I.G. Duca sau noblețea politicii

  • Articole
  • I.G. Duca sau noblețea politicii
I.G. Duca sau noblețea politicii

Prin „Memorii” l-am descoperit pe I. G. Duca, l-am cunoscut în sfârșit. Numele lui îmi era familiar. L-am citit primele dăți în cărțile de istorie și în vacanțele școlare pe peronul gării de la Sinaia: „În acest loc a fost asasinat I. G. Duca, președinte al Consiliului de miniștri, jertfă iubirei sale de neam și țară 29 XII 1933”. Numele este unul sonor, îmbinând două prenume tradiționale românești „Gheorghe” și „Ion”, cu un nume ce trimite cu gândul la un titlu nobiliar occidental.

Mai puțin cunoscut decât Brătienii, I. G. Duca a fost, la același nivel, un mare politician liberal și ultimul mare prim-ministru pe care l-a dat Partidul Național Liberal. Mare nu doar prin opera politică, ci și prin cultura de care a dat dovadă, care împânzește toate scrierile sale, de un spirit critic fin și ascuțit.

La începutul anilor 30, I. G. Duca a scris pentru posteritate, în memoriile redactate, neprețuite amintiri din zbuciumații ani 1914 – 1919 ai Primului Război Mondial, de la neutralitate la războiul româno – ungar.

Cel mai tânăr membru al primului guvern Ionel Brătianu (35 de ani în ianuarie 1914), I. G. Duca a fost propulsat, ca ministru al instrucțiunii publice și cultelor, în echipa guvernamentală ce avea să conducă România în cea mai dramatică și mai glorioasă perioadă a ei.

Neutralitatea, tânărul ministru a resimțit-o, ca și contemporanii săi, cu nerăbdare. Analiza acelor ani este pătrunzătoare, incisivă, uneori cu fraze fără compromis, în totalitate din perspectiva interesului României: “De la viața arhiducelui, românii n-ar fi câștigat nimic, prin moartea lui am câștigat totul. Unitatea națională pornește de la glontele ucigașului din Sarajevo.” (Duca, I.G., Memorii, Volumul I – Neutralitatea 1914-1916; Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe; București, ed. Machiavelli, ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015. p. 58).

Așa a început de fapt Primul Război Mondial, prin focul de revolver ce s-a auzit în întreaga lume. I.G. Duca a împărtășit crezul contemporanilor săi că războiul, o „aberație mintală” (Ibidem, p. 59), nu va izbucni, iar apoi că acesta va fi scurt, încheiat cu victoria Antantei.

În înțelepciunea sa, însă, ministrul conchidea că „patimile sunt însă mai puternice decât rațiunea” (Ibidem, p. 59) și că înțelepciunea și intransigența premierului și mentorului său, Ionel Brătianu, de a rămâne în expectativă, erau justificate, războiul urmând a fi lung.

Analizele fine furnizate de I.G. Duca sunt prețioase și încep încă din perioada neutralității, cu redarea atmosferei Consiliului de coroană de la Sinaia din 21 iulie 1914, în urma căruia guvernul Brătianu, încurajat inclusiv de atitudinea Italiei, a optat pentru neutralitate. Prim-ministrul era cel mai hotărât să aștepte, când mulți miniștri înclinau să se intre neîntârziat de partea Antantei, vremelnic victorioasă. „Cu francezii învingători pe Marna și cu rușii la porțile Ungariei, devenea greu să mai păstrăm neutralitatea României”, mărturisea Duca (Ibidem, p. 102). Însă Brătianu nu dorea să sacrifice dinastia (regele Carol I ar fi abdicat dacă țara se alătura Antantei) și era convins că războiul va fi lung. Istoria avea să-i dea dreptate.

De altfel, scena politică avea să fie puternic tulburată de moartea lui Carol I, în toamna anului 1914. Odată cu dispariția bătrânului suveran, țara avea opțiuni strategice mai libere. Cu toate acestea, dilema se menținea, în sensul taberei care era de ales, din perspectiva revendicărilor naționale și din perspectiva șanselor de izbândă.

Curentul antantofil era cert mai puternic. Acesta a și împiedicat intrarea imediată în război alături de Puterile Centrale. Românii voiau Transilvania și Bucovina, cotropite de Austro-Ungaria, dar erau sfâșiați la ideea de a abandona Basarabia Rusiei țariste. „O unanimitate de conștiință” (Ibidem, p. 225), cum spunea I. G. Duca, nu putea fi atinsă.

În final, în vara anului 1916, în condițiile în care Antanta punea tot mai multe presiuni ca România să intre în război, Brătianu a luat decizia, nu doar rațional, ci și din instinct: România urma să declare război Austro-Ungariei. În această privință urma exemplul tatălui său, Ion Brătianu, care povățuia „În ceasurile grele, în ceasurile mari, să nu ascultați povața minții, ci îndemnul sufletului, raționamentele să le dați la o parte și să urmați glasul poruncitor al inimii voastre.”(Duca, I.G., Memorii, Volumul II – Războiul 1916-1919; Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe; București, ed. Machiavelli, ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015, p. 484)

I.G. Duca era convins că momentul ales, 27 august 1916,a fost poate ultimul moment și cel mai prielnic. A evitat României un război peste putință de lung, dar a și permis intrarea în război înaintea izbucnirii revoluției rusești din februarie 1917. O Românie neutră până la capăt nu și-ar fi putut impune revendicările pentru unitatea națională la masa tratativelor, frontierele României Mari fiind și așa aprig discutate și disputate la Paris.

A doua parte a memoriilor se referă la anii războiului, inclusiv campania de la Budapesta din vara anului 1919 și perioada tratatelor de pace care au făurit România Mare. Dacă sfârșitul avea să fie fericit, iar primele zile ale intrării în război erau euforice, chinurile participării României la conflagrația mondială au fost de asemenea viu și lucid reflectate de ministrul I. G. Duca.

Dezastrul de la Turtucaia, bombardarea Bucureștilor de către zeppelinurile germane, oprirea ofensivei în Transilvana, toate loviturile începutului de război sunt descrise metodic, analitic, redând atmosfera din cercurile conducătoare. Se remarcă absența panicii, atât cuplul regal, cât și prim-ministrul fiind încrezători în victoria finală, dar conștienți de sacrificiile necesar.

Odată cu pierderea luptei pentru trecători, exodul devenea incontrolabil: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate în pradă corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoaiele armatei în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcările de incendii. Era o viziune de infern.” (Ibidem p. 79-80). Descrierea se regăsește, în termeni aproape identici, la alți martori ai teribilei toamne din 1916, inclusiv soldați din prima linie, dovadă că ministrul era foarte conștient de realitatea din teren.

Retragerea la Iași a reprezentat concluzia unor „înfrângeri, retrageri, bejenii, jaf și prăpăd”, iar primele zile în capitala moldavă au fost marcate de “groaznica nesiguranță a zilei de mâine” (Ibidem, p. 100).  Totuși, caracter puternic, I.G. Duca nu s-a lăsat doborât de greutăți și a căutat motive de îmbărbătare chiar în istoria națională, concluzionând: Pe lângă ce au îndurat strămoșii noștri, ceea ce îndurăm noi mi se părea puțin. „Dacă atunci nădejdea în viitorul neamului nu pierise, mi se părea de neînchipuit și nedemn ca azi îndoiala să încolțească în sufletele noastre.” (Ibidem, p. 101)

Într-adevăr, nu era timp de pierdut. În toată Moldova, față de noianul de refugiați și de iarna care își intrase în drepturi, situația era gravă. Frontul era stabilizat, însă în spatele lui aglomerația și condițiile de igienă precară au declanșat epidemia de tifos exantematic. „O invazie de refugiați care de-a valma cu autoritățile căutau adăpost și hrană.” (Ibidem, p. 106)

Situația sanitară a fost restabilită doar prin eforturile, mergând uneori până la jertfa supremă, a numeroși medici români și străini. Un rol deosebit l-a avut Regina Maria, supranumită în epocă „mama răniților”. „Cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreț desăvârșit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldați răniți și bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor.” I. G. Duca aprecia că regina „a trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieții ei” (Ibidem, p. 157).

