Cunoașterea prin mărturie și memoria ca palimpsest al istoriei

  • Articole
  • Cunoașterea prin mărturie și memoria ca palimpsest al istoriei
Cunoașterea prin mărturie și memoria ca palimpsest al istoriei

Considerațiile care urmează sunt prilejuite de o problemă care poate fi numită, fără exagerare, problema prin excelență a oricărui demers ce ține de filosofia istoriei: care este legătura între evenimențialul accidental specific vieții cotidiene și tendințele de anvergură istorică pe care le întruchipează oameni de însemnătate crucială și pe care le surprind și descriu oamenii de știință și filosofii în operele lor? Există vreo legătură de conținut între ceea ce, într-o perioadă istorică, se petrece în viața de zi cu zi a cetății și anumite direcții de evoluție istorică? (Aron, [1938]/1997, p. 69, 409) Posibilitățile explicative supraîntind o plajă ce are ca extreme, pe de o parte, ruptura completă între viața cotidiană și tendințele istorice și, pe de altă parte, o legătură organică între cele două. Mai exact: fie deciziile și ideile apărute în cancelarii și instituții sunt impuse cu duritate asupra societății la toate nivelurile ei – context în care nivelurile joase ale acesteia sunt mai degrabă însoțitori ai istoriei care se scrie și făurește numai de către cei care dețin puterea; fie există o continuitate între „cei de sus” și „cei de jos”, iar determinantele istoriei circulă prin toată societatea, deciziile luate la nivelurile de sus ale societății fiind, cu siguranță, impuse peste tot, dar având, în același timp, și capacitatea de a răspunde unor deziderate și așteptări ale tuturor membrilor societății.

Este greu de stabilit dacă în toate perioadele istoriei și în toate regiunile geografice a funcționat invariabil același model explicativ. De asemenea, felul în care nivelurile sociale sunt legate între ele poate diferi în funcție de perioada și zona geografică – ceea ce ar fi echivalent cu afirmația că însăși istoria s-a constituit și a funcționat după reguli diferite. Un optimism gnoseologic, dar și teleologic, ar îndemna la adoptarea ideii potrivit căreia a existat un progres istoric în ceea ce privește chiar regulile după care istoria se face și se înțelege: cu alte cuvinte, dacă, în perioadele incipiente, unitatea între nivelurile societății era fragilă, iar deciziile le luau de către cei ce dețineau puterea, cu puțin interes pentru efectele la nivelul majorității, lucrurile au evoluat ulterior altfel, ajungându-se la situația actuală în care există o unitate organică între majoritate și decidenți, concretizată, la nivel social, prin intermediul anumitor instrumente (de pildă, instrumentul politic al votului).

Oricum s-ar interpreta istoria și oricum s-ar construi și explica legile acesteia – desigur, dacă aceste legi există – un lucru pare să fie cert: diferența între cei care fac și cei care asistă la istorie este dată – desigur, la nivel de nuanță – de nivelul până la care se înalță conștiința istoricității, mai ales sub forma asumării gândului și actului individual ca element sau componentă a ceva supra-individual și, bineînțeles, asumarea relevanței trans-individuale a faptelor și ideilor al căror purtător este și rămâne, dincolo de orice îndoială, individul. Atât dorința individală de a da naștere unor idei sau gesturi care au impact la nivel cât mai înalt, dar și conștiința responsabilității pentru efectele pe care acestea le pot produce la nivel supraindividual par a fi trăsături definitorii ale conștiinței istoricității.

