Bucureșteni în Bucureștiul ocupat (1916 – 1918)

  • Articole
  • Bucureșteni în Bucureștiul ocupat (1916 – 1918)
Bucureșteni în Bucureștiul ocupat (1916 – 1918)

Pentru mine, totul a început atunci când mi–am propus, la centenarul Marelui Război, să citesc câteva jurnale de război, pentru a plonja în universul de atunci, pentru a înțelege mai bine, la nivel de detaliu, realitățile cotidiene în timpul conflagrației mondiale care a dus la România Mare.

Impresionat de vizita la casa memorială a lui George Topîrceanu de la Iași, la începutul anului, am citit „Pirin Planina”, dar foarte repede am trecut de la memorii de război la memorii ale civililor aflați sub ocupație, și astfel am ajuns să citesc două cărți foarte importante pentru a înțelege această ocupație: “Însemnări din timpul ocupației germane” de Pia Alimăneștianu și “Jurnal din vremea ocupației – Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României” de Vasile Th. Cancicov.

Ambele cărți descriu ocupația, timp de doi ani, a capitalei României. Trupele germane au intrat în București pe 6 decembrie 1916 și l–au părăsit pe 12 noiembrie 1918, la o zi după semnarea armistițiului între Antanta şi Puterile Centrale.

Parcurgând aceste jurnale, cititorul trăiește alături de autori, pe rând, încordările, speranțele, umilințele și fericirile acestora.

Soră a prim–ministrului Ionel Brătianu, Pia Alimăneștianu a făcut parte din elita politică rămasă la București pentru a se îngriji de soarta capitalei ocupate și de bunurile familiei. Spre deosebire de politicienii germanofili, celor favorabili Antantei le mergea mai greu, având de înfruntat nu doar ostilitatea trupelor de ocupație, ci, din păcate, și a adversarilor politici germanofili, mulți dintre ei colaboratori ai ocupanților: “Că vrăjmașul are ură împotriva familiei Brătianu, aceasta mă mândrește. Ceea ce mă răzvrătește, însă, este să văd alături de ei pe românii germanofili, care pun deasupra iubirii de țară ura pentru adversarul politic.” (Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane, București, ed. Corint, 2017, p. 35)

Vasile Cancicov, avocat și fost deputat, a făcut și el alegerea de a rămâne în București, pentru a nu lăsa casa goală și nesupravegheată, la discreția trupelor de ocupație: “rămân în casa mea orice ar fi”. Bucureșteanul nostru își făcea o idee optimistă față de ocupație și față de modul omenos al germanilor de a trata învinșii: “Au mai fost Capitale de țări cucerite de inamic, a fost Bruxelles, el nu a fost distrus, populația rămasă a avut de suferit, desigur, dar a fost îngăduită să–și vadă de treburile ei. De ce ar fi mai cruzi cu Bucureștiul?” (Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 – 31 decembrie 1918, vol. I, București, ed. Polirom, 2017, p. 63)

Din păcate, pentru amândoi memorialiștii, ocupația avea să fie în multe privințe mai grea decât anticipaseră și nu au lipsit nici surprizele.

În primul rând, vexațiunile zilnice, “perchizițiile” și apoi “rechizițiile”. Pia Alimăneștianu povestește frecvent faptul că a avut de intervenit, energic, uneori împreună cu sora ei, Sabina Cantacuzino, pentru a împiedica o rechiziție abuzivă, excesivă, fie de lemne de foc, pături sau blănuri, de la o rudă sau de la un cunoscut, care risca să lase “victima” să facă frigul pe timpul iernii.

Într–adevăr, iarna a fost cel mai mare dușman, mai ales în primul an de ocupație, având în vedere intrarea germanilor în București a avut loc în decembrie, iar capitala nu era deloc pregătită să facă față unei ocupații.

Astfel, pentru lemnul de foc, s–au tăiat arbori de pe străzi și din parcuri, s–au dezmembrat garduri. “Moare lumea înghețată de frig, nu sunt lemne, nu e cărbune, toate gardurile și lemnele de construcție s–au pus deja pe foc.” (Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației ,op. cit., vol. I, p. 163)

De asemenea, pentru brazii de Crăciun, germanii s–au servit direct din parcuri: “Negăsind brazi în piață, au pus să se taie 500 din Parcul Carol şi au amenințat că de nu le vor ajunge, nu vor cruța nici celelalte grădini.” (Pia Alimăneștianu, Însemnări …, op. cit., p. 31)

