Muzeul Memoriei se construiește în fiecare clipă cu acele amintiri personale pe care fiecare dintre noi le păstrează și le transmite mai departe fiecărei generații. Spune-ne amintirea ta, iar noi o vom așeza cu grijă pe harta/timeline-ul ce spune povestea despre cine suntem.
1
2
3
„(…) vai de mine, noi, când era soare, eram acolo,
când a ieşit luna, noi tot acolo.”(dl H.B., n.1932, Cristian)
Demarată ca un preludiu odată cu Reforma agrară din 1945 și acoperită de principiul constituțional al îngrădirii chiaburilor și elementelor capitaliste, de la distanța deceniilor, colectivizarea apare ca o amplă operațiune de rechiziții: asemeni trupelor germane și ruse care au ocupat pe rând teritorii în timpul războiului mondial, brigăzile noilor autorități „vin”, „iau”, „dau”, în pofida încercărilor constante de a menține aparențele acordului entuziast și neforțat al celor… împroprietăriți colectiv.
„Dar tu crezi că o luat cineva vreo bucată de pământ? A rămas tot acolo. Tot acolo. Tata nici nu s-a supărat deloc că i-o luat jumatea de hectar de pământ la colectiv. Pentru că el era maistru la fabrica Buhuși, copiii erau aranjați.”
(dna M.L, n. 1936, Blăgești, Bacău)
„Fiecare știa cât pământ am eu, cât are altul, ce locuri de casă, că așa se știe de oriunde. Dacă unul se ducea la primărie și spunea „n-am unde să-mi fac casă”, „uite, la Herdelegiu, la cutare, are grădină și aici, și peste drum, și nu știu ce”. Venea de la primărie și-ți lua și n-aveai ce spune. Hac! Unde-i lege nu-i tocmeală, doamnă!”
(dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani)
„(…) nouă ne-a luat tot în timpul comunismului. A luat tot, pământul, a deschis poarta, a pus cai la căruţă, a legat vacile la cap, doamnă, cine nu dădea, ne luăm şi bătaie şi nu mai aveam cu ce să ne cumpărăm o pâine, am fost obligaţi să mergem la ferma de stat, să ne câştigăm un bănuţ să ne mai cumpărăm în casă chestii.(…) Eram ca vai de noi. Dar o trecut.”
(dna A. I., n. 1931, Rotbav)
„- Măi tăticule , mă duc și eu.
– Măi tată mă, (…) Stai, tată, bagă-te în casă!
– Nu, tăticule, mă duc.
– Stai, măi, taică, acilea.
– Mă duc până la colectiv aicea eu. Mă duc ca să salvăm Colectivul, să nu vie ăia să îi dea foc. Adică să salvăm comuna.
Că [oamenii] voiau să dea foc la colectiv, da, ca să își ia pământul înapoi.”
(Dl. F.C., n.1926, Dobrotești, jud. Teleorman. Sursa: Muzeul național al țăranului român – Arhiva Etnologică , Caseta 138 A.)
Constituția 1952, Art. 15. – „În Republica Populară Română munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de munca, după principiul „cine nu muncește, nu mănâncă”.
În Republica Populară Română se înfăptuiește tot mai larg principiul socialismului:
„De la fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după munca sa”.
„Mama a lucrat la CAP, bunicul meu a lucrat la CAP, a fost un fel de meseriaş. Cioplea, construia grajduri la CAP pe norme şi pe bani. N-a avut de unde din altă parte.”
(dna M.D., n. 1947, Comărâşti)
Foto: La S.M.T. Băileşti, regiunea Craiova, o femeie pe un tractor trăgând o discuitoare. 1952, fotograf neidentificat. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, Colecția Muzeul de Istorie a P.M.R. după foto s., Cotă: 6/1952, #W079
„Şi am lucat 30 de ani la gospodăria agricolă, la colectiv. Am venit de la coada vacilor, mie nu imi e ruşine să spun. NU am fost birocrat, dar răspundere mare. Că animalul nu are gură să spuna: Mi-e foame, mi-e sete, că mă nu ştiu ce, că mă doare piciorul. Eu am fost mecanic pe întreţinere, cu remorci, cu tractoare, toate treburile maşinerie. Apă, să aibă apă de băut animalele. Pompe, care bagă apa la ele, care le duce mâncare acolo, în grajd, curăţenie, băligarul să-l poată să-l transporte şiaşa mai departe. După paie proaspete la ei în grajd şi toate problemele, aia era munca noastră. Moara cu făină să fie făcută ca lumea. Aşa că a fost răspundere, nu jucărie.”