Modul în care evenimentele cu relevanță istorică sunt generate, se înlănțuiesc, sunt selectate și consemnate depinde, dincolo de orice îndoială, de poziționarea privitorului – istoria este, esențialmente, hermeneutică. Apartenența la un grup care are anumite interese poate influența felul ăn care cursul istoriei este înțeles, dar este sarcina istoricului și mai ales a filosofului istoriei să depășească eventualele partizanate printr-o interpretare echilibrată a dovezilor, vestigiilor, mărturiilor sau altor elemente cu valoare de cunoaștere. La nivelul superior al societății, acolo unde deciziile se iau aproape întotdeauna și prin prisma unor interese de grup, avantajul îl reprezintă vastitatea orizontului de care se bucură, de exemplu, oamenii politici, cronicarii, oamenii de știință sau experții de orice fel în domeniu; neajunsul este, totuși, legat de faptul că partizanatul – și nu neapărat partizanatul politic, poate fi vorba pur și simplu de un partizanat ideologic sau epistemologic, în sensul în care chiar un om de știință cu pasiune pentru datele empirice poate interpreta anumite elemente prin prisma unor viziuni personale sau ale eventualei școli de gândire din care face parte – partizanatul, deci, poate arunca o umbră de îndoială atât sub aspectul selecției faptelor relevante, cât și în ceea ce privește conceptele fundamentale folosite pentru înțelegerea acestor fapte sau metodele de cercetare folosite.

Probabil că majoritatea filosofilor istoriei ar fi de acord cu faptul că, de vreme ce istoria se face potrivit mărturiilor cu valoare istorică, nu există niciun domeniu mai supus dezbaterilor ca acesta. La nivelurile inferioare ale societății, pe de altă parte, anvergura privirii nu este semnificativă – iar aceasta se diminueaza semnificativ, în funcție de preocuparea pentru evenimentele de dimensiuni istorice, de recunoașterea faptului că acestea, dar și felul în care sunt concepute, afectează viața cotidiană și, nu în ultimul rând, de accesul la date si informații. Avantajul îl constituie, însă, faptul că, la nivelurile inferioare, angajamentele partizane – din nou, fără semnificație neapărat politică – sunt semnificativ mai reduse, mai ales dacă cetățenii simpli nu sesizează clar impactul pe care evenimentele istorice îl au asupra lor sau au senzația că deciziile se iau fără ca ei sa fie consultați. Desigur, și la acest nivel se poate vorbi despre o evoluție diacronică care ar putea porni de la un clivaj semnificativ între decidenți și popor și poate merge până la ideea unui cetățean implicat în viața cetății, posesor al unei conștiințe civice dezvoltate și mereu atent la mișcările pe care decidenții le întreprind.

Un criteriu de selecție, deci, pe care îl poate propune filosoful istoriei istoricului este, prin urmare, legat de relevanța mărturiilor rămase, de măsura în care bias-ul ideologic a influențat consemnările folosite în cercetarea istorică drept documente cu valoare științifică. În același timp, nu poate fi vorba de vreo eliminare arbitrară nici măcar în cazul mărturiilor despre care se poate bănui că sunt puternic influențate de vreun partizanat politic sau de altfel; mai degrabă este vorba despre a stabili o scală și un etalon prin raportare la care se recunoaște relevanța unei mărturii, credibilitatea acesteia și măsura în care acesteia i se va îngădui să influențeze rezultatele cercetării științifice.

Date fiind aceste aspecte, pare de la sine înțeles că stabilirea sau restabilirea adevărului istoric nu poate ține cont numai de consemnările realizate în cancelarii sau în laboratoarele de lucru ale oamenilor de știință. Practic, indiferent de gradul de implicare al populației în luarea deciziilor, un impact la acest nivel există dincolo de orice îndoială, situație în care se impune luarea în considerare a mărturiilor existente la nivelul omului simplu. Și, dacă valoarea documentelor iscălite în cancelarii sau a lucrărilor științifice elaborate în universități și laboratoare de cercetare este una cu evidentă valoare de cunoaștere, datele și informațiile ce pot fi obținute prin cercetarea felului în care poporul se raporta la evenimente are, pe de altă parte, o pronunțată valoare critică, menită nu neapărat să lărgească orizontul de înțelegere, cât mai degrabă să-l nuanțeze, dar mai ales să aducă elementul de imparțialitate, adică un ingredient atât de necesar unei cercetări științifice autentice.

Neimplicarea partizană, ideologică sau de școală ale simplului cetățean, dimpreună cu un pragmatism pronunțat – care îl îndeamnă pe acesta să fie mai degrabă mânat de grija zilei de mâine în mai mare măsură decât de idealuri de dimensiuni istorice sau cu pretenții de universalitate sincronică – pot funcționa, corect și cu prudență dozate, ca elemente care sancționează derapajele „mai-marilor zilei”, aducând cu sine nota de realism care va garanta, în bună măsură, acuratețea reconstrucției istorice a evenimentelor și cauzelor care au condus la acestea sau la tendințele care le-au susținut.

Se impune, deci, stabilirea unuia sau mai multor criterii care să ajute la stabilirea felului în care mărturiile populației să poată fi luate în considerare. În afara situației în care istoricul sau filosoful istoriei sunt ferm convinși că un popor anume este dominat de mitomanie patologică sau de o dorință profundă de ascundere a adevărului sau de malformare a faptelor – presupoziție care, dacă este acceptată, se poate foarte ușor extinde la nivelul oricărei mărturii, mai cu seamă că ar funcționa încă mai bine în cazul celor care ar avea temeiuri să fie părtinitori, tocmai datorită angajamentelor ideologice, politice sau de școală, adică în cazul „mai-marilor zilei” – s-ar putea aprecia că poporul este mai implicat și mai interesat de evenimentele de anvergură istorică mai ales în situații de criză, în care efectele asupra vieții cotidiene nu se lasă așteptate și sunt, în cele mai multe din cazuri, evidente și usor de resimțit de fiecare individ în parte. Desigur, valoarea epistemologică și critică a unei astfel de mărturisiri, consemnate în vremuri de criză, poate fi afectată de presiunea la care omul simplu este supus – pe de altă parte, însă, se poate recurge și la o abordare statistică, cu ajutorul căreia să se poată stabili „pulsul” vremii, deci fondul pe care evenimentele sunt receptate, știut fiind faptul că, dacă mărturisirile multora converg către o anumită direcție, se poate conchide cel puțin cu privire la felul în care anumite evenimente sunt percepute, dacă nu chiar, în manieră probabilistică, cu privire la evenimentul ca atare.

În plus, lipsa de acces la date și informații, precum și un nivel redus al educației pot da cale liberă eventualilor manipulatori, care ar putea încerca să se folosească de părerea „celor mulți” fără ca aceștia să înțeleagă prea bine ce simbolizează steagul sub care se încolonează; în același timp, însă, cel puțin în situații de criză, dar nu numai, tocmai cei cu mai puține informații și mai puțin implicați sunt mai degrabă imuni la manipulare, tocmai pentru că resimt direct efectele situațiilor dificile, iar toleranța la neajunsuri sau gradul de anduranță la suferință este semnificativ mai scăzut. Și din acest motiv mărturiile populației trebuie avute în vedere, mai ales în situații de criză.

S-ar putea afirma, fără teama de a exagera prea mult, că situația de criză cea mai importantă este războiul. Neajunsurile, teama, pierderea unor persoane dragi, precum și alte evenimente și stări negative sunt percepute ca fiind la un maxim de cei care le resimt în mod direct – iar acest maxim pare a fi atins în cazul unui conflict armat. În acest context, scrisorile de pe front, jurnalele, carțile poștale, fotografiile adnotate sau nu, presa vremii și alte consemnări căpătă o relevanță semnificativă pentru istoric și, din punctul de vedere al filosofiei istoriei, relevanța lor epistemologică și metodologică este ușor de susținut. Fondul psihologic creat de lipsuri, de depărtarea sau pierderea celor dragi, de teama de moarte sau alte situații negative favorizează o mai mare acuratețe a acestor mărturisiri în ceea ce privește descrierea faptelor – deci, un apetit pentru adevăr. Scopul lucrării de față nu este, desigur, acela de a descrie psihologia poporului în vreme de criză; totuși, se poate accepta că războiul este perceput ca o criză majoră de cel asupra căruia se răsfrânge, caz în care, așa cum afirmă un filosof existențialist (Jaspers, 1958/1986, p. 10-11), autenticitatea iese la iveală.

