Dl D.L, n.1924, Sinești, Iași

Dl D.L, n.1924, Sinești, Iași

Eu am copilărit când nu era nici partidul comunist. Asta-i. Am trecut prin felurite de feluri de viață. Dar fiecare om în viață se obișnuiește.

Iași, 2021

Interviu cu fragmente sonore realizat de Catrinel Bejenariu.

Durată citire interviu: 8 minute

O privire care săgeată, o cătătură foarte analitică, un veteran de 98 de ani cu amintiri de demult, cu o minte ageră și tare prezentă azi. Un impresionant domn pădurar care a fost de acord să împărtășească din gândurile și amintirile lui, adevărate filozofii de viață.

I: Când v-ați născut?

D.L.: Sunt născut în 24, am intrat în 98 de ani.

I: Ați putea să-mi descrieți unde ați copilărit, cum era?

D.L.: Am copilărit la țară. Eu am copilărit când nu era nici partidul comunist. Asta-i. Am trecut prin felurite de feluri de viață. Dar fiecare om în viață se obișnuiește. Asta. Mai ales cum e acum, dar femeile tinere așa cum ești dumneata, nu exista să aibe pantaloni pe dânsa. Dar așa era obișnuința, dar acum s-o civilizat lumea. Lumea acuma s-a deșteptat față… Acuma a devenit vremea așa, dar în timpul războiului… aceia omorau oamenii degeaba, domnule. Cum să spun eu matale, așa, dacă eu… viața mea a fost așa. Eu am crescut la Sinești, județul Iași, aproape la Iași, într-un sat Sinești. Dar tata meu a fost pădurar la stat și adevărat, l-am urmat și eu pădurar la stat. Dar la mine a fost altă treabă că am lucrat și la sat și am fost și șef la niște drumuri forestiere. 

I: Și mama dumneavoastră?

D.L.: Mama mea adevărată, că eu am avut două mame, eu am fost crescut, dat la… mama mea adevărata o fost tăiată la război în două, de la avioanele de sus. O tăiat-o în două, domnule, cum o dat o bombă de sus, ea ducea… când s-o terminat războiului, s-o refugiat mulți oameni din lumea de la  , i-a alungat în partea cealaltă, spre… Eu… n-am fost eu atuncea alungat, de aicea am fugit ca prim militar. Contingentul ’46, și-am fost oleacă la război, dar nu prea.

Dar știu toate de la război. Da, am venit atunci, am fugit până la Buzău. Eu de la Buzău am venit pe jos până la Iași. Până la Iași am venit pe jos, înapoi. Am tras multe așa….

Domnule, să fie fost cum era cum e acum… O fost Gheorghiu Dej întâi, acela o adus mare venit în țară, dar pentru oameni era nevoie mare. Că dacă aveai pământ, la primărie au socotit, că dacă ai atâta pământ, atâta cotă trebuie să stai la stat. Și ouă și găini, nu mai avea țăranul unde să le pune. 

Dar o fost rău în timpul războiului… ăăăă… te împușca… dacă eu azi am avut dușmănie cu mata, nu știu ce, te pândeam odată la război, pac, împușca pe unul, împușca pe celălalt, fără nicio frică, grijă. „Tu ești acela care m-ai bătut pe mine? Pe-a mă-ti, pac, dă-i omoară-l acolo” Gata. Acolo scria: „A murit la război”. La război, dar… dușmănia asta între oameni.

I: Părerea dumneavoastră ne interesează și experiența prin care ați trecut dumneavoastră. La școală, de exemplu, cum a fost? 

D.L.: La școală am făcut patru clase și gata. Așa era când eram eu atuncea. Eu îs de pe timpul când nu eram repartizat, țăranii… că aveau plug de lemn făcut și cu sapele. Acum, nu mai! Ce să facă cu sapa? De exemplu, un tractor, o mașină de-asta mare pe care au făcut-o ei, o luat munca la 20-30 de oameni, domnule. Ce? Unde să se ducă aceia?

I: Deci cu agricultura v-ați ocupat?