(dl H.B., n.1932, Cristian)
Foto: Administrația Poștelor și telecomunicațiilor: Comenzi prin telefon, reclamă, în Adeverul (București), nr. 17443, 18 aprilie 1949, p. 2.
„A fost atuncea aşa. [Tata] zicea că e uşor [la colectiv], dar când a văzut câtă muncă e acolo, s-a lipsit de pământ şi l-a dat înapoi la stat. Şi vitele, iarna le-a data în regulă, iar în primăvară nu mai puteau să se scoale. Le legau şi le trăgeau cu alte vite afară. A fost o mizerie.”
(dl K, n. 1927 ani, Cristian)
Foto: Peisaj cu animale de fermă. Fotografie, nedatat. Sursa: Muzeul Memoriei.
„(…) Sapă aveam de-acasă de la mine, doar nu puteam să mă duc fără sapă la prășit. (…) Dacă mă duceam la bătut fasole trebuia să-mi iau un ciomag, un băț, un ceva de bătut fasola, o căldare pentru vânturat, doamnă, că doar nu puteam să mă … mergeau sute de oameni.
Și fiecare venea cu ale lui de-acasă, nu ne dădea. Fiecare trebuia să ieie căldare de vânturat, țol nu mai spun, de-astea așa, șădeam oleacă cu sapa, ca să nu iau cu pământ. O băteam acolo, o vânturam cu găleata și-o puneam în sac și cântărea, seara ne cântărea și punea cât am făcut.”
(dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani)
Foto: „Tineri colectiviști!”, lozincă la rubrica Pagina tineretului de la sate, în Scânteia tineretului (București), nr. 3989, martie 1949, pag. 2.
„Am făcut 7 clase și după aceea am intrat la CAP. M-am dus în locul lui mama, mama stătea acasă și eu mă duceam, eu n-aveam voie să intru, că n-aveam etatea, cât aveam, 14 ani după ce am terminat 7 clase? Și începe mama să-mi deie normele. Mă duceam cu tata. (…)
O zi de muncă e o normă.(…)Trebuia să ai 30 de norme pe lună, că dacă te duceai și dădeai mai tare, făceai o normă jumătate, făceai două, depinde ce muncă era. Și dacă nu făceai 30 de norme, nu-ți dădea nici alocația la copii, aveam copii atuncea, am început a-i naște din ‘68, ‘70, de-atuncea, când era colectivul în toi.”
(dna D.C., n.1948, comuna Arsura, Vaslui, Telefonul Vârstnicului)
„O zi de muncă în gospodăria colectivă”, în Scânteia (București), an 23, nr. 2885
din 2 februarie 1954, pg.1.
„Dar eu, dacă n-aveam pe nimeni, dădea același lot, cât îmi dădea mie, dădea și matale, și la altul, și la altul. Ei veneau doi sau trei, eu dacă mă duceam singură, nu puteam să gătesc odată cu dânșii, fasolea de-o aveam. Așa de pus, mai puneam, dar ca s-o pot bate, vântura, până s-o dau la kilă, nu puteam. Și rămâneam mai la urmă. Câteodată câte o prietenă mai venea, mă mai ajuta dacă putea. Încă știu că odată chiar șeful de echipă o oprit mai multe femei și „ajutați-o și pe țața Jănița” că așa-mi spunea mie, Jănița, până am terminat de vânturat. (…) Doamnă, o fost foarte greu.”
(dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani)
Foto: Teatru de amatori la un cămin cultural. Fotografie, cca. 1963. Sursa: Arhiva Etnologică a Muzeului Național al Țăranului Român, colecția Fototeca MAP. Cotă: FMAP-8240.
„Mai furam câteodată, câte-o…puneam în traistă măcar de-o mâncare de fasole. Sau când veneam de la păpușoi, ne căuta, ieșea în stradă, ieșeau în poartă în capătul satului. Și ne căuta prin traistă să n-avem păpușoi. Altădată mai luam câte un păpușoi, să mă duc acasă să dau la o pasăre măcar. Da, vă spun, a fost foarte rău. Și primarul… așa de afurisit era, ne căuta în traiste, doamnă, să vadă să nu ia doi, trei păpușoi. Mai puneam prin sân, mai puneam câte oleacă ceva sau când știam că suntem mai aproape și mai luam din lan, măcar să am ce da la păsări când mă duc acasă, la purcel.”
(dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani)
Foto: Bunică și nepot. Fotografie de familie, anii 1950. Sursa: Familia Pasnicu Paul.
„I: Ce v-a făcut să rezistaţi? Să nu vă simţiţi învinşi?
K: Nimeni nu putea să facă nimic.”(dl K., n.1927, Cristian)
De la sfârșitul războiului și până în 1957 (când sunt înlocuite cu contractele de achiziții), cotele obligatorii reprezentau un impozit anual în natură asupra produselor agricole, stabilit diferențiat, în funcție de categoria socială a țăranilor (săraci, mijlocași, înstăriți, colectiviști sau nu) și de suprafața de pământ deținută. Cotele nu erau fixate în raport cu producția, ci în raport cu pământul, indiferent de randament. Nepredarea cotelor se pedepsea cu închisoare și amendă, la fel ca și nerespectarea planului de stat (normele).
„- Dacă s-ar putea, ai da timpul înapoi, nu?
– Parcă nu l-aș mai da, să nu mai trec prin ce-am trecut cu colectivul.(…) Ne-a făcut chiaburi. Nu le-o plăcut lor. Am avut grâu semănat și o venit timpul de am secerat. Era plină curtea de saci și o venit primărița și noi eram în curte. (…) o vorbit frumos și a trebuit să dăm tot. Și am mai dat și cucuruz, că nu ne-a ajuns, ca să completăm grâul. Era cu cotele. Pământul a fost ogorât, a fost întors, numai să semănăm și să îngropăm și gata. Și ce să seamăni? Că nu aveai o boabă de grâu. Și i-am zis primăriței, eu plângeam, bărbatul meu nu plângea, dar îi tremura barba de nu putea vorbi: „ – Doamna primăriță, dați-mi dintr-al nostru împrumut și la anul, vi-l dăm înapoi.”, „ – Scumpa mea eu știu și cred, dar nu pot, că nu e al meu și nu pot să dau.”
(…) Na, ce să facem.”
(dna C.F., n. 1927, Jacu Românescu, jud. Mureș. Sursa: Muzeul Național al Țăranului Român – Arhiva Etnologică, Caseta 231 B)
Cu timpul cotele cresc, iar termenele de predare scad tot mai mult.
Cantitatea de produse de predat era foarte mare, pe când recoltele adesea nu acopereau plata impozitului, necesarul de hrană al familiei și sămânța pentru lucrările agricole viitoare.
Cât despre experiența cotelor așa cum reiese din ziarele vremii?
Propaganda nu reușește mereu să mascheze lipsa de entuziasm în atingerea marilor obiective colective.
„…Oamenii scoși din viața publică la 23 august 1944 cu organizațiile lor politice cu tot, cași cei amenințați de evenimente să fie trași acum pe linie moartă – încearcă, cu ultimele zvârcoliri, să dea încă lovituri.
(…) fabricanții de zvonuri au recurs la o manevră deturnată: au răspândit în țară știri falșe nu în domeniul politic, ci în cel gospodăresc. Astfel, informații inventate pe de-a întregul au împânzit satele relativ la colectări – problema principală a ceasului de față, când regiunile lovite de secetă sunt bântuite de foamete, când orașele duc lipsă de pâine și mămăligă și când țăranul grijuliu din fire nu-i întotdeauna încântat să-și predea autorităților recolta la prețul maximal.
În aceste momente grele pentru țară, (…) colportorii de știri false au semănat zvonul că grâul și porumbul care se colectează nu-i destinat Moldovei flămânde și nici orașelor subalimentate… ci urmează a fi exportat în Polonia sau în Palestina!?
(…) Unii au crezut enormitatea lansată de răuvoitori. Au ascuns recolta. Alții au auzit, au ascuns-o și ei…”
Sursa: M. Sevastos, „Zvonurile”, în Universul (București), nr. 38 din 17 februarie 1947, p. 1.