Pe cale de consecință, s-ar putea afirma că există un element de potențare a valorii cognitive și critice a acestui gen de mărturisiri, iar acesta este tocmai presiunea psihologică despre care, în alte contexte, s-ar putea afirma că invită la mutilarea adevărului. În plus, ca justificare pentru credibilitatea consemnărilor populației ar putea fi invocată chiar credința religioasă – cel puțin în cazul unor națiuni care au o tradiție semnificativă în această privință – știut fiind faptul că, în momente dificile, individul credincios este mult mai angajat față de comandamentele religioase. O scrisoare trimisă de pe front, care conține confidențe către persoana iubită sau către cei dragi, ori o carte poștală sau un jurnal personal sunt mult mai valoroase și relevante sub aspect epistemologic și critic în contextul în care cel sau cea care le trimite este o persoană credincioasă, conștientă de faptul că se află la un moment dificil al vieții, fiind chiar în permanent pericol de a dispărea fizic. Cunoașterea adevărului istoric prin rațiunea rece sau prin empiria observabilă pare să aibă, în acest context, foarte multe de câștigat de la cunoașterea prin mărturie, mijlocită de angajamentul religios.

Pe lângă toate acestea, la completarea tabloului epistemologic, critic și metodologic al mărturiilor consemnate de populație poate servi și o cercetare care ar avea rolul de a o completa pe cea pur statistică, cu privire la raportarea populației la anumite personalități și instituții. Pe lângă avantajul evident pe care acest lucru îl prezintă – în sensul că tocmai aici se poate observa legătura între decidenți (fie aceștia persoane sau instituții) și popor, precum și convergența sau divergența între imaginea făurită de primii, prin decizii politice și lucrări științifice, pe de o parte, și reprezentarea populară, afectivă și propund non-partizană – se mai poate observa că adesea cercetarea statistică suferă de neajunsul de a măsura punctual sau la nivel diacronic prea restrâns perspectiva populației asupra unui eveniment sau instituții.

O perspectivă conceptual-culturală adecvată ar trebui să țină cont de imaginea pe care anumite persoane și instituții o au în rândul populației în momente de criză – știut fiind faptul că există o tendință a oricărei ființe raționale de a se proteja de pericol și prin plasarea în proximitatea celui perceput ca salvator sau ca suport. Beneficiul de cunoaștere ar fi, în acest context, semnificativ, mai cu seamă în ceea ce privește perioadele în care cercetările statistice nu beneficiau de instrumente suficient de elaborate sau nu erau întreprinse cu suficientă acribie sau interes. Chiar dacă investigarea documentară nu se bucură de existența unui aparat matematic atat de bine pus la punct ca statistica, aceasta poate contribui semnificativ – cel puțin în domeniul istoriei, dar nu numai – la o reorientare metodologică în cercetare și chiar la una a concluziilor, în ciuda rezultatelor cercetarii statistice. Prin urmare, mai ales atunci când nu există cercetări de natură statistică, dar și atunci când acestea sunt întreprinse cu mare interes pentru acuratețe științifică (mai cu seamă că multe dintre răspunsurile date, de pildă, în cadrul unui sondaj de opinie, sunt bazate pe evaluari spontane, dintre care multe ies la iveală prin neconcordanțele puse în evidență de așa-numitele întrebări de control), cunoașterea prin mărturie directă este absolut indispensabilă unei imagini corecte despre evenimente, perioade, instituții, personalități și altele.

Două aspecte cu semnificație conceptuală apar, atunci cand se pune problema relației dintre memoria individuală, memoria colectivă și istorie. Prima dintre ele este de natură epistemologică, și se referă la natura, sursele, valoarea și limitele cunoașterii prin mărturie directă, dar și la o posibilă reconfigurare a conceptului de adevăr istoric. A doua problemă se plasează la un nivel al ontologiei istoriei, și are legătură cu cauzalitatea care se stabilește între nivelurile „macro” și „micro” ale cronologiei determinate spiritual – ceea ce, îndeobște, pare a fi cea mai simplă definiție a istoriei. Memoria consemnată individual și cunoașterea prin mărturie pot scoate la iveală fie faptul că tendințele istorice au funcționat la adâncimi nebanuite sau, de ce nu, că au funcționat doar la nivel superior, fără impact sau rezonanță la nivelurile „micro” ale societății, fie pot pune în evidență determinante până acum ascunse ochiului istoricului care se rezumă la colectarea unor date și informații ce-și au proveniența la nivel „macro”. Prin nivel „micro-istoric” și „macro-istoric” se înțelege, desigur, nivelul reprezentărilor individuale, la nivelul simplului cetățean și nivelul decidenților sociali, respectiv; desigur, diferența de nuanță, iar nu de natură, între aceste două concepte trebuie avută în permanență în vedere în elaborarea oricărei cercetări științifice sau în stabilirea oricăror concluzii.

