C: Şi îmi puteţi spune în ce an v-aţi născut?

H.B.: 1932.

C: Pentru a înţelege mai bine, vreau să spun că mă interesează chiar povestea dvs. de viaţă. Unde v-aţi născut, dacă mai ţineţi minte despre părinţii dvs.? Dacă auziţi de Primul Război Mondial…

HB: Am eu multe de spus…Noi am fost primii copii de la grădiniţa din Cristian. Am făcut şcoala acolo, când a început să fie război, şi am rămas fără învăţători, am făcut şcoala acasă, particular, la mama mea. Ruşii au închis străzile, acolo, peste tot. Am făcut ba pe strada aia, ba pe strada aia, în fine, când trebuia să mergem la şcoală, trebuia sa avem o bucăţică de lemn, acolo unde eram în clasă, că oamenii ăia nu aveau lemne să ne încălzească nouă camera şi noi în fiecare zi mergeam cu o bucățică.

C: În Cristian?

H.B.: Acolo a fost strada închisă cu sârmă ghimpată. Dar încă mergeam noi la şcoală. Era lagărul ăla acolo în comuna mea, farmacia, primăria, toate erau acolo. Eu am rămas cu bunica mea, cu bunicu; tata, la revedere, a plecat şi nu a mai ştiut nimeni nimic de el, un unchi a venit acasă, fratele mamei şi el a fost la armata românească, aşa cum trebuie, bunicul a zis: “tu mergi la armată nu la nemţi, tu mergi la armata noastră”. Şi apoi s-a luat tot, poate grajdul în care era animalul, am făcut acolo o cameră şi am stat acolo, fiecare cum a vrut. Pe urmă, a venit confirmare, era în ’46, şi în familia mea a intrat un tifos, în 7 au murit 3 inşi în 3 luni. Unul la cimitir, altul la spital, la cota joasă, după dealul ăla de acolo, e la biserica Bartolomeu, după Cristian, imediat după. Şi pe urmă, după ce m-am confirmat, n-a durat mult până am avut vite, am fost împroprietărit, am căpătat pământ, erau 8 hectare. Şi pe urmă, a trecut un timp oarecare, au venit ulii de la partid. Au luat registru – toţi care au fost născuţi în ´32. Eu eram cu vitele la vale, nu prea venea apa. Şi i-am pus unei vaci găleata în coadă, să nu rămână balegă. Şi stătea pe o potecă, acum nu mai este, poliţaiul, primul, el, miliţian, cum era pe timpul, stătea pe gard şi zice: “Du-te, mă, acasă, mă, şi pregăteşte-ţi valiza, că vin să te iau”. Păi m-am speriat. M-am dus cu vitele acasă. Am spus la mama ce s-a întâmplat, că vine poliţia să mă ia. Am pus într-o valiză săpun, prosop, ceva lenjerie şi a venit poliţaiul. A venit, ne-a luat, nu numai pe mine, toţi colegii care erau născuţi în 32, ne-a prezentat pe toţi la primărie, toţi: “unde ne ducem, unde ne ducem?”. A venit trenul de la Zărneşti, mai era un vagon în spate, noi nu ştiam aia, acolo era Râşnoveniul, tot aşa, băieţii ca noi. Şi atunci avea trenul 3 clase: era clasa 1, a 2a şi a 3a. Clasa a 1a şi a 2a era cu amendă dacă te prindea. Pe noi ne băga în clasa a 2a. Toţi într-un vagon, a încuiat uşile şi pe urmă am ajuns în Braşov. A venit trenul care mergea la Bot. Ne-a băgat iară acolo, acolo iară cu poliţia. Am ajuns la Bot, acolo, ne-a băgat la cazarmă, santinelă la uşă. Am intrat, cum să spun, într-un salon destul de mare şi era colo paturi făcute din deşeuri, puţin mai groase lemnul de la picioare. Şi la margine era deşeul, căzut, acolo, aruncat aşa, nu preparat frumos, un pat aşa, nimica! Aşa, cum a crescut din pădure. Pe scânduri era un laţ, pe scânduri era o rogojină, pus pe rogojina aia pus un cearşaf, apoi o pătură şi încă un cearșaf. Perna era cu paie umplută.

