I: De unde sunteți?
A.T.: Gropnița, județul Iași, suntem aproape de Iași, sunt 40 de km de la noi până în Iași, aparținem de Iași.
I: Pentru noi este foarte important să stăm de vorbă cu cei mai în vârstă.
A.T.: Pe timpul războiului, adică o fost război. Eram de 7 ani, trebuie să mă duc la școală toamna, că asta s-o stârnit la Florii, o venit rușii, ca să vorbim așa, la Florii au venit. Și trebuia să mă duc la școală și nu m-am dus că atuncea nu era lumea, cum să spun, adică învățători. Că dacă o venit, au plecat toți, ne-au scos din sat și au dat foc la sat rușii în urmă. Și pe noi ne-au scos. Atunci nu erau nici mașini, nici cai, boi erau, boi înhămați la car, pe românește, așa. Și am înjugat boii, adică tata, nu, mama, că tata era dus, era luat în, cum să spun, în concentrare, cum se zicea atuncea. Și l-o prins pe front, că lupta, mă rog, ca pe front, bineînțeles, eu nu le știu chiar cu de-amănuntul. Și l-o împușcat la picior, și era cu un frate de-al lui și o picat jos tata meu și fratele lui a stat cât a stat și a venit acasă. Și i-o spus lui mama, „să știi că pe Bădia l-o împușcat și o rămas mort”.
Mama mea, ce-o făcut? Făcea și dădea de pomană, de sufletul lui, că dacă-i mort, cum a spus fratele, că-i mort. O durat patru ani de zile până ce-o venit tata. Și-o venit tata acasă și o mai făcut încă doi băieți și două fete, da. Și povestea tata, că eram copil, că zice „Eu când mă sculam dimineața eram sătul permanent, eu în visul meu parcă mâncam și eram sătul”. Ea-i dădea de pomană și Dumnezeu cred că-l hrănea, cum să spun. Eu știu, zic și eu așa, după bătrânețea mea.
Și eu țin minte, dacă eram de 7 ani atunci, îți dai seama mata, și țin minte tot: cum o venit rușii, ce făceau. Huni, nu oameni, huni! Prindeau fete care erau fete și… pentru ce le prindeau? Că-ți dai seama pentru ce. Săracele se ascundeau prin poduri, fugeau prin strujeni, cum e la noi la țară, strujeni. Se vârau, se ascundeau de ei. Că veneau și să mă ierți că spun… nu știi? Ca bărbatul, na. Și multe o murit, pe multe le-o gâtuit că nu vroiau să stea și le-o gâtuit. Le-o gâtuit rușii că nu or fi stat cum vroiau ei. Și erau huni, erau răpănoși, plini de păduchi, ce găsea în casa omului, putină cu brânză, mă rog, ce-avea omul, tochitură cum era, ca la țară. Tot lua, tot, tot , tot, nu-ți lăsa nimic. Tot lua și ieșea afară și mâncau ca hunii. Au prins, eu țin minte, că nu spun, ca copil, o prins o zis că o oaie, Vorbeau tot oamenii, aici s-o prins o oaie și-o mâncat-o crudă și-i crăpat. Îți dai seama cum o fi fost? Doamne, ferească Dumnezeu de război, ferească Dumnezeu. Nu spun, că eram copil… și pe urmă, pe noi ne-a scos din sat, pe toți, rușii ne-au scos în marginea satului. Că atuncea nu erau nici mașini, nici căruțe, boi erau. Au înjugat părinții, adică mama, că tata era, știi, a înjugat boii și ne-am dus la Roseni (n.r. Neamț).
Și ne-am dus acolo, și n-o durat cred că… să zic o săptămână.. și a dat foc la sat tot. Și o ars, cum să spun, din capăt în capăt, tot satul, n-a rămas o casă. Că oamenii bătrâni care erau acolo ziceau „Măi oameni buni…”, că ne-o primit oamenii aceia în ogradă și dormeam în car. Ne-au primit în ograda lor, dar dormeam în car, nu ne-au primit în casă. Și oamenii vorbeau „Uitați-vă cum arde satul nostru, o dat foc la sat.” Și când ne-am întors noi, cum să spun, de-acu’ erau păpușoii copți, erau strujeanu’ mărișor și păpușoii ieșiseră, trebuia de copt. Am venit acasă, pereții… cum arde o casă, îți dai matale seama … pereții arși toți, nimic, gard sau ce-o fost, nimic nu mai era, nimic, tot o ars. Așa de dușmani erau, răpănoși. Doamne, dacă eram de 7 ani, îți dai seama, țin minte cum țin minte și-acuma. Ferească Dumnezeul de război, eu așa zic, acu’ e bine, acu’ ferească Dumnezeu. Acu’ ne-omoară aici, să mă ierți mata, ne-omoară aici dacă vii. Vorbesc prostii…Țin minte, țin minte parcă o fost ca ieri.
I: Dar până atuncea, când erați copilă mai mică, cum era? În ce an v-ați născut?
A.T.: În ’37, socotiți. În ’37 născută, da. Și asta a fost în ’44. 7 ani aveam. Vă spun.
I: Care e cea mai vie amintire din copilăria dumneavoastră?
A.T.: De mi-aș da eu seama așa. Eu zic că după aceea am crescut mare, o fost mai bine. Că copilăria adică, o fost mai bine, după ce s-a liniștit adică. Adică nu timpul, lumea a fost mai bine.
I: De bunici mai țineți minte ceva?
A.T.: Țin minte pe bunicu’ și bunica era de-a doua oară cu el, dar o țin minte.
O țin minte, venea la noi, mă duceam la dânșii. Cum era la noi pe marginea satului mai sus, el era mai jos, la stradă, la șoseaua mare. Și mă duceam și mă suiam ca copiii pe gard, gard de scândură. Și bunelu’, parcă-l văd, striga „Dați-vă jos de-acolo, că-mi rupeți scândurile, dați-vă jos de-acolo!”. Și țin minte, da. Că apoi mama, dacă a venit tata, când a venit tata acasă, s-o eliberat, când, așa, s-o mirat toată lumea. Pe mama mea o cheamă Rarița. „Fă, Rariță!” că așa era vorba țăranului, „Fă, Rariță, tu i-ai dat pomană și ia uite, el o venit acasă”.
Și-o mai făcut doi băieți și două fete. După aceea o venit și o trăit, o însurat băieții. Eu eram numai eu și cu fratele Vasile, eram cu mama și o mai făcut vasăzică pe Ghiță, pe Ion, pe Viorica și pe Maricica, după ce-o venit tata din război, că doar război a fost. Și țin minte.
I: Sunteți cea mai mare?
A.T.: Eu îs cea mai mare din frați, eu îs cea mai mare. Și țin minte, cum să spun, așa am o ținere de minte, cum era și cât de greu era. Că ne-am întors acasă de-acu’, că să plecăm acasă, ne-au scos afară pe poartă oamenii de unde a fost tras carul și „De-acu’ vă duceți acasă”, gata, nu ne-o mai ținut. Când am venit acasă, ce să vezi? Pereții arși, cum arde o casă și pereții-s arși, așa era. Nici gard, nimic nu era, nimic, pereți și atât.
I: Și cât timp a durat?
A.T.: A durat vreun an de zile până ce… mama săraca se ducea și aducea niște buruiană, nu știu ce și acoperea pereții aceia ca să stăm iarna. Făcea bortă în pământ și punea, dar nu știu ce punea, de ne făcea, ce făcea, ce mâncare făcea, nu pot să-mi dau seama. Ca să ne hrănească pe amândoi, pe mine și pe fratele. Foarte greu era, foarte, foarte. Ferească Dumnezeu de război. Și țin minte, dacă eram de, îți dai seama, de 7 ani, dar țin minte așa cum era. Și-ți spun că țin minte, cum era și cât de greu era.
I: Vreo amintire plăcută? Vreun joc în copilărie?
A.T.: Joc o fost după ce am crescut mai mare. Jucam, am jucat în viața mea, știi… și îmi plăcea să mă duc, dar mama nu mă lăsa. Mama era contra: „Nu te duce, că dacă te duci, acuș’ te văd cu burta la gură!”, să mă ierți că spun cuvântul ăsta. Zicea: „Să nu te văd cu burta la gură, dacă tu te duci!”. Și părinții, fii sigură că îți spun adevărul, că nu te duce, că fetele-s fete, băieții-s băieți. Nu știi mata? Fetele nu-s cuminți, dar… dacă ai în cap să ieși judecată, ești cuminte, dacă nu, faci ce vrei din tine. Așa că asta-i. Ce să facem? Și țin minte… Doamne, ferească Dumnezeu de război. Cum mai veneau rușii, peste dealuri, parcă-i văd, negri, răpănoși, plini de păduchi. Și fugeau ca cum ar fugi… ce prindea în ogradă, tot lua, pasăre, porc, viței, tot îți lua, tăiau și mâncau. Ca hunii, ca hunii! Nu se uita, chiar dacă-i ziceai. Haizaika îți zicea, la femei le zicea hazaika, hazaikă. Și nu se uita la tine, că tu te rugai să-ți lase, nu, el lua și pleca, și mânca. Na, așa de dușmani erau ei. Și-ți spun că foarte, foarte greu. Acum, e greu și acum, na, se spune, poate din alte părți. Dar atunci era foarte greu. N-aveai ce să mănânci.
I: După aia a venit și foametea.
A.T.: În ’47 o fost foamete, dar nu s-o găsit nica, adică s-aduni ceva ca să mănânci, că n-aveai cum. Și se duceau părinții cu oghealuri, cu lăicere, cu ce-o mai găsit. Că făcuse bordeie în pământ și o luat tot din casă de la lume, oghealuri, perne, mă rog. Și o vârât în bordeiele acelea și ei dormeau acolo. Și când au dat mamele noastre că sunt lucruri acolo, s-au dus și-au luat, cum au putut. Care-o prins, o luat, care nu … Și s-o dus și-o luat. Și-apoi părinții ce-au făcut. Tata după ce-a venit, s-o dus, mă rog…S-o dus și-o dus un ogheal, îmi aduc aminte că zicea mama „Vai de mine, cum ce-am să mă învelesc eu, că tac’tu o luat oghealul și-l duce”. Și-o venit cu o traistă de grăunțe înapoi pe ele. Și mama ne cocea grăunțe și mâncam. Se ducea mama în timpul verii când a ieșit grâul, se ducea unde avea pământul și tăia spicele și venea acasă, și le dezghioca, și ne cocea grâu și mâncam. N-aveai ce să mănânci, nu era, nimic. Da, și mâncam. De foame ce nu mănânci? Când ți-e foame, mănânci, și mâncam. Și ni se părea bun, ca copiii, nu știi mata? Și iaca, asta este, le-am amintiri cât oi trăi, o viață întreagă. Foarte greu. Acum e bine, e bine adică… cum e acum, dar ferească Dumnezeu de ceva, ne lichidează pe toți. Că acum nu mai, te mai duci sau să mai faci ceva, nimic. Acum o dă și mori, că așa-i.
I: La școală cum a fost?
A.T.: La școală am făcut patru clase. Dar, ca să mă ierți mata, ca și cum ar trece rața prin apă. Că așa era după război. N-aveai cărți, n-aveai caiete. Și pe tăbliță am învățat. Pe tăbliță făceam… scriam pe ea, socoteam, apoi o ștergeam. Îți dai mata seama ce înseamnă tăbliță, pe aceea am învățat. Că atunci nu erau cărți, nu erau, după război. Și pe tăbliță am învățat, 4 clase, dar nu chiar știu așa de bine. Dacă vreau ca să citesc ceva, le deslușesc pe litere și înțeleg. Dar ca să citesc… colega mea citește, câte cărțișoare are, că mă ocărăște câteodată, că să iau și eu o cărticică de-aceea, să mă învăț să citesc. Eu până ce-oi desluși un rând, ca să-l deslușesc pe litere adica, că doar nu-mi dau seama. Așa nu mă mai complic. Și asta-i.