„În județul Mehedinți s-a îndeplinit 97% din planul de colectare”
„În comunele Furculești-Teleorman și Ursa-Romanați planul colectării prisosului de cereale a fost îndeplinit”
Sursa: Scânteia (București), an 18, nr. 1519 din 2 septembrie 1949, p. 1.
„…după cetirea sumarului, se trece la comunicări și întrebări.
D.Victor Dimitriu (P.N.L.) face o comunicare pentru ministerul industriei și comerțului ca să se excepteze predarea cotei de lână ce ce trebuiește colectată pentru ca oamenii să-și poată îndeplini nevoile gospodăriei. În a doua comunicare d-sa întreabă ministerul cooperației pentru care motive încă nu a fost distribuit bumbacul făgăduit pentru schimbul făcut cu cereale.
Nemaifiind nimeni înscris la comunicări, se trece la ordinea de zi.”
Sursa: „Camera a votat eri legea pentru definitivarea Reformei Agrare”, în Universul (București), nr. 125 din 7 iunie 1947, p. 1.
„Regimul fiscal aplicat azi cooperativelor este peste măsură de excesiv.
Apoi mișcarea cooperativă a colectat de la sate produse agricole contra cărora trebuia sa dea la sate produse industriale.
În campania actuală deși s-au colectat produse agricole în valoare de 20 miliarde lei, nu s-au dus la sate mărfuri decât în valoare de 5 miliarde lei.
Din cantitatea de unelte agricole și fierărie repartizate de SSS „Institutul național al cooperației”, aceasta din urmă nu a primit decât cote infime și aceasta pentru motivul că fabricile fac tot felul de greutăți la livrarea mărfurilor. (…)”
Sursa: „Un regim fiscal mai blând pentru cooperație”, în Universul (București), nr. 295 din 24 decembrie 1945, p. 3
„Muncitorii agricoli permanenți vor fi încadrați conform meseriei lor (supraveghetor de lucrări agricole, orezar, grădinar, îngrijitor și crescător de cai etc) iar cei nepermanenți (sezonieri) vor fi plătiți după muncile pe care le vor face (plivit, săpat, cosit, etc.) Fiecărei munci din categoriile stabilite îi corespunde salariul respectiv din tabelul tarifar de salarizare. Dar salariul muncitorilor nu este fix, ci este legat de cantitatea și calitatea muncii depuse (…)
În ce privește sectorul particular din agricultură, pentru acest sector s-a elaborat un contract individual, bazat pe principiul luptei de clasă, contract care stabilește condițiile de muncă ce trebuie sa fie asigurate de către chiaburi salariaților agricoli și sarcinile salariaților în ceeea ce privește lupta pentru realizarea planului de cultură repartizat exploatării chiaburești.”
Sursa: „Cum se va face salarizarea muncitorilor agricoli și a personalului auxiliar din sectorul agricol”, în Adeverul (București), nr. 17438 din 12 aprilie 1949, p. 3.
„Țărănimea muncitoare din județul Arad își îndeplinește cu cinste îndatorirea patriotică de a preda Statului din prisosul de cereale
În comuna Rovine, țărănimea muncitoare își vinde cu dragoste cotele către Stat – Convoiul de căruțe care transportă grâul la Comcereal este însoțit de fanfară. (…)
Întrecerea a pătruns și la țară…Urmând exemplul muncitorilor din favrici, la Iratoșul Mare, muncitorii dela batoze aupornit la întrecere – Steagul roșu deasupra tractorului e mărturie a entuziasmului depus în muncă – (…)”
Sursa: Flacăra Roșie (Arad), an 6, nr. 1587 din 14 august 1949, p. 5
„Ministerul agriculturii amintește tuturor cultivatorilor de vii obligațiunea ce au de a executa lucrările de înlocuire a lipsurilor în viile nobile (…) atragandu-le atenția asupra sancțiunilor la care se expun în caz de nerespectare a acestei dispoziții. (…)
Complectarea golurilor precum și celelalte lucrări de întreținere fac parte din planul de cultură la vii. Organele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a planului de muncă la județe, plăși și comune (…) să ia toate măsurile ca aceste munci sa fie executate la timp și în bune condiții,iar celor ce contravin sa le se dreseze acte de dare în judecată (…).”
Sursa: „Podgorenii sunt obligați să complecteze golurile din vii”, în Adeverul (București), nr. 17436 din 9 aprilie 1949, p. 2.