D.L.: Da, da, cu agricultura. Ei, n-am fost de-aista cu geanta la subțioară. Eu îs om de țară.

I: Și-ați fost pădurar. 

D.L:  Pădurar la stat, la stat, că boierii aveau pădurile lor. Care munceau și la boieri, dar la boieri nu s-o dat pensie. Tata făcea treabă, gata, dar la stat așa-i. 

I: La colectivizare.

D.L: La colectivizarea, o colectivizat tot. Așa că atuncea o făcut o colectivizare, dar a fost așa: cine vroia să facă treabă făcea, dacă nu vroiai, nu vroiai. 

Și o format echipe de oameni, Gheorghe, Stan, Costache are atâția oameni, pe cutare, pe cutare, ca să muncească la pământ. Mulți nici n-au vrut să se ducă la colectiv atunci, la colectivizare. Dar le-o luat pământul, n-o vrut să se ducă. 

I:Și cum era când erați pădurar? Când a început colectivizarea, că după război a mai fost seceta, a fost o secetă puternică.

D.L: Aaaa, ce istorii o fost atunci în timpul secetei. Secetă și războiul. La sat, dar nu era așa multe cum e acum, fântâni, nu era nici …. mai necăjiți de-ăștia de umblau prin sate, strângeau buruieni de prin șanțuri și mâncau. Nu era apă din fântână, stăteau cu cana legată cu sfoară, dă-i drumul în fântână să cadă vreo trei fire de apă. O fost greu tare. Dar ei erau obișnuiți așa. Greu, dar acu îi bine de trăit, doamnă. 

Ăăăhăăă, eu știu de când, țin minte, de când eram de 10 ani, și până la 10 ani, cum o fost acolo. Era greu și atuncea. Că zice … chiaburii. Măi, dar dacă omul muncea, muncea, știa să facă. Dar mă duc să fiu sărac? Mai bine săraci în țară decât oameni chiaburi? I-o scos atunci pe toți. 

I: La colectivizare cum a început totul?

D.L: La colectivizare a început așa. Gata, dom’le, dai iscălitură că nu mai ești proprietar la nimic, pământ, boi, car, vacă, oaie, tot, dai la colectiv. Toți suntem toți la un loc. Și casa, nu te lăsa să o ai. Ai atâția metri de casă, atâta trebuie să aibă un om. Dacă aceluia de alături îi mai trebuia, urma cu măsura prin sat, mai trebuia vreo două prăjini, trei, cum se spunea atuncea, îi dădea la acela. Da, așa o fost atunci.

Dar nu era bun nici așa cu toți la un loc. Și dacă te duceai să faci treabă, toți la grămadă așa acolo, era șeful de echipă, de exemplu Stan, cutare și cutare, lua echipa de 10-20 de oameni, răspundea de dânșii. „Mâine avem de prășit, avem de cosit, hai, mergi?” „Da, nu merg”, „Ei, nu mergi”. Care se ducea îl scria acolo. Toamna când venea, nimica. N-ai făcut, n-ai luat. Au fost oameni, parcă erau avuți, era avut că omul muncea sau cum să spun eu, da. Păi eu la pădure, la pădure la stat, nici la stat nu eram plătiți chiar așa de grozav. 

I: Lă pădure cum a fost în perioada aia?

D.L: Bine. Trebuia să răspund de plantație, de curățit la pădure, echipă, da. Munceam acolo, dar aveam salar. Dar pădure multă aveau și boierii, alături. Pădurar la boieri, nica, gata.

I: Și nu le-au luat pădurile boierilor?

D.L: Păduri.. nu le-o prea luat pădurile. Pământ arabil au luat, de la călugări, de la… asta o fost… Le-o luat de unde.. și atunci a fost.. da, da… stai așa… când o fost întâi războiul celălalt. Cine dădea, cine o fost la război. Și trebuie să aibă, 5 hectare de pământ le-o dat, doamnă. 

I: După Primul. 

