I: Și în ce an v-ați născut și unde?

C.D.: 1956. Localitatea Roznov, județul Neamț.

I:  Unde v-ați trăit adolescența?

C.D.: Aici, la Roznov.

I: Aveți o amintire mai vie?

C.D.: Da, o parte din liceu am făcut-o la Piatra Neamț, adică liceul Piatra, școala generală la Roznov.

I: Și aveți o amintire care v-a rămas mai vie de atunci, de când erați adolescentă?

I: Aveți o amintire specifică? 

C.D.: Da, doamna profesoară U. Eram… în clasa a VIII-a, mi-era dirigintă și… eu optam spre medicină, dânsa voia să dau la drept și era oarecum așa, un moment de răscruce. A urmat și liceul că atunci se dădeau la Uman și la Real, așa erau împărțite. Și eu voiam la Medicină, ea căuta să-mi convingă părinții să merg la Drept… ori dacă mergeam la Medicină, aveam nevoie de chimie, de fizică. Trebuia să învăț partea reală și am discutat cu dumneaei, după ședința cu părinții. M-am dus singură să discut cu dumneaei, exprimându-i dorința mea. I-am spus că sunt o fire sentimentală și nu pot să mă opresc la Drept, să urmez o carieră în acest domeniu. M-a înțeles și m-a susținut și i-am rămas profund recunoscătoare toată viața. Nu mai este, din păcate, printre noi…

I: Un model foarte frumos de cum se leagă relațiile cu diriginții.

C.D.: Da, era altă legătură sufletească. Probabil că și noi fiind la țară, părinții noștri lucrând în fabrici și nu aveau venituri extraordinar de mari, era destul de greu… și era aplecați asupra nevoilor noastre, așa, ne ascultau. De exemplu, te lua așa cu mâna… după umăr și făcea câțiva pași cu tine și după ce discuta te întreba „Este totul în regulă?”. Și profesorii de istorie, și profesoara de franceză. Toate erau așa, apropiate de noi. Așa i-am simțit. Și cumva suplineau nevoile noastre care nu le găseam la părinți.

I: La școală cum era în vremurile acelea?

C.D.: Era o disciplină… nu ca acuma! Era uniforma uniformă, cu foaia matricolă prinsă în piept sau cu panglicută pe cap, nu aveai voie să porți cum vrei tu, în toate direcțiile… cu ciorăpei trei sferturi. Se făceau careuri. Înainte de a intra la ore dimineața sau la prânz, depinde cum erau orele, domnul director inspecta fiecare clasă. Era așa, un pic militarizată… toată activitatea, dar era frumos! Și era disciplină. Și era respectul față de profesori, față de colegii mai mari, din anii mai mari.

I: Și a fost vreo materie care v-a plăcut în mod deosebit, vreun profesor?

C.D.: Doamna profesoară C.,  profesoara de Limba Română. A știut cum să ne facă, ș-aveam bibliotecă. La Roznov era și liceu, pe lângă școala generală. Aveam Biblioteca Comunală și doamna bibliotecară era vecină cu mine aicea, gard în gard. Mă călăuzea în… ceea ce este potrivit vârstei mele să citesc. De exemplu, în vacanța de vară, în afară de literatura obligatorie, atuncea ne dădea listă cu cărți ce trebuia să citim pentru anul următor și să faci conspect. Nu erai lăsat așa, de izbeliște, pe timpul verii. Și doamna bibliotecară, și profesoara de limbă română.

I: Cum vă petreceați timpul liber în afara școlii ca adolescentă?

C.D.: În timpul liber era… cum să vă spun… liber să citești, liber să croșetezi, mergeam la bunici… la bunici la Căzinești. Bunicii ceilalți erau aici, peste drum de mine. Mergeam pe la colegi, pe la colege. În general la colege, nu mă duceam la băieți. La colege care erau vecini pe aicea, prin preajma noastră. În timpul vacanțelor se făceau tabere ca și acuma. Eu nu prea puteam să mă duc întotdeauna pentru că-l aveam pe fratele meu și trebuia să am grijă de el. Nu puteam să lipsesc o săptămână, două de acasă. Dar… găseai tot felul… la baltă ziceam noi, la scăldat. Făceam plajă pe malul Bistriței… până o început să escaveze și să scoată de acolo și făceau niște găuri mari și era pericol să te îneci. Organizat, ne duceau la teatru, la Piatra, la cinematograf, la Piatra. Aveam și noi aici Casă de Cultură și veneau și marii artiști, și de muzică populară, muzică ușoară. Marii artiști, artiști în sensul actori de teatru. Veneau și dădeau reprezentații aici, la Casa de Cultură. Stăteai la terasă.