I: Păi mă gândesc… foarte mulți bătrâni ne-au zis despre colectivizare.
A.T.: O fost colectivul, da’ cum. Vai, dar ce era, Doamne. Umblau din casă în casă, te forțau ca să dai la colectiv… și te forța și să te treci la colectiv.
I: Mai țineți minte cum a fost atunci pentru familia dumneavoastră?
A.T.: Da cum? Țin minte.
I: Cum a început?
A.T.:Cum să spun? Te forța, venea și „Acum, acum îmi dai și să te treci la colectiv” cum era. Pe urmă s-o înființat colectivul, pe urmă o intrat Ceaușescu, dar tot o mai durat o bucată de timp până ce-o intrat Ceaușescu.
I: Dumneavoastră ați lucrat la colectiv?
A.T.: Da, la CAP cum se spunea atunci, da. Am lucrat la CAP, colectiv. (…) Și iaca așa, ce să-i faci? Asta-i viața omului. Cât trăiește, ai amintiri câte ai tras în viață. Da, câte ai tras. Mama mi-o murit, o rămas frați, eu am fost cea mai mare. Tata s-a însurat după aceea, o adus o femeie, o bețivă, ca să spun mai repede. Și bea, „Și te duci la fiică-ta, ea să-ți dea să mănânce, ea să te spele”. Și spălam, îi spălam pe frați, nu-i lăsam că mi-era milă de dânșii.
I: Ei erau mici?
A.T.: Erau mici, erau mici. Și asta-i. Amintiri din copilărie. Și aiestea de-a doua oară care nu se gândește, că are copii sau să-i deie o bucățică, ele se gândesc la pahar, că mai sunt și de-acelea. Sunt… și-acum. Acu’ îi bine cum îi. Dacă muncim, dacă nu muncești, nu ai, oriunde te-ai duce să cere muncă ca să trăiești. Că dacă nu muncești, n-o să vină unul să-ți pună în farfurie și tu să stai să te uiți. Nu. Și asta-i, ce să faci?
I: Permiteți-mi un pic să vă mai întreb despre colectivizare și cum a fost munca la colectiv.
A.T.: Munca la colectiv, cum a fost, eu vă spun. Ne duceam, ne dădea norme, adică unde era, la tarla, cum se zice la țară. Aici îmi dădea 20 de ari, adică 2-3 de prăjini, în altă parte 3-4 sau mai mult. Și ne duceam și munceam: prășeam, ce era, mai mult porumb era. Îl prășeam, îl tăiam și în urmă veneau tractoarele, că puneau oamenii, și-l lua. Lua ce-am… și de la mine, și de la alta, și ne punea zile, cât credeau ei că adică… porumbul, noi dacă-l desfăcam, îl puneam jos și apoi ne dădeau saci și noi îl punea în saci. Și ei socoteau că atâta o făcut asta, atâta o făcut asta, și le trecea, știi, pe o lista. Și apoi ne norma sau cum se zice. Și pe baza aceea am ajuns, adică, la pensie. Că dacă nu munceam la colectiv, că altfel n-aveam pensie.
I: Și câți ani ați muncit?
A.T.: Am muncit, cum. Cred că vreo, mai mult de 10 ani, cred că am muncit. Dacă am ieșit la pensie la 58 de ani și asta o fost, cum să spun, după război, hăt încoace o fost…Și-ți spun că am muncit permanent. Cum s-a înființat așa, am muncit la CAP. Și ne punea zile câți făcea. Altele nici n-o muncit nimic, nu ieșeau pe poartă și le punea zile. Și ce să faci? Așa era. Așa era timpul. Se muncea, te duceai pe vânt, pe ploaie, pe ninsoare, te duceai la bucată și făceai treabă, și te norma, îți punea zile cât credeau ei că face. Ce să-i faci? Asta-i.