Natura cunoașterii prin mărturie beneficiază de un element străin oricărei cunoașteri la nivelul științei istoriei care are în vedere doar perspective „macro”, anume experiența directă, dar și de lipsa sau caracterul diminuat al implicării partizane. De altfel, în cazul personalităților marcante, al nivelurilor „macro” ale societății, chiar experiența directă a evenimentelor pare să fie modulată de angajamentele sociale înalte. Prin contrast, experiența individului neimplicat ideologic sau partizan este mult mai redusă, chiar în contextul existenței – de pildă, în situații de criză – a preocupării acestuia pentru cursul evenimentelor. Desigur, la nivelul cunoașterii prin mărturie se poate vorbi în măsură mai redusă de anvergură a cuprinderii situației generale, pe de o parte, dar și de o justă integrare a datelor deținute de subiectul cunoscător în ansamblul informațional. De asemenea, caracterul proteic pronunțat al informațiilor relevate de diversele elemente purtătoare de mărturii (este vorba despre cele menționate în debutul acestei lucrări – scrisori, jurnale, ilustrate etc.), dar și contradicțiile care ar putea apărea între datele deținute de diverși indivizi aruncă o umbră de îndoială asupra credibilității surselor care stau la baza cunoașterii prin mărturie. În acest context, problema selectării surselor și a stabilirii gradului de credibilitate este în mod special relevantă. Aspectul cel mai important aici nu este acela de a stabili puncte de vedere științifice, validate prin dovezi incontestabile și care să tindă spre rigoarea matematică, ci, dimpotrivă, de stabilirea stării de spirit ce domnea, într-o anumită perioadă și într-o anumită zonă geografică, în rândul unui popor. Din acest motiv, elementele purtătoare de mărturie ar trebui descifrate nu doar la nivelul unei reflectări directe a realității – în maniera științelor riguroase, fie acestea ale naturii sau ale omului – ci la nivelul unei hermeneutici de adâncime care, procedural vorbind, să se îndrepte nu spre ceea ce un anume element mărturisește modo recto, ci și spre ceea ce acesta poartă cu sine și dezvăluie doar modo obliquo.

Pentru mai multă claritate, de pildă, o ilustrată sau o scrisoare trimisă de pe front de un militar obișnuit familiei sau altei persoane dragi servește în măsură mai mică la a stabili cum anume evoluau operațiunile militare sau alte aspecte de acest fel, dar poartă cu sine date relevante despre atitudinea pe care militarii o aveau pe front, despre moralul acestora – chestiuni care pot fi înțelese numai printr-o cercetare a tonului scrisorii, a cuvintelor folosite, a momentului la care aceasta a fost scrisă și a altor elemente din această plajă. Se poate vorbi, deci, despre un element care particularizează cunoașterea prin mărturie și experiență directă: imperativul cartezian al evidenței, tradus chiar de filosoful francez prin ideile de claritate și distincție, i se substituie, în cazul acesta, luarea în considerație a efectului de halou al elementelor ce stau la baza cercetării – prin efect de holou înțelegându-se bogăția de informații secundare care înconjoară nucleul „tare” al datelor pe care le poartă cu sine un anume obiect (Abric, 2002, p. 26 și urm.). Chiar mai mult, elementele care servesc la stabilirea spiritului unei comunități sunt adesea mult mai relevante decât datele precise și reci care alcătuiesc conținutul interpretărilor oficiale sau științifice ale evenimentelor istorice. Pe cale de consecință, dacă, în cazul conceptului cunoașterii luat în sens clasic, ca sinteză a perspectivelor raționale și empirice, se poate vorbi despre o selectare a surselor relevante și despre o ignorare a celor care nu satisfac anumite criterii de exigență, atunci când vine vorba despre cunoașterea prin mărturie directă, toate sursele sunt relevante nu pentru a stabili sentințe de cunoaștere definitive sau cvasi-definitive, ci pentru a avea o imagine – fluidă, desigur – cu privirea la „pulsul vremii” sau spiritul comunității care intră în discuție. Tendințele care pot fi puse în evidență la nivelul populației se nasc tocmai pe fundalul unor predispoziții nu foarte bine definite din punct de vedere epistemologic, care pot fi identificate tocmai pornind de la sinteza unor opinii lipsite de rigoare științifică – precum acelea pe care le poartă o ilustrată, o scrisoare sau altele de acest fel –, dar relevante prin puterea lor de reflectare a atitudinii și poziționării unui grup față de evenimentele semnificative ale istoriei.