I: Practic erau distracțiile de atunci.

C.D.: Așa era! Nu era discotecă ca acuma. Era cu ouă, în parc, aici la Roznov, dar mie nu mi-a plăcut. Deci contra aparențelor că sunt o fire sociabilă, sunt de fapt solitară și mă simt bine așa eu, în singurătatea mea, cu cărțile, în lumea mea.

I: Totuși mergeați la baltă, la teatru…

C.D.: Aveam verișoare mai mari care erau la liceu și veneau și mă cereau de la părinți. Nu plecam așa de nebună.. Erau toate vecinele mele mai mari, cu mine la liceu ș-apoi care mai de care au urmat facultăți. Cam toate au urmat facultăți… verișoare, verișori, vecine, vecini. Și aveai cu cine să te iei, aveai cu cine să vorbești, la cine să te duci să ceri un sfat. De exemplu, o vecină mai a treia casă, avea sora profesoara de limbă română din Iași și a venit să fie profesoară la noi, să predea la liceu la Roznov aicea. Și mai făceam cu ea pregătiri așa, fără bani. Când ceva îmi era neclar sau nu… nu știu, nu interpretam… interpretarea nu era cea pe care o auzeam eu și simțeam că să dorește altceva. Nu mi-a fost rușine să cer sprijinul.

I: Este ceva ce v-ar fi plăcut să faceți și nu ați putut atunci când erați adolescentă? Nu ați avut voie, poate…

C.D.: Eee, erau restricții, nu ca acuma. Trebuia să asculți de părinți.

Trebuia să meargă la logoped și mergeam eu de trei ori pe săptămână la Piatra, pe strada Ștefan cel Mare, vizavi de parc și făcea… ședințe de logopedie cu el ca să-l determine să vorbească.

I: Îmi pare rău..

C.D.: Au încercat cu tot felul de tratamente, aduse din Franța, cu aparate de auz. Pe măsură ce el creștea nu se mai potriveau limbile alea de introdus în ureche dar na, i s-a aplicat tratamentul streptomicin foarte mult timp și i s-a distrus nervul auditiv. Părinții mei au luptat pentru el, au vrut să-I asigure un viitor, să se poată descurca singur, să crească pe picioarele lui.

Să fiu, să trăiesc într-un anonimat confident. Și soarta m-a aruncat așa, să lucrez cu pacienții, să lucrez într-un colectiv mare. Bineînțeles că am lucrat cu o dragoste nemărginită… și mi-a plăcut ce am făcut. Dar eu, așa, dacă ar fi să aleg încă o data, aș alege așa, a fi cu putință să lucrezi așa într-un laborator… mai ales cu mijloacele astea moderne acuma de lucru.

I: Este ceva ce credeți că v-a modelat sau impactat mai tare adolescența? 

C.D.: Nu știu. Poate că am ales calea asta… că am dat la medicină de două ori. Prima dată am picat cu 7,16, a doua oară cu 8, 24. Am fost 12 candidați pe un loc. Cred că suferința părinților mei, creată de boala fratelui… de… boală până la urmă era, a fratelui meu, m-a determinat să fac ceva să ajut.

I: Până la urmă ați ajuns să lucrați în domeniul medical.Ați avut o carieră întreagă.

C.D.: Sigur, sigur! În ’76 am dat la Școala Tehnică. Prima dată nu am reușit la Medicină, în ’75, ’74, ’75, da. În ’76 am dat din nou și am picat cu 8.24 și în același an toamna am dat așa o aptitudine la Bacău. Am intrat a patra, cu 8 și ceva. Și n-am mai ținut pasul să învăț. Trebuia să înveți pentru Școala Tehnică să capeți o notă mare, să ai o repartiție bună. N-am putut să fac și pregătire în paralel să dau la Medicină și am rămas… pur și simplu asistent medical, generalist. Și în ’83 am făcut și specializarea asta, pentru profil cu afilieră stomatologică șase luni, în Clinica a II-a, vizavi de Poliția Capitalei. A fost clinica profesorului G. Nu mai știu dacă mai există.