Venea tractorul, ara o brazdă, avea 4 metri norma fiecare, după ce am scos aia, iar mai ara o brazdă şi dacă nu făceam norma, nu aveam voie să venim acasă. Apa de băut o căpăta în bidoane de lapte, de 25 de kg cum era. Au clătit ei puțin și-au pus apă dar vă puteţi închipui ce este apă după lapte, numa’ gustu’ ăla. Şi sare, că nu era fără şi se încălzise apa aia. Când am început să săpăm, malul de pământ s-a ridicat, că am început de jos, cu hârleţul. Aicea trebuia să rămână un metru liber! Nu avea voie să fie pământ. Apoi se ridica tot mai sus, trebuia să luăm pământul poate de 3 ori la mână! Şi când am venit după urmă acasă, n-a durat mult, m-a încălţat la armată. Trei ani de zile am băut apă din Dunăre, aşa cum a curs acolo. Altă apă n-am avut. Acolo am făcut baie, acolo m-am spălat, acolo am făcut mâncare, am făcut tot, trei ani de zile.

C: Armata în ce an?

H.B.: ‘53, ‘54, ‘55, trei ani de zile.

C: Și câți ani aveaţi?

H.B: 20 aproape.

C: Aveţi o experienţă foarte bogată…

H.B.: Am spart gheaţa când era frig cu toporaşul. Fără toporaş nu puteai să mergi la Dunăre, că nu puteai să bei apă. Când voiam să beau apă, făceam o gaură cu toporaşul. Apoi, aveai o cană din tablă, noi aveam una roşie. Am băut şi pe urmă am umplut cu cana aia bidonul, să-l duc la colegi în salon. Că aşa era la noi legea, cine mergea după apă trebuia să aducă şi la colegi. Era pedeapsă mare dacă nu făceai asta. Dimineața, când plecai la spălat, cu cana turnau unul pe altul, apa aia aşa rece, că alta nu era. Am plecat militar. 

C: Aţi fost cel mai mic dintre ei?

H.B.: Da, de la Dunăre, la săpat. Aşa a fost, aşa m-a luat în armată. Când am ajuns acasă nu am mai avut haine! Am rămas în pielea goală. Am venit cu hainele de militar acasă, comandantul a zis: “Mergeţi, că nu poţi să mergi aşa”, că hainele mele era într-un sac. Şi apoi zicea: “mergi liniştit acasă cu hainele de la unitate”. Mi-a dat un sac special, al unităţii. Mi-a zis: 10 zile puteţi să staţi, apoi trimiteţi hainele la unitate. Şi s-au trimis traista la poştă, nu s-a plătit absolut nimica, era adresa de la unitate, tot, tot, tot. Şi eu am rămas, la revedere, în costumul lui Eva!

C: Şi acasă cine vă aştepta?

H.B.: Au venit, ba prieteni, unul cu o cămaşă, altul cu un maieu, unul nu ştiu cu ce haine împrumutate am umblat. Şi apoi am lucrat mici, mici acte, nimica n-am avut pe timpul ăla, am lucrat pt 14 lei, până am început să-mi revin, la un bătrân care făcea case, m-am angajat pe urmă. Am făcut ucenicie, bineînţeles, mecanic. Şi pe urmă am mers, am intrat în câmpul muncii şi până la căsătorie…aşa este.

C: Aveţi o experienţă foarte variată.