D.L: După primul 5 hectare de pământ. Eu am avut, tata meu, nu eu, că eu atuncea nu eram, mi-o dat 5 hectare: 4 hectare jumătate arabili și jumătate de hectar de-ăla, dar pătrat, pământul pătrat, așa cum pierdeau alții. 

I: Deci tatăl dumneavoastră a participat la primul război. 

D.L: Tata meu.

I: Și v-a povestit ceva?

D.L: Da, da, el mi-o povestit. O fost și atuncea, dar n-au fost cum o fost și la războiul aista. Dacă ar fi avut ce au acuma, mitralierele și aistea, ce au curățit.. n-o avut armătura chiar așa, dar au murit mulți acolo. Au murit degeaba așa, fără niciun rost mureau. 

Când erau aici, pe timpuri, aicea torceau furcă, domnule, oamenii.. și creșteau copii. Și furca în brâu.. acum e …. dar cum să spun, acum există mașinăriile astea toate. Ce furcă, domnule? Nu era de pe oi, scărmăna cu mâna. O fost rău, rău, rău, viața, nuu.. acum e bine, bine, bine. Ce? Zic eu așa. Mata…cum…nuu, războiul n-o fost bun. N-o fost bun, domnule. 

I: Ați prins tifosul?

D.L: Aaaa, numai tifos? Toate bolile a fost. Și tifos o fost, și ….. și este un spital și acum, care e la Socola, oamenii care erau oleacă așa la cap îi ducea la Socola. Apoi o fost bolnavi de plămâni. O fost boli și înainte. Și asta dispare până la urmă. 

I: Câți erați la părinți?

D.L: Am avut unul care era mai mare. Tata o avut două, doi băieți înainte, că o murit mama așa cum o fost pe timpuri. 

I: Ați fost căsătorit? Cum ați cunoscut-o pe soția dumneavoastră?

D.L: Așa din prietenie, am crescut aproape de copiii toți. Ea o fost vecină cu mine acolo, da. Și până la urmă ne-am căsătorit. Dar… cum să spun… și-n viața asta… oamenii … trebuie să fie cam lovit la căsătorie. Unu trage hăisa, celălalt trage cealaltă. 

I: O amintire cu copii?

D.L: Pe copii i-am dat la școală la Iași. Dar nu se dădea la școală. 4 ani era la oi, la sapă și câte, și câte. Eu le-am dat la școală. Ei, dar am avut și eu rostul meu. Tot cu bani de la stat, bre. Dar dacă una.. mi-o murit fată aici, și ginerele. El o fost profesor de sport, ea o fost profesoară la Liceul 2 Eminescu. 

I: Cum simțiti trecerea timpului? Cum simțiți că v-a transformat?

D.L: Așa după cum vine timpul, după cum ai posibilitatea dumneata. Dacă ai niște dușmani răi care să te urască, care nu știu ce, nici să-i lași să te calce. Asta-i treaba. 

 În viață fiecare e cu mintea lui. Ca s-o aibă bună așa. Că timpurile se schimbă, lumea-i lume de când e lumea.

I: Un sfat de viață? Ce i-ați spune unui tânăr?

D.L: Da, vorbe bune, domnule. Da, ce să spun? Am dus-o mai bine și mai rău. După cum ai posibilitățile, bre. După cum ai, sunt oameni azi ți-s prieteni și diseară vine și-ți fură. Și prieteni-s dracu. Asta-i. Prietenul totdeauna e dușman lângă altul. 

Așa tare ca să spun drept, cu cartea n-am fost chiar ala de tare în carte, dar în treabă, da. Am avut posibiliți bune. Și mi-o fost drag să am. Am avut și boi, am avut și cai, am mai stat și singur. 

Minte am, dar nu-i putere așa. Și nici minte chiar așa de.. ca să discut de. Eu vorbesc de pădure, alții vorbesc de alte științe din Iași de-aicea. Și visurile nu-s la fel. Eu visez numai pari de-ai mei, de la pădure.

I: Visați pădurea?

D.L: Da, da, permanent, noaptea că merg la pădure. Nu mă visez de-aicea. 

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri