I: Bună! O să te rog, pentru început, să-mi spui cum te numești și unde te-ai născut și anul în care te-ai născut.

A.P.: Mă numesc A.P. M-am născut în București, la Maternitatea Filantropiei, în 1951.

I: Și: Unde ți-ai trăit adolescența?

A.P.: În București. La început, am stat în centrul Bucureștiului, pe Mendeleev, în Piața Amzei, foarte aproape de Piața Amzei, după care tatăl meu a primit de la Partidul Comunist Român un apartament în Șoseaua Giurgiului. În centrul capitalei, când am trăit până la 11 ani, am fost un băiat foarte cuminte, singuratic, pentru că amândoi părinții lucrau foarte mult. Taică-miu era inspector școlar și stătea cam 22 de zile plecat în diferite orașe, iar maică-mea lucra ca directoare la diferite grădinițe destul de mari și dup-aia, la o casă de copii a fost directoare și lucra de dimineață de la opt până seara la opt.

I: Și ce făceai toată ziua?

A.P.: Coseam ciorapii pe bec ai lui taică-miu pentru că am luat și o palmă de la mama mea, pe care n-am uitat-o în viața mea. De mic am început să citesc, pe la vreo șase ani am început să citesc, Jules Verne a fost, “Insula Misterioasă”, prima mea carte, am citit-o în patru luni. Și… în casa în care am stat în Piața Amzei aveam niște vecini. Eu trăiam într-o casă foarte, foarte, foarte bogată, a unor bogătași. Era casa splendidă, avea vitralii, avea o bibliotecă plină cu culori, cu cărți… și gazda care, bineînțeles, nu muncea, de-o familie foarte veche… C. se numeau ei, stătea toată ziua acasă și stăteam mai mult cu ea și cu fata ei, care era mai mare decât mine cu vreo șapte ani. Deci ei au fost de fapt părinții mei în tot timpul ăsta cât am stat în Piața Amzei. N-aveam voie să mă dau cu trotineta decât în fața casei…

I: Mic afacerist.

A.P.: Până a venit cineva care o cunoștea pe maică-mea, i-a spus ce fac eu și iar am primit o pedeapsă. Deci până la 11 ani, nici după 11 ani, n-am prea avut eu atenția părinților mei. Asta se zice că… amândoi erau pedagogi, deci… n-au nicio treabă cu educația copiilor. Cum cizmarii n-au pantofi, așa nici ei…

I: Și școala… ți-au ales-o ei?

A.P.: Școala am învățat la Numărul 5, era o școală care s-a construit în Piața Amzei, am văzut eu cum se construiește. Și… cu școala n-aveam treabă, pe vremea mea se purtau fundițe, niște fundițe mari și aveam rochițe și băieții. Și exact aproape ca fetele eram îmbrăcați.

I: Ai fost pionier?

A.P.: Bineînțeles că n-am scăpat de chestiile astea, taică-meu mă recompensa luându-mi prăjituri. Deci dacă luam note bune, după ce m-am făcut pioner sau cu alte ocazii îmi lua câte trei prăjituri. De ce? Prăjitura era inabordabilă pentru taică-miu, care era dintr-un sat de lângă Buzău, unde, dacă vedea niște bomboane la marketul din centrul satului era bucurie pentru toți copiii. Se dădea în hârtie dictando, se făcea așa un fel de cornet și îți punea acolo patru. De un leu îți dădea trei bomboane sau patru. Deci pentru taică-miu, din copilăria lui, prăjitura era ceva de vis.

I: Înseamnă că a avut o copilărie grea.

A.P.: Da, da, cu toate că mama… mama lui a fost profesoară în sat… și taică-su a fost și el intelectual, deci a crescut totuși într-o familie de intelectuali. Taică-su a murit că l-au bătut niște țigani când avea el vreo opt ani, deci a rămas fără tată foarte devreme și el a avut un șoc care i-a influențat toată viața. Era pe timpul rușilor, când au invadat rușii România, l-au pus pe un tanc, l-au găsit pe un câmp și i-au spus să arate unde sunt nemții. Fac o paranteză: comandantul nemților din sat stătea în casă cu el și cu mama lui, pentru că era profesoară. Pe vremea aia, oamenii importanți dintr-un sat erau preotul, învățătoarea, directoarea școlii… și câțiva alții, deci numai ăștia erau oamenii care… luau decizii, care… și taică-miu i-a dus, a crezut că e normal să-i conducă, ăia au început să tragă cu tunurile în cazemata nemților și i-au omorât pe toți și a avut un șoc.

I: Că și-a dat seama ulterior ce a făcut.

A.P.: El și-a dat seama de asta și pe vremea aia credea în Dumnezeu. Și pentru că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, el a zis: nu poate să existe un Dumnezeu care să accepte să se întâmple așa ceva. Și în momentul ăla a fost ateu. Ateu m-a făcut și pe mine. Ateu i-am făcut și pe copiii mei. Am avut norocul că soția cu care am făcut copiii era și ea nebotezată, deci noi toți suntem nebotezați. Și toată lumea ne întreabă… pe cine vă sprijiniți voi. Și noi spunem că pe noi înșine, eu mă sprijin pe mine…

I: Și cu mama dumneavoastră cum s-a întâlnit?

A.P.: A fost o mare… Taică-miu a fost, cum se zice, șoarece de bibliotecă. A fost șef de promoție în întreaga țară, la pedagogie-filozofie și l-a păstrat facultatea… și l-a făcut asistent. Fac o paranteză iarăși, pe vremea aia, deci vorbesc de ’50, ’46, ’50, în perioada aia, el avea patru ore pă săptămână, restul trebuia să studieze, alea patru ore să le predea calumea. Deci ăsta era norma unui asistent, la facultate, în București, patru ore.

Taică-miu a văzut el că na, ia uite ce… mă place eleva și s-au însurat. Maică-mea, o tipă complet diferită de… complet diferită, de unde și concluzia asta că caracterele contrare se atrag și nu știu ce.