I: Au fost ceva sfaturi primite,poate, de la părinți sau de la bunici care credeți că v-au sprijinit în adolescență? 

C.D.: Normal, că eu eram o fire timidă și bunicii care erau peste drum, aici, totdeauna mă încurajau. Chiar dacă nu eram cea mai mare nepoată a lor, m-au iubit foarte mult! Și mă încurajau în primul rând, să socializez mai mult, să nu stau tot timpul izolată numai cu fratele meu. Bunicul meu a fost șef de gară aicea la Roznov, și avea și el în subordine acolo muncitorii lui, casiere, lucrătorii.  Aici, a fost așa, ca un nod de cale ferată. Și bunicul meu, când venea acasă, mă striga și zicea „Ce faci?”. Mi-aducea câte o cărticică în buzunar și zicea bunicul „Ia uite am adus o cărțulie, dacă îți place, când o să vin acasă după tură, mâine, poimâine, să îmi citești și mie două, trei rânduri și să-mi povestești ceva. Și îmi deschideau ochii spre ceea ce este bun! Și mă călăuzeau să am încredere în mine, în forțele mele. Eu eram mai timidă față de verișoarele mele care erau la liceu. Na, purtau pantofi cu toc, se purtau ciorapi cu pânză. Ele ziceau „Hai, pune și tu! Hai, ia și tu!”. Eu nu. Întotdeauna am vrut să fiu un pic altfel. Ș-acuma nu-mi place să mă îmbrac cu piese așa, la comun. Toată viața a fost așa

I: Simțiți că a fost ceva ce v-a și încurcat?. 

C.D.: Ei, am avut și verișoare care erau… Pe atunci era Liceul de Petrochimie la Piatra Neamț și cam toată lumea făcea liceul, după Școala Generală, Liceul de Petrochimie la Piatra. Și lucrau și învățau și primeau niște banii pentru chestia asta. Ucenicii erau în fabrică. Ca o școală profesională de acuma. Și cine era mai capabil, făcea școala asta profesională, apoi dădea la seral, la liceu și continua studiile și apoi treapta de salarizare era alta. Și faptul că eu am urmat un liceu teoretic, au fost și răutați așa, și îi ziceau lui tata că cheltuie banii degeaba cu mine, să mă ducă la liceul de chimie sau la școala profesională, să am salar…Eu nu urmăream asta. Nu urmăream să fiu o fire cochetă, să am bani să-mi cumpăr ojă, rujuri, d-astea, știi. Eu eram așa, mai singuratică. Îmi plăcea să citesc, s-o ajut pe mama la treabă, să calc. Toată viața mi-a plăcut să calc. 

I: Ați fost căsătorită dumneavoastră?

C.D.: Da.

I:  Dacă ați fi avut copil, ce v-ați fi dorit să îi dați mai departe?

I.: Cum a fost România pentru dumneavoastră, la 14 ani?

C.D.: A fost și momente grele așa că… nu se găseau de toate. Nu erau televizoare. Nu aveai posibilitate. Televizoarele dacă veneau, veneau foarte puține și dădeau numai pe relații și dacă nu aveai un membru de partid în familie era greu să capeți una, alta. Te uitai la teleenciclopedia, aveai un singur jurnal pe zi. Aveam programe de lumină, cum să zic eu, fixe. Se lua lumina… la tot satul. Erau difuzoare în parc,  la primărie, în centru și ascultai la difuzor știri.

I: Cum ați simțit trecerea de la adolescență la maturitate, la viața de adult?

C.D.: N-a fost ceva complicat. Am început serviciul. Am fost înconjurată de oameni de valoare. Oameni care m-au iubit, care m-au respectat și ca profesionist. Oameni care au crezut în mine. Și la București când am fost și am făcut in ’82, am făcut studii de asistentă șefă la Fundeni. Apoi în ’83 am făcut cursul de specializare și eram îmbrăcată modest. Eu m-am adus acolo să lucrez, nu să stau prin cluburi și la terase.

I: Vă mulțumesc mult de tot pentru răspunsuri! A fost o plăcere să vă însoțesc.

Sursă imagine: Scânteia Tineretului, mai 1965.