H.B.: 3 ani am făcut ucenicie, fără plată, că nu era atuncea cu plată. Era cu maeștrii, care ne bătea. Da aşa era. Dacă erai băiat cuminte, nu luai bătaie. Şi a zis maestrul:  “Dacă eşti băiat cuminte, capeţi în fiecare lună 25 de lei”. Şi eu căutam ca să primesc banii. Am învăţat meseria aşa cum trebuie. N-am avut probleme. Numai maestrul mă pişca aşa de spate: “Puţoiule, mă, uite ce ai făcut aicea!”. Şi am lucar 30 de ani la gospodăria agricolă, la colectiv. Am venit de la coada vacilor, mie nu mi-e ruşine să spun. Nu am fost birocrat dar răspundere mare. Că animalul nu are gură să spună: “Mi-e foame, mi-e sete, că mă nu ştiu ce, că mă doare piciorul”. Eu am fost mecanic pe întreţinere, cu remorci, cu tractoare, toate treburile maşinerie. Apă, să aibă apă de băut animalele. Pompe, care bagă apa la ele, care le duce mâncare acolo, în grajd, curăţenie, băligarul să-l poată să-l transporte și așa mai departe. După paie proaspete la ei în grajd şi toate problemele, aia era munca noastră. Moara cu făină să fie făcută ca lumea. Aşa că a fost răspundere, nu jucărie.

C: De bunicii dvs mai ştiţi ceva?

H.B.: Cum să nu, bunicul meu era ogar, avea pământ, avea cai, avea boi, eu mânam caii, păcat că n-am poze de la cai, însă pot să arăt ceva, nu ştiu precis dacă aici este dar… asta este sala noastră, a Cristianului, aici am cântat eu la fanfară…

C: 45 de ani ați cântat în fanfară?!..

H.B.: Da, 45. 

C: Sunt curioasă, acasă la dvs. ce limbă se vorbea? Se vorbea română? Ştiţi germană, nu?

H.B.: La noi se vorbeşte săseşte, da’ numa dialect, şi germană. La biserică popa vorbeşte nemţeşte, la şcoală am vorbit nemţeşte, la grădiniţă s-a vorbit nemţeşte.

C: Şi acasă tot germană vorbeaţi?

H.B.: Numai acasă vorbeai. Copiii mai încurcau cuvintele, vorbea câte un cuvânt aşa, în nemţeşte.

C: Limba română când aţi învăţat-o? 

H.B.: La şcoală. Deja la grădiniţă: “noi jucăm, noi jucăm pe livada verde, noi cântăm, noi cântăm, florile-s verde, tra-la-la, tra-la-la la la, se va bucura, tra-la-la, tra-la-la când copii va juca”.  Vedeţi, îl ştiu pe tot. 

C: De bunicii dvs. mai ştiţi ceva? Că ei au prins totuşi Primul Război, au prins Marea Unire.

H.B.: Bunicii au fost în deplasare în 1918.

Bunicul a rămas singur acasă. Și am avut recoltatul, grâul și de toate în şură băgat, şi când a venit armata, soldaţii a început să dea  foc la casele aicea în Cristian. A ars peste tot. Şi el a rugat pe soldaţi: aveţi găini aicea, aveţi porci, aveţi grâu, nu daţi foc la şură că este păcat. Şi soldații i-a promis că nu face.  A stat la noi acolo, au avut tot ce trebe.

C: Soldaţii nemţi?

H.B.: Da. Bunicul, încetişor, când a fost linişte, a luat casa cu bani, n-a fost uşor, a pus-o în căruţă, a aruncat repede furaje peste el, trifoi, tot ce a avut acolo şi a plecat singur. A ajuns pe bunica în Ruper. A făcut o caravană şi s-au dus.

C: Şi Marea Unire prinsese deja?

H.B.:  Da, aia a fost în ’18. Da, asta a fost. Şi pe urmă mai pot să vă spun ceva foarte, foarte trist. A fost copil, acolo la lagărul de prizonieri. Lagărul ăla, comandantul lor rus, ăla omora prizonierii, se îmbăta cu vodcă, avea un toporaş şi un pistol, se îmbăta ca porcu şi noaptea aşa, ăia zbiera, bunica mea era în geam, că suntem aproape, şi bunica mea asculta cum zbiera ăia acolo. Zicea bunica către bunicu: “I-auzi iară ce face ăia acolo, i-auzi iară zbiară”. Şi bunicu zicea către bunica: “Închide geamul, nu mai sta în geam şi asculta!!”. Şi pe urmă, bunica a murit şi lagărul tot a fost acolo. După un timp oarecare, a venit bunicu’ de la primărie şi ne-a spus că “trebuie să veniţi de căruţa şi să faci activitatea ce-ţi ordonă de acolo de la primărie”. Bunicu era un pic mai beteag şi i-o zis vecinu: “Lasă pe băiat să vină că am grijă de el. Stai tu liniştit acasă.” Şi eu m-am dus cu vecinu’ cu căruță, ne-am prezentat la primărie cum a fost ordinul. A venit ăla de la primărie, aşa pe strada de la Primărie, care de la farmacie duce spre pădure. Acolo de la lagăr o venit câțiva prizonieri cu noi, cu santinelă şi ne-am dus acolo, în pădure. Acolo, în pădure, când ieşim noi din strada aia acolo, acolo aveam noi, saşii, nişte şopuri, pentru făcut  cărămidă. Şi ăsta era aşa făcut de la comună, se plătea acolo, şi fiecare care avea nevoie trebuia să cumpere. ăsta nu mai era că a fost război, pac s-a terminat cu tot cu şandramalele.

C: Şi asta unde?

H.B.:. Acuma ce s-a întâmplat, am venit acasă, cu căruţa. Dar înainte de a veni acasă, trebuia să mergem cu căruţele la primărie şi a venit ăia cu nişte praf de var şi ne-a stropit căruţa complet, fiindcă erau oameni jumate de lup mâncat, cu capul spart cu toporul. Şi apoi noaptea am adormit şi deodată m-am trezit şi am văzut aşa pe ăia în noapte şi am început să zbier, şi a ieşit bunicu, mama şi toţi să mă stăpâne. Asta a fost.

C: Câţi ani aveaţi?

H.B.: Păi eram mai mic ca aicea. Am mers la şcoală, nu ştiu la ce clasă. Că-n ’46 am confirmat. Şi atuncea m-a dus la groapă acolo, în ’48. Am zbierat că am văzut pe ăia acolo fără cap, crăpat şi mâncat de lup. Că a venit lup că era iarnă. Şi ne-a pus aia pe căruţă şi acuma du-te şi du la groapă cu ei. Eram aşa mare ca picioru’ boului, că aveam boi de ăia mari, ca piciorul boului eram, că am fost cu vecinu’. Şi acolo era ce nu trebuia să fie… 

C: Era toată comunitatea la construit…

H.B.: Da, da. Astea sunt făcute de oameni, nu de şantier, noi n-am avut şantier pe timpul ăsta. Fiecare membru a făcut. Noi am fost primii copii care am fost la grădiniţă, noi am deschis uşa acolo. Acolo este mama, şi încă o mamă, altă mamă, şi ajută la acoperit. S-a făcut numa cu muncă voluntară, adică oamenii din comună. Unul cu boii, unul cu caii, unul cu lopata, unul cu sapa. Aşa s-a făcut grădiniţa aia, în ’36-’38, noi în ’37 am fost primii copii. 

C: Vă mulţumesc foarte foarte mult. Eu aicea v-am lăsat câteva amintiri să vă uitaţi când vreţi dvs., astea aş vrea să vi le ofer.

H.B.: Şi eu am avut din ăstea acasă şi ăştia le-o luat la muzeu toate acuma. Am avut pe carton, aşa, carton gros. 

C: Vă mulţumesc foarte mult. Sper că nu v-am obosit.

HB: Noooo, vai, nooo. 

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.