Nu aceleași laude le merita principele Carol – viitorul rege Carol al II-lea – care „manifesta în viața de toate zilele o apatie ciudată”. (Ibidem, p. 158)

Pe parcursul războiului, în Moldova școlile au continuat să funcționeze, precum și Teatrul Național din Iași. Ca ministru al instrucțiunii publice și cultelor, I. G. Duca se ocupa în mod direct de aceste aspecte. Numeroși artiști sprijineau aspectul psihologic al efortului de război, prin reprezentații publice. George Enescu a fost unul dintre artiștii care au dat cele mai multe concerte, inclusiv în spitale, spre alinarea durerii celor răniți și bolnavi, el fiind „nu numai un mare talent, dar și un mare suflet”, potrivit aprecierilor ministrului. (Ibidem, p. 158)

Pe tot parcursul memoriilor sunt evocate disensiunile și certurile politice din epocă, iar I. G. Duca zugrăvește portrete deloc măgulitoare multor adversari sau rivali politici, în frunte cu Alexandru Marghiloman, Petre Carp sau Take Ionescu. Aceste disensiuni, chiar în momente critice ale războiului, l-au făcut pe Ionel Brătianu să exclame: „Știam că va trebui să plătim unitatea noastră națională cu atâta sânge, n-am crezut însă niciodată că va trebui s-o plătim și cu atâta noroi.” (Ibidem, p. 188)

Primăvara anului 1917 aducea însă nu doar timp mai bun și speranțe de mai bine, ci și îngrijorătoarele vești ale Revoluției Rusești și germenii bolșevismului. Manifestații comuniste agresive aveau loc și la Iași, în rândurile soldaților. I. G. Duca relatează pe larg tulburările din Rusia, bolșevizarea trupelor ruse din Moldova și dezordinile cauzate de acestea. Ministrul se arată un fervent adversar al extremelor, de stânga, în acest caz iar în continuarea carierei sale politice, al celor de dreapta.

Singurul aspect pozitiv din toată răsturnarea de situație pe frontul de est erau evenimentele din Basarabia, „prologul întoarcerii Basarabiei la patria-mamă” (Ibidem, p. 315).

În timpul verii aceluiași an au avut loc victoriile române de la Mărăști, Mărășești și Oituz, evocate de ministru împreună cu portretele generalilor care au condus operațiunile (Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Constantin Christescu, Eremia Grigorescu), unele mai luminoase iar altele – Averescu, din perspectiva militarului și omului politic – critice.

I.G. Duca reliefează, pe tot parcursul memoriilor sale, rivalitatea cu Partidul Conservator, atât pe durata perioadei neutralității, cât mai cu seamă după venirea la putere a guvernului Marghiloman (5 martie 1918), încredințat orbește de ipoteza victoriei Puterilor Centrale.

Însă războiul se îndrepta spre victoria Antantei. I. G. Duca, aflat în continuare la Iași, primea veștile ieșirii, pe rând, din Război a Bulgariei, Turciei și Austro-Ungariei. Concomitent aveau loc unirea Bucovinei și Transilvaniei cu România. Ca toți contemporanii săi, Duca era copleșit și exaltat de evenimentele care se succedau cu repeziciune:

„Niciodată nu m-am simțit mai înălțat de măreția momentului ca în acea clipă. Politica noastră triumfase pe toată linia. Idealul pentru care trăsesem spada se înfăptuia peste așteptările noastre cele mai optimiste. N-aveam numai unirea cu Ardealul, realizam unitatea integrală a neamului de la Nistru până la Tisa. Știam că peste câteva zile va avea loc manifestația de la Alba Iulia. Toate visurile tinereții noastre erau de acum realitate. Rostul vieții și al strădaniilor noastre îmi apărea ca deplin atins, ca atins peste cele mai neînchipuite așteptări ale închipuirii noastre.” (Ibidem, p. 459)

Memoriile lui I. G. Duca se încheie cu evocarea campaniei din Ungaria din 1919 și a măsurilor legislative pentru votul universal și reforma agrară, aceasta din urmă înfăptuită de guvernul liberal, revenit la cârma țării (14 decembrie 1918). În anii ce urmau, I. G. Duca avea să exercite un lung mandat în calitate de ministru al afacerilor externe (1922-1926) înainte ca, din 14 noiembrie 1933 și până la asasinarea lui la 30 decembrie al aceluiași an să se afle în funcția de prim-ministru. A făcut parte dintre cei care, după înfăptuirea întregirii neamului, a încercat printr-o viguroasă politică internă și externă, să consolideze România Mare. Opera sa a fost frântă brutal și timpuriu de fapta asasinilor legionari de la Sinaia.

de Romulus – Andrei Bena