Și… așa s-au însurat. Iarăși trebuie să spun ceva: mama lui, mama lui taică-miu, la Găvănești, a lăsat repetenți câțiva… elevi care nu vroiau să învețe și nu știu ce. Unul dintre ei a ajuns Secretar de Partid în comuna Găvănești. Și-a adus aminte că a fost lăsat repetent de mama lui taică-miu și i-a copt-o! A făcut un referat că ea îi chiabură, că a fost pe vremea anterioară chiabură.

Era un mod foarte civilizat… așa se făceau și cu medicii, și cu profesorii. Deci acelea două hectare jumate erau date de stat – nu era proprietatea ei, dar numa să le folosească, să facă ce vrea cu ele. Ajuns la urechile facultății, chestia asta și l-au dat pă taică-miu afară, complet din facultate și l-au obligat să fie profesor la Pipera parcă, în jurul Bucureștiului, făcea cinci km pe jos în fiecare zi. A fost un șoc extraordinar pentru taică-miu chestia asta! Deci el care venise din satul Găvănești și a făcut liceul la Buzău, a ajuns la București, a intrat printre primii, a terminat primul pe țară… să ajungă profesor de istorie la… cinci km de București. Făcea naveta în fiecare zi.

Taică-miu, după vreo… un an jumate, cineva l-a văzut, i-a zis: „Cum ai ajuns profesor de… că erai…”. I-a explicat, s-au prins până la urmă, au făcut cercetări și s-a văzut că nu era chiabur. Deci dosarul, pe vremea aia, era foarte important. Ai un părinte chiabur… dă și cu tine de toți pereții, cu toți copiii. L-a marcat pe asta. L-am văzut pe taică-miu înainte să moară și chestia asta îl marcase… taică-miu a făcut un Alzheimer…. și asta l-a marcat cel mai rău. Și-mi spunea de zece ori, veneam din Anglia să-l văd și-mi spunea de… cinci ori în două ore că: „Ți-aduci tu aminte când am fost eu dat afară și”… Deci a rămas cu chestia asta în creier toată viața, nedreptatea asta. Și după ce am plecat, ne-am mutat din Piața Amzei – eu n-am înțeles de ce ne mutăm, în fine.

I: De asta v-ați mutat, că se schimbase…

A.P.: Nu. Taică-miu primise o casă, două camere, în Șoseaua Giurgiului, care era… că era un sat, zona unde ne-am mutat noi, zona Flamorei, de la Bellu… și nu erau, erau două blocuri și noi trebuia să stăm într-unul din… blocurile alea. Case de chirpici, foarte mulți țigani. N-am nimic cu țiganii, i-am și cunoscut foarte bine în zona aia dacă erau… erau majoritari. Și… n-am înțeles. Deci ne-am mutat complet la țară, stând în centrul Bucureștiului. Fac o paranteză aicea. În București… de la Piața Victoriei până în Rahova era un tramvai, tramvaiul unu. Făceam o oră și 40 de minute până la bunicul meu care trăia în Rahova. Alt profesor și ăsta! Era liniște, nu erau mașini, nu era nimic, nimic. Și totuși, era puțină agitație, în centru: Athénée Palace, Cișmigiu, unde ne plimbam. Și ne-am mutat în Șoseaua Giurgiului, total izolați, la țară. Dup-aia s-a construit foarte mult în Șoseaua Giurgiului însă… așa a început, de fapt, adolescența mea.

I: De ce? Că erai diferit?

A.P.: Nu! La toată lumea făcea așa… tuturor copiilor.

I: Și unde te așteptau?

A.P.: La ieșirea din școală. Bullying… ăsta este un bullying românesc. Și indiferent că le dădeai bani, că nu le dădeai bani, tot te băteau. Dar nu te băteau așa, să-ți dea sângele. Te umileau, efectiv. Eram… în umilire. Și am rezistat eu. Aveam note bune. Singura mea plăcere în perioada aia era să citesc. Tot așa părinții mei erau ocupați. Cumpăraseră foarte multe cărți în bibliotecă, de cinci lei. Erau pe vremea lui Ceaușescu, pe vremea comuniștilor, se puteau cumpăra cărți de literatură, cu cinci lei una. Și așa am citit eu toată literatura rusă în perioada asta de 11 ani, 12 ani, 13 ani. Mi-a plăcut rușii foarte mult, literatura rusă.

I: Începusei să vorbești de școală. Cum era la școală?

A.P.: Profesorii erau foarte respectați de noi. Nu se auzea musca în clasă. Aveam profesori foarte buni. Aveau voie să-ți dea cu linia la palmă dacă erai obraznic. Altfel era organizată școala. Făceam istorie, făceam alt tip de istorie, alt tip de geografie. Învățam extraordinar, lucruri noi care te captivau chiar. Iar la matematică, la astea, dacă nu te pregăteai, te simțeai tu inferior clasei. Nu știu cum să spun. Era o competiție naturală, frumoasă, fără… discuții între noi.

Jucam fotbal toată ziua și în curtea școlii. Adică puteai să joci, nu erau restricții de genul ăsta. Puseseră niște plase la geamuri. Adică și profesorii… Era o comuniune. 

I: Ai avut o relație bună cu profesorii?

A.P.: Cu toți profesorii. Am avut relații bune la Elementară. La liceu n-am avut foarte bune relații cu profesorii mei pentru că nu-l plăceau pă taică-miu. Toată lumea știa cine e taică-miu.

I: Și la liceu unde ai fost?

A.P.: Șincai. Să zicea Bastilia pă vremea aia. 

I: Și cum a fost la… Ai intrat unde ți-ai dorit?

A.P.: Da, da, da, da. Mi-am făcut repede prieteni. Cunoșteam Parcul Carol. Fiecare piatră îi știam de acolo. În clasa a IX-a… am învățat după-masa. Și era o plăcere să ieșim de la școală, seara pe la șapte și ne duceam cu… o domnișoară, în Parcul Carol, să ne plimbăm. Deci cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost liceul și facultatea. No, nici în Anglia nu m-am simțit așa! Bine… sunt alte priorități, alte… Însă asta este o perioadă fericită a vieții mele și m-am simțit liber. Ascultam Europa Liberă, ascultam Vocea Americii, stăteam cu geamurile deschise. Veneau muncitori la mine.