De altfel, Crăciunul a fost sărbătorit de ocupanți “pe stil nou”, pentru că germanii au impus schimbarea calendarului: “Sărbătorile de Crăciun ale noastre și Anul Nou sunt suprimate prin faptul că, de poimâine înainte, este 1 ianuarie stil nou și se unifică calendarul.” (Pia Alimăneștianu, Însemnări …, op. cit., p. 33)

Vasile Cancicov menționa și el această “reformă” a nemților, precizând faptul că clasa politică a dorit de mai mult timp trecerea la calendarul gregorian, însă nu a reușit să adopte schimbarea din cauza rezistenței bisericii la această schimbare: “Chestia schimbării calendarului s–a mai discutat la noi și înainte; există chiar în cartoanele Camerei încă din 1900 un proiect de lege propus din inițiativă parlamentară, semnat și de mine, prin care propuneam introducerea calendarului gregorian; însă din cauza opunerii Mitropolitului Primat de pe acea vreme proiectul a rămas înmormântat.” (Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației ,op. cit., vol. I, p. 170)

Bucureștenii sub ocupație s–au instalat într–un soi de război de uzură cu inamicul. În afară de privațiunile de alimente și lemne de foc, deosebit de greu de suportat erau cenzura, absența informației: “Trăim în astfel de întunerec, că orice știre din afară de incinta orașului este un eveniment care, trecând din gură în gură, deseori de schimbă cu totul și, când se reîntoarce la urechile celui care a pornit acea știre, nu mai e recunoscută de către chiar acela care a născocit–o.” (Pia Alimăneștianu, Însemnări …, op. cit., p. 18)

Germanii inițiaseră, pe timpul ocupației, un ziar al lor „Gazeta Bucureștilor” – „Bukarester Tageblatt”, în limbile română și germană, în localurile rechiziționate ale ziarelor bucureștene (Adevărul), cu sprijinul unor gazetari germanofili, precum Ioan Slavici, George Coșbuc sau Tudor Arghezi. Pe de o parte sursă de informații, era în bună măsură propagandă ce nu putea înșela cititorii avizați, care o citeau totuși, pentru a–și trece mai ușor timpul: “am căpătat pe ascuns Gazeta Bucureștilor, am citit insanitățile din ea de două ori, din capăt până la sfârșit.” (Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației ,op. cit., vol. I, p. 179)

Cea mai grea încercare pentru unii români aflați în zona de ocupație a fost internarea, adică arestul la domiciliu sau în alte spații afectate arestului, precum hoteluri sau mânăstiri. Erau închiși cetățeni pe care trupele de ocupație le bănuiau că putea cauza tulburări în rândul populției, practica spionaj sau organiza, prin atitudinea lor mai fermă, o formă de rezistență în rândul populației.

Astfel, o parte din familia Brătianu a fost trimisă la marginea Bucureștilor la Mânăstirea Pasărea, iar Vasile Cancicov a fost deținut, alături de mulți alții, la Hotel Imperial. Această clădire se afla lângă fostul Palat Regal și a fost demolat ulterior pentru a face loc aripii dinspre bulevardul Știrbey Vodă a noului palat, construit în anii 1930.

Totuși, prizonierii răbdau cu spirit de sacrificiu privațiunile, știind că în Moldova se duc lupte pentru independența țării: “Ce groaznice clipe – dar şi înălțătoare, să ştii că armata română ține piept celui mai îndârjit vrăjmaș, pe care lumea întreagă se căzneşte să – l răpună, fără să izbutească, de trei ani!” (Pia Alimăneștianu, Însemnări …, op. cit., p. 109)

Chiar și cu grijile cotidiene și în atmosfera apăsătoare a ocupației, românii sperau totuși în victoria finală: “Nu–mi mai pasă de noi. Putem sta aici (în Bucureștiul ocupat) un an–doi în întunerec și în mizerie, numai să fie ferită Moldova de ocupație, așteptând victoria” (Pia Alimăneștianu, Însemnări …, op. cit., p. 45), victorie ce a venit:

“101 tunuri anunță în zorii zilei că astăzi reintră în Capitală M.S. Regele Ferdinand, în fruntea armatei române și a aliaților noștri, după o lipsă de doi ani de zile. (…) E o nebunie de lume. A spune că rar Capitala a văzut așa aglomerație de public ar fi banal, nu rar, dar niciodată nu s-a văzut așa ceva. (…) La ora 10, Regele, Regina, Principele Neculai și generalul Berthelot călări sosesc în fruntea cortegiului de armată; după ei urmează un strălucit Stat – Major călare, din toate armele și armatele. Publicul aclama în delir. Drumul este numai un covor de flori.” (Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației ,op. cit., vol. II, p. 385-386)

de Romulus – Andrei Bena

sursa fotografie: colecția Ioana Calotă