 17 ani. L-au luat în locul fratelui lui.” (Dl.C.D, 68 ani, Constanţa)

„De-abia acum realizez cât era el de afectat de război şi de ce i s-a întâmplat lui acolo. Pentru că el, eu aveam 4 luni când el a plecat pe front, şi a fost rănit la Cotul Donului. Spune că în gară la Medgidia, când s-a dus şi mămica şi părinţii s-au dus toţi la Medgidia să-i conducă, era aşa, erau ei 3 prieteni, era tata, un unchi – nenea Şerban şi un unchi, nenea Gheorghiţă. Nenea Şerban pe vremea aia nu era unchiul nostru. Dar pe urmă aşa s-a întâmplat… deci au plecat la război şi au ajuns, ce ştiu eu, pe unde au trecut, la cotul Donului, unde tatăl meu a fost rănit. Avea la mâna dreaptă, degetul ăsta mare era aşa, şi ăstălalatul nu era deloc şi el când scria aici ținea creionul, dar avea un scris frumos. Arătătorul îi lipsea şi asta mare era lipit. Şi în gară la Medgidia, când să plece, unchiul care era la vremea aia, unchiul Gheorghița a spus, zice, aşa, trist, era trist, a spus: “parcă văd că venim în plic”. La care tăticul n-a zis nimic, dar nenea Şerban a zis aşa, a zis: “ee, nu venim în plic, dar venim fără o mână, fără un picior, fără ceva”. Punct. Au ajuns, tatăl meu a fost rănit şi adus, era chiar aproape de Cazino, era un spital. […] În orice caz, era spital militar. Dar când au venit hainele tatălui meu acasă, colet, le-a primit sora tatălui meu, care era soţia lui nenea Gheorghiţă, care a zis că „venim în plic”. Când au desfăcut coletul şi l-a văzut că e însângerat, ele s-au bucurat, proastele. Mama şi cu mătuși-mea. Zice: “a, e rănit, vine acasă.” Aşa s-au gândit la el în clipa aia. Pe urmă şi-au dat ele seama că, dacă e mort? Şi s-au pus pe plâns pe urmă. Dar, mai târziu, au fost înștiințate că taica-miu este la spital, era adus aici. Dar ce s-a întâmplat? […] Nenea Şerban a mers mai mult, mi se pare că a ajuns până în Siberia şi i-au degerat picioarele şi el avea nişte cioturi de degete. Mergea, dar i se deforma încălțămintea, i se deforma puţin. Iar celălalt, unchiul propriu-zis n-a mai venit deloc. Dispărut… mai târziu au venit nişte acte şi nici din acele acte nu s-a ştiut ce s-a întâmplat. Iată ce a prevestit el, că vine în plic acasă. Și mult mai târziu, după ani şi ani, că el avea două fete, verișoarele mele, cu ani mai târziu, nenea Şerban s-a căsătorit cu tanti Florica aceluia, când a văzut că nu vine şi nu vine. Şi aşa a fost.” (I.N., 70 ani, Constanţa)