I: Și ce primeați?
A.T: Dădea bani, la sărbători dădea bani. Nu mai rețin cam cât ne dădea, dar ne mai dădeau și bani. Socoteau ele la zile cam cât vine la zi și ne dădea bani.
I: Erau femei care se ocupau?
A.T: Nu, nu, era, cum să spun. La colectiv era biroul lor, adică unde erau actele. Și ele, ei acolo socoteau. Și-apoi îți dădeau parale cât credea ei, cât aveai făcut bineînțeles. Alții poate aveau mai mult, alții poate mai puțin.
I: Și în birourile astea? Cine conducea?
A.T.: Tot oameni de-acolo erau.
I: Tot din sat?
A.T.: Da, da’ cum, tot din sat, da’ cum.
I: Deci s-o schimbat raportul dintre oameni.
A.T.: Eeeeh, da, șmechere. La altele le punea zile fără să iasă pe poartă, nu să mai zicem ca să se ducă să muncească pe câmp. Și le punea zile, numai ce auzeai „Vai, da’ cutare are 100 de zile”, „Cutare are 150 de zile”. Că îți punea zile, cum era atunci, și ea nu știa unde-i, nu ieșea deloc. Așa era, da, și tu munceai de ajungeai acasă, erai frântă, nu mai puteai, nu erai în stare să-ți faci o bucățică de mămăliguță ca să o mănânci, nicidecum să mai faci ceva treabă. Veneai pe jos atâția kilometri, că la noi era departe.
Cum să spun, unde ne duceam la treabă, era departe de sat. Chipurile, altădată mai punea câte o mașină și ne ducea, dar altădată ne duceam pe jos cu o sticlă de apă și ce mai puteam noi lua mâncare. Și ne duceam pe jos, când ajungeai acolo erai frântă, nu mai puteai. Și trebuia să faci treabă, adică trebuia, făceai de nevoie. Că dacă nu făceai, nu-ți punea zile. Și trebuia să faci, că altfel nu te norma, cum ziceau ei, nu-ți puneau zile cât făceai.
Acu’ îi bine, îi bine din altă parte. La cum o fost și ce-o fost, e foarte bine. Când vedeai o bucățică de pâine ți se părea că pâinea-i miere, nu pâine, miere. Și-o mâncai cu poftă, nu-ți trebuia nimic. Acum îi mulțumim lui Dumnezeu că este, este pâiniță. Da, atunci nu vedeai să aibă, dacă vedeai la cineva o bucățică de pâine.
Eu îmi aduc aminte că eram o copilă și tata meu făcuse cum era pe timpuri, strânsese grâul și făcuse două rânduri. Și pe o parte și pe alta și pe mijloc mergea combina, că nu era Glorie cum e acum, combină cu mașină de-aceea cu roată mare și dădea foc și purta aceea.
Și veniseră doi oameni de-acolo din sat, stăteau sub gireadă, parcă-i văd, frați erau, și mâncau turtă. Dar eu am zis în gând: „Doamne, eu am să mai am vreodată turtă să mănânc?”. Mi se părea parcă nu știu ce-i, mă uitam așa, numai cu coada ochiului cum mâncau ei pâine. Turtă, nu pâine, turtă coaptă pe plită cum se face la țară. Dar acum este, n-avem ce mai spune. Nici acum nu-i chiar ca să zicem greu, dar nici bine.
I: Și viața dumneavoastră de familie? Ați fost căsătorită?
A.T.: Da
I: Și cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
A.T.: Soțul meu îi din sat de-acolo, din sat cu mine. Era un om frumos, mureau fetele după el, dar eu ziceam când eram și eu copilă. La 18 ani jumate m-am măritat, m-am măritat, eram copilă, când acum învață la școală și eu m-am măritat, da. Și ziceam „Doamne, ce bărbat frumos, de mi-ar da și mie Dumnezeu unu’ așa”, ca până la urmă s-a întors. S-o întors, m-o iubit și tare bine m-am înțeles cu el. O murit, are vreo 10 ani de când o murit. O avut diabet și diabetul ăsta-i foarte, foarte rău. Îi făceam insulină de trei ori pe zi, adică dimineața, de amiaza și seara, și o dată noaptea, aceea ca să poată dormi (…). Eu tare am mai fost, mi-a fost milă de sufletul lui, tare mi-a mai fost milă. În schimb, el știi ce era? Nu era bețiv, dar când mă duceam la nunți cu el, n-o jucat. Ferească Dumnezeu, eu am jucat și îmi plăcea să joc, dar nu mă oprea niciodată. Dar tot eram cu gândul că el tot are în inimă că eu mă duc și joc, na, ca bărbatu’, nu știi, câte-o joacă, și-i ziceam și lui „Haide, măi și te-nvață și tu să joci, că asta-i distracția omului”. „Eu să joc, nu pot”, parcă-mi aduc aminte cum zicea . Dacă venea acasă, poate era odată beat, na, ca bărbații, eu am tăcut atunci, n-am zis nimica, i-am dat pace. „Ți-e foame?”, „Nu”, „Ei, dacă nu ți-e foame, treci și te culcă și ai să mănânci când ți-a fi foame”. Dar altele săreau cu gură. Și dacă sari cu gură, îți dă și poaca după cap, că, na, c-așa-i, gura, este o vorbă, gura-i gură. Și asta o fost, am avut o viață foarte, cum să spun, liniștită, plăcută așa, mi-o fost drag așa să fiu liniștită. Dacă m-am dus la o nuntă să nu-l fac de râs, mi-a plăcut să fiu femeie la locul meu, că atuncea e mai bine.
I: Și copilul?
A.T.: Și băiatul meu a avut servici aici în Iași doar, a fost la RTC la tramvaie, la autobuze, că tramvaiele-s la gară, iar autobuzele la Podu’ Roș, mă rog, mata știi. Și s-o îmbolnăvit, „Măi Gică”, Gheorghe îl chema, dar eu i-am zis Gică, „Măi Gică ți-e rău măi?”, „Nu, mamă, nu”. O venit acasă duminică, și tat’su, când știa că vine acasă, lua un scăunel și se ducea la poarta cea mare, sub un salcâm, stătea la umbră și îl aștepta să-i deschidă poarta la mașina. Și-i deschidea poarta, eu îi pregăteam mâncarea, îl așteptam, mânca. Și-o mâncat liniștit și o stat cam două ore, „Ei, de-acu înainte plec, până ce ajung la Iași .. până nu știu ce”. „Ei, pleacă”. Și s-o dus, asta a fost duminică, luni a fost la serviciu, marți s-o dus la serviciu și miercuri o murit. Când am auzit, am picat din picioare cât sunt eu de mare, am crezut că mă distrug. O murit, fără să-mi spuie nimic, să zică ceva „Mamă, mă doare” sau că nu știu ce, nimic. Și o murit.
I: Cea mai prețuită tradiție pentru dumneavoastră care ar fi?
A.T.: Tradiție? Zic, să fie, …
I: Sau obicei.
A.T.: Un obicei? Să fiu sănătoasă. Se poate să spun așa? Să fiu sănătoasă, să mă ție Dumnezeu cu putere cum îs astăzi, să mă ție Dumnezeu. Să mai am zile să mai trăiesc oleacă, cât a fi bineînțeles, lăsate de la Domnu. Și asta-i, ce să facem, altceva ce să facem. Îi greu, îi greu când îți pleacă. Bărbată-miu nu murea, dar numai de scârba copilului o murit. Nu murea, mai trăia, dar s-o consumat atâta de mult, într-o săptămână o murit. Ce băiet am avut.