Noi am făcut și economie politică și socialistă și capitalistă… la facultate, de cibernetică, unde am intrat. Deci liceul a fost ceva… Să organizau excursii iarna, pe vacanța de iarnă. În fiecare an eu am fost cu colegii, din Șincai, la Predeal, la Pârâul Rece. Deci… altfel erau oamenii. Nu știu, mai uniți. Foarte uniți erau. Nu erau invidioși unii pă alții.

I: Ai avut uniformă?

A.P.: Daaa, uniformă am avut. Eu eram tuns la zero în permanență pentru că fumam și mă prindeau.

I: Unde fumai? În spatele…

A.P.: În curtea școlii. Dar fumam și în toalete. Când era iarnă și așa nu ieșeam afară. 

I: Și fumați toți?

A.P.: Da. Erau mulți. Mă… pe mine din cauza lui taică-miu mai mult decât pe alții și… eram…

I: Tu care luasei… premiu.

A.P.: Eu care luasem… Da, pentru că am crezut că liceul nu e… Erau foarte multe tipe. Foarte multe fete frumoase. Și era altceva. Te simțeai așa, cum să spun, un mic adolescent. În perioada aia eram și eu… Nu pupasem nicio fată, până la liceu. Nu că eram cocoșul că nu mă dădeam mare, că n-aveam cu ce… costumul ăla, vai de capul meu. Aveam niște matricole, cu număr… care dacă cineva pe stradă citea numărul matricol, dacă te vedea că fumezi de exemplu, îți citea numărul de pe matricole, se punea Șincai, liceul, dădea telefon sau… să ducea la liceu și spunea numărul. Și te prindea imediat. Evident că te pedepseau. Pedeapsa cea mai mare era tunsul la zero. Eram prieten cu frizerul: „Iar ai fumat! Iar te-au prins!”. Da. Culmea este că mi s-a întâmplat și în primul an de facultate chestia asta cu tunsul. A venit decanul Facultății de Cibernetică: „Toți pletoșii, la frizerie! Vă tăiați părul și veniți și cu părinții la facultate!”. Un mitocan… de economist, socialist, nu știu ce materie preda el acolo. Atunci ultima oară când am intrat în ’70… în ’70. Am intrat ultimul an într-o frizerie. Nici până azi, în ziua de azi, n-am mai intrat într-o frizerie. Așa le uram! Plus că, pă vremea aceea, nu schimba… nu știu cum se numește, cârpa aia care o punea… să nu-ți cadă părul pă tine, nici nu știu ce denumire i-au găsit. Te tundea. Folosea aceleași pieptene. Nu se… 

I: Dezinfecta nimic.

A.P.: Dezinfecta nimic. Era ceva îngrozitor. Păr pe jos. Înfiorător era pe vremea aia! În fine.

I: În UTC ai fost? Sau nu purtai… Pionier ai fost?

A.P.: Pionier m-a făcut. Era obligatoriu. Nu te întreba că vrei că nu vrei. Mi-a dat taică-miu trei prăjituri. Îmi lua savarine, îi plăcea lui să-mi ia, și-n Carpați erau niște… și era o casată, o înghețață Casata se numește, foarte bune! Senzaționale erau prăjiturile pe vremea aia.

I: În ce an era asta?

A.P.: ’68. Ne-a dus… clădirea unde este… acuma este ceva cu Berarii… este la Operetă. I-o crâșma, cu etaj… lângă Mănăstirea Antim. Și acolo, acolo, la Crâșma aia, era Sediul Organizației UTC… Colegiului, nu știu ce. Și ne-au încolonat și ne-au pus să semnăm.

I: Pur și simplu ai semnat o hârtie.

A.P.: Am semnat o hârtie și suntem uteciști. Apropo de chestia asta, cu poliția. Dar vă spun, și pă vremea aia, când eram în liceu, că sunt turnători, că se toarnă unii pă alții, că e, n-am auzit niciodată în viața mea așa ceva! N-am auzit de Securitate. Și eu am citit în perioada aia, tot așa, Orwell, Nineteen Eighty-Four, 1984, care e o carte senzațională!… Care, englezul vede cum va fi societatea în 1984, cu… tot ce a vrut Ceaușescu să facă, ulterior. Deci… adevărata față a comunismului lor s-a văzut mult mai târziu.

I: Decât ceea ce ai trăit tu.

A.P.: Decât ceea ce am trăit eu sau știu… oameni care au vârsta mea.

I: Adică să vă… ajungi la Securitate.

A.P.: Am zis, la începutul discuției noastre, că maică-mea și cu taică-miu au fost, într-un fel, parveniți. Deci maică-mea venea dintr-un sat Odorhei, unde erau două tabere: băieții români – băieții unguri. Se băteau pentru ele, pentru fete, la horă în sat. Se împungeau cu cuțitele, cu nu știu. Asta era societatea în care maică-mea a trăit, în perioada ei, de tinerețe, da? Lângă Sighișoara, erau unguri și români, în satul ăsta, Odorhei. Taică-miu, întotdeauna a vrut să ajungă la facultatea. Să facă liceul la… Buzău. De acolo să ducă la facultate. Visul lui: să învețe și să-l trimită maică-sa. Maică-sa nu prea avea bani, că a murit taică-su și maică-sa a trebuit să aleagă între el și sora lui. Sora lui l-a urât toată viața pe taică-miu pentru că maică-sa l-a trimis pe el, la liceu, la Buzău. Când taică-miu s-a văzut în București, cu… poziția socială pe care o are, aiii, el visa! Era în al nouălea cer. Când s-a întors din Tunari – în Tunari l-au trimis, când l-au reabilitat pe aici, l-au făcut inspector, taică-miu era… destul de bun profesor! I-a dat ordinul muncii clasa a treia și pă vremea aia era, pfaaa, vai de capul meu! Spor la salariu, chestii. A fost Secretar de Partid, taică-miu. Maică-mea la fel. Faptul că n-a putut să termine facultatea, a ambiționat-o să fie foarte bună în meseria ei. A fost prima, primul profesor fruntaș din cadrul educatorilor de grădiniță. Era un titlu care se dădea: Profesor Fruntaș și maică-mea a fost prima educatoare care a luat acest titlu. Au pus-o Secretară de Partid, la Sectorul 1. A fost Secretară de Partid pentru toate grădinițele din Sectorul 1, nu știu ce. Deci ei… n-aveau nicio treabă! Nici nu știu dacă ei… maică-mea înțelegea foarte bine ce înseamnă comunism. Dar s-a dus! S-a dus pă drumul  ăsta! Io după ce am început să citesc cu comunismul, cu Orwell, cu nu mai știu ce…

I: Păi ai putut să citești Orwell, în adolescență?

A.P.: Da, da. Era interzisă!

I: Păi și de unde ai făcut rost de ea?

A.P.: Tot așa. Am fost prieten și cu… Pittiș, de exemplu, când eram student. Și luam muzică de la el, luam cărți. Le dădeam ca pe niște…

I: Adică pe sub mână?

A.P.: Pe sub mână, da.

I: Păi și… zici de muzică. Ce făceai în timpul liber?

A.P.: Citeam!

I: Toată ziua citeai?

A.P.: Toată ziua citeam. Toată ziua citeam. Mergeam în parc. Iar iarna mergeam în… O să-ți arăt niște poze.

Eu și cu prietenul meu cel mai bun, D.B., B.D., cu care m-am întâlnit din liceu, am terminat facultatea împreună și am rămas și dupaia împreună, prieteni.

I: Ce muzică ascultai?

A.P.: Dacă am copilărit cu Vocea Americii și cu Europa Liberă, cu muzica lor, îți dai seama că nu puteam să-mi placă Margareta Pâslaru… toți cântăreții după care maică-mea era cu limba scoasă. Deci, începând cu: Beatles-ul a fost primul, Cream, Rolling Stones, Black Sabbath, Queen era după aia, mai târziu. 

I: Păi și de unde făceai rost, de astea?

A.P.: Deci noi între noi ne ajutam și ne dădeam…

I: Pickup-uri sau ceva. Discuri.

A.P.: N-aveam pickup-uri! Și ne dădeam discurile pe vinil. Acuma sunt viniluri, să numesc și înregistram pe magnetofon. Mi-a luat taică-miu magnetofon. Primul lucru pe care mi l-a luat taică-miu a fost un pickup – Tesla. Un pickup…

I: Românii nu?

A.P.: Nu, români nu, nu-mi plăceau. Singura formație care mi-a plăcut era un experiment în quartet. Mie nu mi-a plăcut Phoenix niciodată. Erau prea cu haiducii lor. Prea se duceau în stânga mult de tot. Nu mi-a plăcut. Au mai fost câteva formații, dar rare de tot, bune românești. Jazzul mi-a plăcut foarte mult.. Miles Davis, ascultam. 

I: Și la petreceri ce se asculta? Tot asta?

A.P.: Da măi, dansam Led Zeppelin da’… nici n-aveai nevoie de parteneră. Adică dansam singuri!

I: Păi și cu partenera ce dansați?

A.P.: Și cu partenera dansam Barry White.

I: Ce film ți-a plăcut cel mai mult atunci?

A.P.: Bătrânul și marea mi-a plăcut, Procesul cu evoluția mi-a plăcut, tot așa, american, Şi caii se împuşcă m-a impresionat mulți ani, mulți ani m-a impresionat. Și m-a impresionat faptul că se râdea. Eu aveam lacrimi în ochi de ce se întâmplă acolo și lumea râdea în sală. Deci mă impresionau foarte multe filme, nu mai țin eu minte câte. Dar era un eveniment și mergeam.

I: Și televizor aveați?

A.P.: Nu. Primele televizoare au apărut când eram în Amzei. Deci dacă eu în ’62, cred că în ’60 au apărut televizoarele. Erau niște televizoare. Dar erau numai cu mizerii, televizoarele, numai cu mizerii!

I: Dar aveați?

A.P.: Au cumpărat și noi, da. A cumpărat taică-miu. Dar nu mă puteam uita. Televizoarele aveau un program înfiorător, îngrozitor. Toată lumea aștepta duminica să vadă… o chestie de stradă, nu știu ce, unde veneau… comici și lumea râdea. Bancuri slabe, proaste. Nu m-au atras niciodată și mai bine mă feresc să le aud și să mă enervez.

I: Ți-ar fi plăcut să faci ceva și n-ai putut să faci? În adolescență.

A.P.: Nu, nu. Deci n-aveam nicio restricție, n-aveam nimic. 

I: Vorbim de restricții, că tu aveai 14 ani. Nu restricțiile, adică nu știu, ți-ar fi plăcut să călătorești și n-ai călătorit sau nu te gândeai la asta?

A.P.: Nu mă gândeam. Țara mea și atunci era foarte frumoasă unde mă duceam eu. Deci mergeam la Pârâul Rece. Erau pentru studenți. Toată stațiunea Pârâul Rece era pentru studenți. Mergeam fără niciun ban. N-aveam niciun ban la mine.

I: Deci n-ai simțit presiunea sistemului atunci.

A.P.: N-am simțit, nimic, absolut deloc. Chiar îmi plăcea! Apropo, fac o pauză aicea: când eram în Amzei, m-am dus cu forța la Vasile Roaită, la mare. Maică-mea, cu școala. A fost ceva oribil. Că m-au văzut mai dolofan așa și mai puternic și m-au pus să țin goarna. Dimineața să scol toată… Am o poză! N-am să uit aia în viața vieților. Nu spun cum arăta Vasile Roaită, ce stațiune era! Ai de capul meu. Era o cazare, mă, cu nu știu, cu câte 30 într-o sală de patru… dormeam câte 30, nu știu ce, iar pe mine mă scula cu jumate de oră înainte de toată lumea ca să suflu în goarnă. Și se făcea careu! Se ridica.

I: La liceu se făcea careu înainte să începeți orele?

A.P.: Nu, nu, nu, nu. Singura chestie mișto: noi am avut un profesor, T. îl chema, de sport, care a fost singurul profesor de sport… evidențiat. Nu știu ce dracu e, un titlu. I-au dat și bani. Fruntaș, nu știu cum se numea. Care avea un 1.50m și a fost… senzațional. Senzațional! Când apărea el în clasă – noi jucam baschet până venea el, că el putea să mai întârzie. Și trebuia neapărat cine îl vede primu’ să zică: „Drepți!”, să ridice mâna sus. Ei, dacă unul mișca după aia, nu spun ce-i putea să-i facă: îl atârna de niște chestii. Erau niște bare sus, cu ălea te urci. Și mie mi-a făcut-o! „Ține-te cu mâinile, lasă picioarele jos!”. Te sprijineai cu tot corpul de mână, de mânuță și-ncep să-ți tremure mâinile. „Ce mă, te doare? Îți tremură mâinile?”, „Da, dom’ profesor! Iertați-mă, nu mai fac!”, „Bine, dă-ți drumul la mâini!” și-n momentul ăla nu mai judecai. Îți dădeai drumul la mâini, nu știu ce, și cădeai în fund. Acolo, un metru jumate așa, de te durea fundul! Adică, tipul extraordinar. Avea lecții deschise. Veneau profesori din toață țara să vadă lecții cu noi, elevii, cum se face sport. Și am jucat în echipa de baschet. Eram cel mai mic, de statură, 1.75 am acuma. Jucam baschet și nu puteam să mă duc sub căciulă, unde-mi plăcea mie că… dacă te duci acolo, ăia înalții îți dau cu mingea în cap. Da, deci n-am simțit nimic, politic. Când am început să simt, a fost cu facultatea. De ce? Prin anul trei… am avut o ședință cu tot anul de cibernetică. Fac o paranteză iarăși: noi eram vreo patru din București, restul erau numai din provincie. Noi aveam program, mergeam acasă. Ne urau ăștia din provincie, că noi mergeam acasă, mergeam bem o bere, mai nu știu ce. Ăștia nu făceau decât: dormitor…

I: Cămin.

A.P.: Cămin, cantină, facultate, facultate, cantină, cămin. Asta făceau! Pentru că, părinții lor, probabil, făceau sacrificii să-i țină acolo, pă mâncare, pă nu știu ce. Trebuiau să plătească. Puțin, nu plăteau mult pentru mâncare nici ei. Și așa. Deci cam asta era proporțiile. Cam astea erau proporțiile. Deci restul erau din provincie, care nu știu, judecau altfel decât noi. Noi eram mult mai libertini, ăștia în București, și mi se pare și normal să fie așa. Și m-au discutat. A venit… fiecare… an d’ăsta de facultate. Are un președinte. Nu știu cum îi zice, șef de clasă, nu știu cum îi zice, șef de an. Și m-au discutat că eu nu sunt… nu mă ocup de colegii mei din provincie, că nu vorbesc cu ei, că… că fac opinie separată. Plus, de ce m-au pus în discuție, că am refuzat să mă fac membru de Partid. Deci în facultate…

I: Deci după UTC urma membru de Partid?

A.P.: Da! Și am zis nu. Eu nu vreau să mă fac membru de Partid.

I: Cu doi părinți care erau membrii de Partid.

A.P.: Aa, secretari de Partid! Cred că, în perioada aia, o ieșit la pensie, după vreo doi, trei ani. Și na, eu n-am ieșit. Nu m-am făcut membru de Partid niciodată și nici acum nu m-aș face. Și aia a fost prima oară când… a sunat așa un clopoțel: că te maturizezi, intri în muncă, în nu știu ce, și o să vezi că sar ăștia pă tine. Atunci a fost primul clopoțel.

I: Nu și că s-a… poate că se și schimbau lucrurile? Că… în ce an ai intrat la facultate?

A.P.: În 1970.

I: Păi și din ’71 nu s-au schimbat? N-ai simțit că s-au schimbat?

A.P.: Nu, nu, nu, nu, nu, nu. Dar avea un farmec chestia asta. Ne duceam la mare. Mie părinții nu mi-au dat bani. Și mă duceam la mare cu 50 de lei. Era un tren, noaptea, care pleca la 12 din Capitală. Pleca la 12 noaptea din Gara de Nord și ajungeam la 7 dimineața, la Mangalia. Ăla era trenul nostru! Ăla era trenul nostru. Nu dădeam nici cinci lei nașului că n-aveam! . Ne puneau ștampile, ăștia. Noi le luam. Ne puneam la fel, niște chestii care semăna cu ștampile. Dădeam biletele din geam în geam. Adică făceam tot posibilul să nu… să nu plătim. Iar când ajungeam la mare, erau ăștia care stăteau la hotel, la nu știu ce. De obicei muncitorii: ingineri, d’ăștia cu… ingineri. Noi nu puteam la hotel. De unde bani? N-aveam bani și luam câte o… De obicei aveam o cârpă d’asta mare și simulam un cort. Aveam un băț lung. Găseam un băț înalt, așa, să punem aia pă el și culmea, că aveam Steagul Americii!

I: Și unde mergeați în stațiune?

A.P.: Păi peste tot, la Mamaia mergeam.

I: Pe plajă, efectiv, așa?

A.P.: De obicei mergeam în Nord. Era un camping la Perla. Perla e la începutul Mamaiei. Dupaia era un camping pă stânga, s-a făcut, unde veneau cu mașini, cu mașini d’astea de…

I: Sau cu rulote.

A.P.: Cu rulote, nu știu ce, și mai era unul în Nord. Și în Nord, de exemplu, la toate restaurantele se auzea Beatles. Băgai un leu și selectai ce muzică vreai tu, ce cântec vreai și mergea.

I: Păi și cât stăteați la mare?

A.P.: Trei luni.

Singurele chestii când râdeam de ei, așa era politica, aduceau din Moldova, milițienii. Nu știu, aveau mai multă oftică pe bucureștieni. Toată țara avea ceva cu bucureștenii. Oriunde m-am dus, aveau ceva cu ei. Deci nu știu de ce. Și noi intram în mare și le spuneam polițiștilor: „Hai după mine în mare. Nu vii? Hai să ne batem! Hai să ne jucăm în apă!”. Și ăia înjurau, nu știu ce, noi treceam Dunărea. Ăia nu puteau să stea acolo cu… gleznele în apă că le era frică să intre, că nu știau să înoate. Niciunul nu știa să înoate. În fine. Deci astea sânt… chestii banale. 

I: Studenție nebună!

A.P.: Da. Dar nu simțeam că mă… exploatează sau mă torturează Regimul. Ziceam că așa-i firesc, știi? Seara mergeam în baruri. Mai luam de la o masă un pahar să bem. Bun. La Pârâul Rece la fel. La Pârâul Rece era ceva de vis! Erau tabere internaționale. Veneau din toate țările care iubeau comunismul: Cuba, am văzut. Și tot așa, ne duceam, ne așezam într-un pat.

I: Asta în liceu?

A.P.: La facultate. La liceau nu aveam patul meu, la liceu. N-am dormit niciodată în… sau nu mai țin eu minte, în alt pat. Dar fiind student… Când eram disperat, disperat, disperat, îi dădeam telefon lui maică-mea și ziceam: „Mamă, dacă nu-mi dai bani, eu n-am cu ce să mă întorc acasă și stau aici și dorm pă câmp.”. Și-mi trimitea săraca mamă. Erau telefoanele alea cu plată inversă. Te duceai la Poștă, spuneai numărul ăsta, numele tău și cum o cheamă pă persoana care vrei s-o apelezi, și operatoarea forma numărul și când răspundea maică-mea, o întreba dacă vrea să plătească telefonul, că e cu taxă inversă, și după aia urla într-un microfon: „A. să vină la camera 28…”, că erau niște cabine, la cabina 28 să vorbească cu mama lui și îi spunea numele. Și atunci vorbeam și eu. Dar se auzea tare, nu știu ce. Și îmi trimitea săraca mamă. Mama a prins că,

I: Dar de ce, că n-aveai bani sau?

A.P.: N-aveam bani! Sau dacă aveam bani, de ce să dau banii pă bilete?

I: A, și te uitai, analizai cum era?

A.P.: Da, da, da, aveam o hârtie albă sau trăgeam cu ochiul la ăia care taxau, și dupaia găseam corespondentul. Telefoane dădeam. Dădeau fise de trei lei. Erau niște monede dă trei lei și vorbeai nu știu, 20 de minute, nu știu cât vorbeai și luam cu un fir, puneam cu plastilină și așa, și nu mai citeam. Băteam până aproape, ăla făcea clanț și noi trăgeam repede moneda ca să nu ne încaseze. Asta am făcut-o și în armată. Armata a fost cel mai groaznic lucru care mi s-a întâmplat mie în viața mea!

I: Ce crezi că te-a… modelat sau ți-a impactat cel mai mult adolescența?

A.P.: Cărțile! Cărțile. Citeam ca nebunul! Plus, de învățaț învățam pentru că știam că trebuie să învăț niște lucruri și nu erau lucruri nasoale în manualele de pă vremea aia. Nu erau, erau lucruri interesante. Muzica mi-a plăcut enorm. Ăsta a fost cel mai mare cadou pă care mi l-a luat taică-miu vreodată, în viața lui, un pickup. Strângeam bani și cumpăram discuri. A mai fost o chestie foarte interesantă. Erau niște cluburi. Mătușa mea a fost prorector la Belle-Arte, în București, la Institutul Nicolae Grigorescu, vreo 20 de ani. Fiind nepotul ei, puteam să intru la clubul de la… Acolo se studia, se asculta muzica, nu se dansa. Erau niște perne, niște scaune joase, stăteai acolo și ascultai Pink Floyd și era unul care și explica. Dacă aveai nevoie sau, explica. Pink Floydul și astea, nu e muzică ușoară. Eu înnebuneam când auzeam: „Nu-ți place muzica ușoară?”, „Ce e aia muzică ușoară? Ce e aia ușoară? Eu nu înțeleg ce înseamnă muzică ușoară.”. Adică trebuie să te intereseze ce asculți. Nu că-ți vine să dai și tu din da, la, la, la, la, la. Asta-i muzica ușoară. Deci era pă vremea aia… nu știu… erau intelectuali. Îi simțeai. Acuma nu mai e. Au dispărut. Acuma firea-i intelectuată în cercuri foarte restrânse. 

I: Ai avut o discuție cu ei pe tema asta?

A.P.: Cu maică-mea, da, și cu maică-mea și cu taică-miu.

I: Să nu faci.

A.P.: Nu, nu. Deci știam Cimitirul Belu, Parcul Carol. Locurile unde femeile își… testează hainele, se schimbă. Ălea le știam eu. Acolo mă duceam eu… cu tipe și ne pupam și noi. N-aveam unde. Bani de hotel n-aveam. Bine, pă vremea aia era imposibil că nu puteai să intri în hotel decât dacă era nevastă-ta și demonstrai asta. Asta oficial, că neoficial, dădeai 100 și te lăsa să intri.

I: Dar trebuia să ai 100 de lei.

A.P.: A, obligatoriu! Și io n-am avut. Deci când ne-am mutat în Șoseaua Giurgiului și mergeam să înotăm, noi ajungeam vizavi de Ștrandul Floreasca, ne puneam hainele pă cap și traversam înot, toată Floreasca. Era un tramvai. Era un vaporaș. Noi n-aveam bani să plătim vaporașul. Era vreo doi lei, trei lei. Dar te obliga să plătești și intrarea la ștrand. Așa, noi dacă mergeam înot, nu plăteam nici intrarea, nici bacul… Așa ajungeam noi la ștrand.

I: Să înțeleg că ai făcut tot ce ți-ai dorit.

A.P.: N-aveam nimic care să mă… să stea pe capul meu. Nu știu cum să-ți explic. Să-mi zică nu face asta.

I: Păi asta spuneai la început că…

A.P.: Cu maică-mea! Taică-miu, nu se putea.

I: Nu te-ai înțeles cu el.

A.P.: Nu! Sunt alb și negru, alb și negru. 

I: Din ce spuneau ei, făceai opusul.

A.P.: Nu! Nu făceam opusul. Eu făceam ce credeam eu să fac. Dar ei nu trebuiau să știe. Mi-am luat o bicicletă d’asta… Carpați sau nu știu cum să numea. Mă duceam spre Giurgiu, spre nu știu ce, până… Adică mergeam, nu știu, 50 km cu bicicleta. Nu puteam să-i spun eu lui maică-mea: „Uite că am fost 50 km pă șosea, spre Giurgiu, cu bicicleta.”. Nu, ce rost avea să-i spun? Ca să se îngrijoreze? Nu era problema asta. De abia când am început serviciul, am început să simt că trăiesc într-o țară comunistă, și nu chiar în primii ani. Deci salariul îmi permitea mie, de exemplu, ca în fiecare zi să mănânc la un restaurant prânzul. Am lucrat pe Luterană, lângă Calea Victoriei, și Ceaușescu, Nicu Ceaușescu, avea o casă splendidă, o vilă, un viloi acolo. Și vizavi era un restaurant și avea și niște mese afară. Pe Biserica Albă e restaurantul, se numește strada. Mă duceam aproape, de cel puțin trei ori pă săptămână, să iau prânzul acolo. O friptană, mai beam ș-un pahar de Cotnari. Adică, cu colegii de la Cenor, aproape în fiecare sâmbătă mergeam vizavi de Palatul Telefoanelor. E un gang și era un restaurant acolo senzațional. Adică s-a trăit. Cum să spun io? Bine în perioada aia, din punct de vedere material. În drum spre servici, aveam tot o biserică albă. Era unul care râșnea cafeaua. Și-mi luam 50 g cafea și mă duceam cu 50 g cafea fierbinte, era fierbinte, în mână, până la servici. Și acolo ne făceam cafele cu niște fierbătoare. 

I: Dar cum ai ajuns la Cibernetică după cele cinci corigențe?

A.P.: Deci, ce se întâmplă… Am terminat bine liceul… 8.50, 8 și nu știu cât am avut. Am dat la Statistică Agrară. De ce? Pentru că Statistică Agrarie te făcea director de… hoteluri și de mari centre comerciale și așa mai departe. Erau foarte puțini. Eii, și când am văzut eu că încep să învăț despre porumb, despre îngrășăminte… 

I: Și ai intrat acolo?

A.P.: Am intrat acolo, printre primii. Printre primii am intrat. Și… când am văzut eu că nu știu ce… m-am interesat și am putut să dau diferențe. Am avut 14 examene… să dau cu diferențe, cu tot, să trec la Cibernetică. Și-am trecut în anul doi direct la Cibernetică Economică.

I: Dar nu te-a ajutat, adică în sensul că părinții tăi erau în domeniu.

A.P.: N-au nicio treabă părinții mei. Nicio treabă n-au. Singura chestie care a zis-o maică-mea și cu taică-miu, m-au dus la engleză, să fac engleză. Nu știu, auziseră ei că e bine ca băiatul tău să știe engleză. Dar nu ajungeam acolo că io cu banii ei mă duceam… mă duceam, beam și io o bere, mă întâlneam cu o tipă.

I: Astea erau singurele meditații?

A.P.: Da, la engleză.

I: Și n-ai făcut-o.

A.P.: Nu.

I: Ai învățat după.

A.P.: Am învățat-o după. În Anglia când am ajuns, în ‘90, știam din porno, din filmele astea, câteva cuvinte în engleză. Și asta am vrut să spun. Prietenia mea cu gașca pe care o aveam, din facultate, a fost ceva extraordinar. B. ăsta, prietenul meu, stătea pe Antim acolo. Aveau o vilă… care era evaluată la 100-150 milioane de euro, pe vremea aia. 

I: Păi și cum au reușit s-o păstreze?

A.P.: Nu, au păstrat-o. Păi era a lor și comuniștii nu le-au luat-o, le-au luat altele, și aia a rămas a lor. Cu scară interioară, cu etaj. Sus aveam dușuri. Aveau o masă de ping pong, jucam ping pong. Aveam difuzoare sus, difuzoare jos.

I: Și acum mai are casa, nu?

A.P.: Nu, au dărâmat-o că au construit mizeria Poporului. Avea la demisol – făcusem noi, cu roșu, vopsisem cu roșu, cu catifea, cu nu știu ce, unde aveam petrecerile, intrare separată. Măi, o vilă! Și pentru studenți. Deci eu am stat când am intrat la facultate, mai mult la el dăcât acasă.

I: Dar a fost coleg de liceu.

A.P.: Coleg de liceu, da. I-am cunoscut părinții. Niște părinți senzaționali, senzaționali. Tatăl lui, Telu, a fost mare rugbist. A fost singurul rugbist care a jucat rugby și pe vremea anterioară a capitaliștilor, a moșierilor, și a comuniștilor. Și a fost căpitan pă vremea comuniștilor, de echipă, de rugby. E un tip mic. E și o cupă acuma care se joacă la rugby, Cupa Diamandi. Da, deci senzațional a fost. Senzațional a fost! Jucam bridge. Am fost printre singurii tipi care au băgat bridge-ul în România. Eram cu alți tipi. Jucam zile întregi bridge. E un joc senzațional, mai complicat decât șahul. Deci aia a fost o viață… cum n-am avut și n-am să am nici pe lumea ailaltă. Perioada aia de studenție, a fost ceva de vis! Ne lăsam plete. Aveam plete până aicea și aveam niște tipe, care veneau când aveam examene, și ne băgau părul sub cravată cu agrafe, cu nu știu ce, și noi mergeam ca lupii. Ca lupii veneam, așa mergeam la examene. Dacă nu m-am tuns toată facultatea. Și dupaia… da’ ne înjura lumea pă stradă: „Ia uite pletoșii. Ce sânteți, bă? Sunteți în America aici, hippie, ce sunteți voi?”.

I: Ai simțit mișcarea hippie aici?

A.P.: Da, da, da. Mi-a plăcut muzica și Jimi Hendrix mi-a plăcut. Au avut… un festival senzațional! Senzațional! Au cântat niște somități acolo printre care și ăsta, și Jimi Hendrix a fost senzațional.

I: Păi și voi unde ați ascultat, pe discuri?

A.P.: Da, da, da, da, pă discuri, da. N-aveam de unde. Sau la radio, la radio.

I: Muncă patriotică făceați?

A.P.: Nu. O singură dată am făcut-o la liceu și și-au dat seama ce facem. Deci ne-a dus pă Insula Brăilei, Șincaiul, cu gagici și cu băieți. A fost ceva! În prima zi am mâncat, ne-am culcat, nu știu ce. A doua zi ne-au spus ce trebuie să facem. Deci: „Luați porumbul de acolo și făceți căpițe mari, d-alea mari”. Prima zi am muncit-o. Am făcut o chestie d-aia mare așa și următoarele zile o luam pe aia și mutam… Și am mâncat și am băut. Nu ne-a scos nici banii de mâncare… ce înseamnă muncă patriotică cu elevii.Eram deștepți mă, nu eram tâmpiți.

I: Păi și ce ați făcut? V-au trimis înapoi acasă sau ați mai rămas?

A.P.: Nu. Două săptămâni am stat. Cu căpița noastră.

I: A, în vacanță.

A.P.: Da. Vacanța a fost, îți dai seama. Vacanță, vacanță. Deci cu munca patriotică n-a ținut, niciodată.

I: Ai fost căsătorit?

A.P.: De multe ori.

I: Și copii?

A.P.: Doi copii. 

I: Și cum ți s-a părut adolescența lor față de a ta?

A.P.: Deci tot ce… nu mi-a plăcut mie când eram copil, nu s-a întâmplat cu ei. Am evitat.

I: Ce nu ți-a plăcut?

A mai fost tot așa o palmă pă care mi-a dat-o, la Elementară. Era iarăși o tipă care mă plăcea pe mine și a vrut să-mi dea cu… Se jucau copiii cu praf de strănutat, nu știu dacă ai auzit tu. Și se punea în palmă și: „Ia miroase să vezi cum miroase!” și dădea peste asta și intra în nas, și ustura nasul de înnebuneai și strănutai în prostie. E, a venit tata lui aia la maică-mea și i-a spus că eu i-am dat ei cu praf de strănutat în nas. L. o chema, n-am să uit… Și maică-mea m-a chemat, eram în casă, nu știu unde eram, m-a chemat că nu intra în casă, lumea nu se invita, și la ușă acolo: „Așa ai făcut?”, zic: „Nu.” , pac, și mi-a dat o palmă. După o săptămână, trebuia să vină lumina, mi-am făcut o bocceluță, mi-am luat toți cârnații Debrețin din frigider, am luat trei pachete de Carpați fără filtru, pe care i-am găsit în casă și vroiam să fac rost dă bani. M-am dus la… i-am zis: „Vine lumina că m-au anunțat… Dați-mi și vă dă mama banii înapoi” și mi-a dat aia vreo 80 de lei, sau 70 de lei, nu știu cât și am fugit de acasă trei zile, pentru palma aia.

I: La ce vârstă?

A.P.: 12 ani, 13 ani.

I: Oooo! Și cum v-a găsit?

A.P.: Am dormit la Piața Palatului, am dormit. Știam blocurile ălea că, copilărind în Amzei, știam toată zona. Și m-am pus acolo. Inițial am vrut să mă duc ca Mark Twain, să mă duc la Băneasa să prind pește. Făcusem la Lucru manual, la școală. Cu plastic învelisem niște sticle. În fine. Era pe vremea aia. Ș-am umplut-o cu ulei. Mi-am luat o tigaie, am luat toți cârnații Debrețin, mi-am luat undița care mi-a dat-o, singurul cadou de la mătușă-mea care a văzut toată lumea. Și m-am dus cu undița aia și am plecat și când am văzut… că se face frig și se face seară, am luat autobuzul înapoi și m-am dus și m-am culcat la Piața Palatului. După aia i-am dat telefon lui maică-mea, i-am zis: „Dacă nu am niciun fel de discuții cu voi și dacă mă iertați, și lași geamul la bucătărie deschis. Dacă nu-l văd deschis, eu nu mai vin deloc. Plec din București.”

I: Dar de ce să fie deschis?

A.P.: Ca să vin acasă.

I: Și erau speriați?

A.P.: Păi ai fost speriați. Au fost speriați. Păi cum să-mi dea mie? Adică, eu sunt băiatul ei, îi spun că nu i-am făcut nimic rău.

I: Deci ai vrut să nu… repeți.

A.P.: Exact! Și înainte să le fac lor observație, nu știu ce, pe cuvânt de onoare, mă duceam în baie la oglindă, mă uitam și repetam ce vroiam să le spun. Și stăteam și mă gândeam dacă maică-mea sau taică-miu îmi spuneau mie același lucru când eram, cum judecam? Și de multe ori mă întoarcem din baie și nu mai spuneam nimic. Nu mai vorbesc de bătaie, de palme, de nu știu ce. Asta este. Dacă ție nu ți-a plăcut ceva în copilărie, nu trebuie să uiți niciodată în viața ta, să faci lucruri care te-au deranjat pă tine, să le dai mai departe. 

I: E ceva ce ai fi vrut să le spui și n-ai spus? Sau ceva să le transmiți și nu le-ai transmis?

A.P.: Nu! Niciodată n-am avut… Ei n-au întrebat: „Am voie?”. Niciodată nu m-a întrebat: „Am voie să fac asta?”.