Ăsta e un document care arată că părinții mei au fost români.
Trimitem periodic abonațiilor conținut exclusiv și noutăți din Muzeul Memoriei.
Promitem să avem grijă de căsuța ta virtuală și să nu o aglomerăm inutil.
Interviu luat de Catrinel Bejenariu și facilitat de Ucrainienilor din România, filiala Botoșani, 2022
Durata lecturii: 4 minute
I: Cum o chema pe bunica?
V.C.: C.D.
I: Din ce an sunt pozele?
V.C.: 1920. Ei sunt născuți în 1880.
I: Și sunt bunicii dumneavoastră?
V.C.: Da, îs bunicii.
I: Unde v-ați născut?
L: Ucraina.
V.C.: Basarabia.
I: Cum v-ați cunoscut?
L: Doamne, Doamne…
I: Ați punea să-mi împărtășiți o amintire din copilărie?
V.C.: Sunt născut în 1947. Și atunci a fost foametea. Am mâncat mămăligă. Pe vremea aceea, vreme grea, mama n-avea sân și mergea și mulgea o iapă ca să îmi dea lapte. Și așa m-a crescut. (arată o fotografie)
Ăsta este bunicul de pe tată. Când s-a strâns recolta, pe câmp am îngropat recolta și cu asta i-am salvat de la moarte. Când eram mic, bunicul venea la noi, îl iubeam tare mult. Când a venit o dată, eu eram pe cuptor, de pe cuptor când am coborât și l-am prins de gât am căzut amândoi.
Am fost oameni cinstiți, inimoși. Ăștia au fost părinții de pe tată. De pe mamă au fost tot așa niște părinți deosebiți, tare buni.
L: Cât am fost sub ocupație română am trăit foarte bine și toți își aduc aminte și acuma ce bine am dus-o. Normal nu a fost sub ocupație pentru că Basarabia a fost teritoriu românesc.
L: În Galați există Universitate în limba ucraineană?
I: O amintire din copilărie?
V.C.: Bunica mea nu știa românește deloc. Ea m-a crescut cu bunicul. Bunicul mai știa că a făcut armata, dar bunica, nefăcând armata și stând numai așa… nu știa românește deloc. A intrat în clasa întâi, a făcut un trimestru și a încheiat că a venit Primul Război Mondial. Și nu știa nici carte, dar, când mergea la piață sau ceva și făcea niște bani, eu dacă voiam să o păcălesc, ea știa până la ultimul leuț cât are, ultimul bănuț, nu leuț!
L: Am fost elevă foarte bună. Cu medalii de aur, cum se dădea atunci. Nu vreau să vorbesc despre copilărie, aș vrea să vorbesc despre ce este acum. Eu mă bucur de când am venit aici, toată lumea ne-a ajutat. Ne simțim foarte bine, nu simțim că nu suntem acasă. Ne simțim foarte bine, ca acasă. Toți ne înconjoară cu dragoste, dacă ne lipsește ceva vin și ne aduc. Noi iubim România! Nu ne pare rău că suntem aici. Am participat la festivaluri, mergem la tot ce organizează comunitatea.
V.C.: Nu ne deranjează când nu suntem înțeleși când vorbim, noi ne simțim ca acasă. Mentalitatea noastră este la fel cu a românilor.
L: Avem ce învăța de când suntem în România. Sunteți înaintea noastră și noi avem ce învăța de la voi.
I: Când ați venit în România?
L: Pe 13 martie.
I: De unde ați venit?
L: Din Odesa.
L: Ca să venim, am trecut prin Moldova, pe Nistru. Ni s-a oferit loc în care să locuim, ne simțim bine, nimic nu ne lipsește.
I: Impactul asupra familiei, rude care au rămas…
L: Ținem legătura prin telefon și prin internet. Suntem mulțumiți că părinții stau în liniște.
I: Aveți copii?
L: Avem un băiat și nepoți.
I: Unde sunt?
L: În Odesa. Avem patru nepoți.
I: Cum de ați venit în România? A fost o alegere?
L: V.C. a vrut! Toată viața lui a vrut să fie în România și a ajuns! (râd) Numai în România. Am avut mai multe posibilăți, dar am ales România. Suntem foarte mulțumiți. Ne gândim să rămânem în România.
V.C.: Totul e frumos la Odesa. Sunt inginer, am lucrat în două locuri. Locuim în cea mai înaltă clădire din Odesa, la etajul 18. Nu știm ce o să mai găsim când ne vom întoarce. Și ziua și noapte urmărim pe computer evenimentele.
I: Ați adus vreun obiect cu dumneavoastră? Ceva care să vă amintească…
L: Actele… Atât de repede… nu eram pregătiți… ne-am luat numai hainele și actele…
V.C.: Eu am luat-o pe L. și ea pe mine. (râd)
I: În cât timp v-ați hotărât să plecați?
L: După o oră, într-o oră am hotărât. Când am plecat, sirenele au început să sune.
I: Îmi pare foarte rău pentru nedreptatea care se petrece acum în Ucraina și am un sentiment profund de neputință, reală… ajutăm câțiva oameni, dar… Mă bucur că aici vă simțiți ca acasă.
Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!