1916-1919, Cinematografia ca mijloc de propagandă

  • Articole
  • 1916-1919, Cinematografia ca mijloc de propagandă
1916-1919, Cinematografia ca mijloc de propagandă

„Se cercetează Cișmigiul, unde administrația militară a găsit cu cale să cultive varza, și un cinematograf.”

(Nicolae Iorga, Cum a fost ocupația din 1916-8 – O mărturie germană , „Datina Românească”, Vălenii de munte, 1939)

Pe 22 decembrie 1916, un anunț de ziar aduce la cunoștință publică „re-deschiderea cinematograful Select-Central”.Toate „reprezentațiile teatrale, cinematografice și cafeurile-cântânde” fuseseră interzise cu 2 zile înainte de ocuparea Bucureștiului chiar de către autoritățile române (Cristian Tudor Șerban, Activitatea de divertisment din București în timpul ocupației germane din 1916-1918. Teatrul și cinematograful, STUDIUM, VIII/ 2015, p. 120). Probabil pentru a evita orice premise pentru conflict inutil cu inamicul care bătea la ușă. Arta înflăcărează în general, suntem și în război, oamenii ar putea fi impulsionați să se revolte. Iar cinematograful devenise deja cel mai eficient mijloc de propagandă.

Cu un an înainte de venirea nemților, publicul (constănțean în acest exemplu) era chemat să vizioneze o „groaznică înscenare romantico-istorică”. „Eroii Franței” e o producție italiană de fapt, dar „unicul premiat de academia Franceză și recomandat oficial pentru a fi văzut de toate școlile de armată”.  Dovadă și schimbarea titlului original, din italianul „Scuola d’Eroi” („Școala de eroi”) în „Eroii Franței”, schimbare care aduce eroismul în actualitate (deși acțiunea se desfășoară pe vremea lui Napoelon). Evenimentul face parte dintr-un turneu „al filmelor Cinema-Clasic din București” iar profiturile sunt donate Crucii Roșii Franceze. Granița dintre participare și neutralitate e fluidă, iar cinematograful alunecă ușor. Iar germanii știu și ei asta. Dacă până la ocupație cinematografele prezentau majoritar producții franceze și italiene, începând cu 6 decembrie 1917, producțiile germane ocupă ecranul.

Mai zăbovim un pic asupra acestui anunț pentru un detaliu înduioșător în naivitatea lui: „Eroii Franței întrece tot ce a dat cinematograful până în prezent mișcător până la lacrămi mai ales la actul al IV unde un tată față de datoria militară iscălește sentința de moarte a fiului său, care îl pierduse de mic copil”… SPOILER ALERT!

Filmele în epocă sunt prezentate de obicei în 3 sau 5 acte (împrumut din teatru), „Eroii Franței” are 4 și un prolog, deci pare că afișul tocmai a divulgat finalul. Este și nu este o gafă. Spectatorul de acum 100 de ani se raportează altfel la cinema, iar experiența cea mai apropiată e teatrul. Toată lumea cunoaște povestea lui Hamlet de exemplu, dar sălile sunt pline la fiecare nouă montare. Nimeni nu cunoaște povestea din „Eroii Franței”, dar narațiunea e mai puțin importantă decât faptul că e „mișcător până la lacrămi”.

Iar în aceste lacrimi trebuie să căutăm crocodilul. Pe de o parte suntem în fața unui trailer în cuvinte, dar, mai important, suntem invitați să vedem o melodramă. Când e vorba de melodrame, putem fi siguri că o condamnare la moarte în ultimul act, nu doar că încă poate fi răsturnată, dar cel mai probabil chiar va fi. Memoria cinemaului vechi e din păcate o memorie scrisă, un rezumat al filmului (în italiană) poate fi găsit aici. Într-o răsturnare de inspirație biblică, Napoleon iartă dezertorul, iar tatăl și fiul sunt reuniți.

În 6 decembrie, mareșalul Mackensen intră în București, și jumătate din România se racordează la cinematografia germană. Iar constănțenii vor fi fost acum invitați la un alt mare film de război, de data asta unul documentar, pe care chiar ei îl trăiseră nu cu mult timp înurmă: „Victoria lui MACKENSEN în Dobrogea”.  Titlul românesc e îndulcitor, o traducere mai directă ar fi „Marșul triumfal al lui Mackensen prin Dobrogea”. Materialului se încheie cu un cadru poetic intitulat „Germanul la Marea Neagră”: un ofițer german filmat în contre-jour – e practic o umbră, dar după contur și baston pare să fie chiar Mackensen – cu Marea Neagră clipocind în spate. Aceeași înclinație estetică, probabil același operator, și în materialul despre trecerea Dunării.

Aceste actualități de război (termenul documentar avea să fie inventat mai târziu), sunt arătate des în București, la cinematografele Zaharia, Select-Central și Model (Idem, p. 121). Anunțurile sunt în germană și română, publicul e împărțit, dar ținta e aceeași: moralul. Militarii germani trebuie îmbărbătați, iar publicul autohton trebuie demoralizat/pacificat, trebuie să fie conștient de supremația militară germană. Conținutul acestor filme nu e unul umilitor, iar ocupanții vor în general să atragă simpatia ocupaților și să cultive germanofilia.

E greu de crezut că foarte mulți bucureșteni s-ar fi înghesuit la aceste filme, dar modul în care sunt promovate pentru publicul local este comic în stupiditatea lui (probabil neintenționată, textul în germană e tradus identic în română și pare să vină din aceeași sursă pentru toate cinematografele care-și fac reclamă). Cinema Zaharia, de pildă, invită „toată capitala la un succes grandios” și la „ultimele și cele mai interesante părți din marele film de război” (mai corect ar fi marele război pe film). Iar „ Cucerirea Bucureștilor. 6 decembrie 1916” vine la pachet cu o comedie (Ibidem). Așa e tipicul epocii, un spectacol cuprinde de regulă două sau trei părți. Atracția principală e o dramă, apoi se completează cu un jurnal de actualități (de pe front în anii aceștia) sau o comedie. Poate că un bucureștean rătăcit ar fi apreciat o comedie, chiar dacă venea după o „tragedie”, dar o asemenea reclamă, tipărită într-un ziar, ar fi fost cea mai bună antireclamă. Suntem de-abia la începuturile propagandei vizuale, nimeni nu știe de target-advertising, iar cenzura filmelor o face administrația militară.

de Andrei Șendrea, critic de film