Cât privește valoarea cunoașterii prin mărturie, aceasta trebuie stabilită în mod obigatoriu prin raportare la scopurile urmărite. Astfel, scopul unui astfel de demers are legătură cu punerea în evidență a unei legături între nivelurile sociale, prin prisma modului de receptare a evenimentelor cu relevanță istorică – mai precis a ideii potrivit căreia se poate vorbi despre faptul că direcția pe care o țară și un popor se înscriu în evoluția lor istorică are ca fundal tendințe ce sunt scoase la iveală prin investigarea surselor primare, al căror conținut îl reprezintă experiența directă exprimată prin mărturie cu ajutorul instrumentelor pe care individul simplu le are la dispoziție.

Nu în ultimul rând, limitele cunoașterii prin mărturie și natura adevărului sunt semnificative pentru prezenta analiză. Virtual vorbind, cunoașterea prin mărturie nu prezintă limite precise, tocmai datorită caracterului său fluid. Practic, nu există eveniment istoric despre care mărturiile, dacă există, să nu poarte nicio informație relevantă, fie și într-o măsură foarte redusă. Desigur, puterea de pătrundere către miezul evenimentelor este semnificativ mai redusă în cazul cunoașterii prin mărturie, și la fel și instrumentele care ar putea servi verificării acurateții datelor obținute. Totuși, atât în cazul absenței datelor obținute prin mijloace și metode de cercetare științifică, cât și cu scopul de a obține și o imagine la nivelul populației cu privire la percepția evenimențialului istoric, mărturia poate substitui, respectiv completa tabloul obținut prin apel la cunoașterea în sens tare. Ceea ce s-a consemnat în scrisori, jurnale, ilustrate etc. de către simpli cetățeni poate scoate la iveală o anumită mitologie comunitară care, în cazul în care o cercetare științifică riguroasă nu are un punct de plecare, poate oferi fundaluri și orientări ce pot servi acestui scop. Încă o dată, însă, trebuie să se țină cont de caracterul fluid, schimbător și foarte dependent de unghiul de privire pe care îl au aceste elemente ce țin de cunoașterea prin mărturie (Veyne, [1971]/1999, p. 9). Tocmai din acest motiv și problema adevărului se pune în alți termeni decât în teoria generală a cunoașterii. Mărturia care rezultă din experiența directă poate fi lesne asimilată ideii de cunoaștere nemijlocită (Russell, [1912]/1998, p. 28 și urm.), desigur, nu la nivelul cunoașterii specifice științelor pozitive, ci la nivelul unei hermeneutici a istoriei. Este binecunoscut faptul că știința istoriei nu se bucură de serviciul empiriei, iar adevărul istoric este, mai degrabă, adevăr-coerență. Verificarea acurateții datelor deținute se face prin integrarea într-un sistem de idei deja acceptate, care generează și exigențele cu privire la selecția elementelor relevante. Specificitatea cunoașterii prin mărturie directă este dată de faptul că aceasta este constituită din percepții integrate în tendințe, iar adevărul este rezultat al interpretării, iar nu al verificării empiric-observaționale. Adevărul este fluid, dar nu în sensul limbajului dublu orwellian, ci prin aceea că același eveniment istoric relevat de un „album” de mărturii poate avea semnificații și impact diferit în zone și perioade diferite. Dar aceasta se petrece fără anularea conceptului adevărului, ci prin stimularea conceptului de adevăr deschis interpretării. Multitudinea de atitudini pe care, invariabil, mărturiile simplilor cetățeni o scot la iveală îngăduie interpretări diverse dar, mai cu seamă, evaluari diverse – în condițiile în care orice țară poate valorifica, în perioade diferite, în mod diferit trecutul său. Este de menționat faptul că o astfel de situație se regăsește chiar la nivelul științei istoriei – cunoascut fiind faptul că evenimente istorice diferite sunt în mod diferit valorificate în perioade diferite. Lipsa unor determinații precise ale adevărului, la acest nivel, nu trebuie înțeleasă ca limitare sau dezavantaj al cunoașterii prin mărturie. Dimpotrivă, existența unei fluidități a informației stabilește, totuși, anumite cadre între care cunoașterea științifică se poate așeza. Ca o imagine metaforică, dacă istoria este asimilabilă unei flote navale conduse cu chibzuință de căpitani și șefi de echipaj destoinici, cunoașterea prin mărturie este fluviul sau marea care, desigur, nu dictează traseul flotei, dar stabilește condițiile de posibilitate ale acesteia și limitele între care navigația se poate desfășura. În afara situației extreme, menționate la începutul lucrării de față, în care nu există nicio legătură între modul în care liderii conduc și populația se manifestă, ba chiar mai mult, nu există niciun fel de conștiință memorială sau istorică a simplilor cetățeni, memoria individuală și colectivă, reflectată în instrumente specifice acesteia, stabilește cadrele în care istoria și interpretarea acesteia se pot desfășura; în aceste condiții, problema adevărului se pune în termenii fixării unui cadru care este, ulterior, validat și la nivelul conținutului de cercetarea istorică propriu-zisă, în sensul că memorialistica nu poate fi suspectată de falsitate, fiind întregistrarea unor percepții, dar nici de științificitate în sens tare, acesteia ramânându-i, prin urmare, conceptul adevărului fluid care creează condiții de posibilitate ale adevărului istoric (Ricoeur, [2000]/2001, p. 194 și urm.).

Concluzia celor de mai sus este aceea că, în cazul în care principiul de filosofia istoriei care stipulează că există o legatură organică între felul în care istoria se făurește și descrie științific, pe de o parte, și modul în care aceasta se trăiește la nivelul poporului sau simplului cetățean, pe de altă parte, este stipulat ca temei al cercetării științifice, atunci se poate afirma că între memoria indfividuală și colectivă și istorie se stabilește o relație de palimpsest. Pe coala albă a cronologiei primul strat este acela al experienței individuale sau colective care stabilește fluxuri și tendințe, dar care nu are rigoarea științei. Peste acest strat se așterne cel al deciziei socio-politice și istorice (în sens științific) și abia astfel se stabilește un concept al istoriei unei națiuni – concept care cuprinde în sine nu doar mișcările decisive la nivel general și expunerea științifică a acestora în tratate și opere, ci și adeziunea sau reticența populației în calitate de sursă de sancțiuni, element de critică și, în cazuri extreme, chiar forță care anihilează deciziile care tind să rupă legăturile firești între nivelurile societății.

de conf.univ.dr. Ștefan-Dominic Georgescu, 

Director al Departamentului de Filosofie și Științe socioumane ASE

BIBLIOGRAFIE

Abric, Jean-Claude, 2002, Psihologia comunicării, trad. rom. Luminița și Florin Botoșineanu, Editura Polirom, Iași.

Aron, Raymond, [1938]/1997, Introduction à la philosophie d’histoire/ Introducere în filosofia istoriei, trad. rom. Horia Gănescu, Editura Humanitas, București.

Jaspers, Karl[1958]/1986, Einführung in die Philosophie/Originile filosofiei, în Texte filosofice, trad. George Purdea, Editura Politică, București.

Ricoeur, Paul, [2000]/2001, La mémoire, l’histoire, l’oubli/Memoria, istoria, uitarea, trad. rom. Ilie și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Iași.

Russell, Bertrand, [1912]/1998, The problems of Philosophy/Problemele filosofiei, trad. rom. Mihai Ganea, Editura All, București

Veyne, Paul, [1971]/1999, Comment on écrit l’histoire/Cum se scrie istoria, trad. rom. Maria Corpov, Editura Meridiane, București