Dl H.K., 92 ani, Râșnov

Dl H.K., 92 ani, Râșnov

Jucam cu copii împreună, ăla vorbea ungureşte, ăla vorbea săseşte, şi ne înţelegeam cu toţii

Căminul de bătrâni Blumana, Brașov, 2019
Interviu realizat de Catrinel Bejenariu

L-am cunoscut pe domnul H.K. într-o după-amiază târzie de toamnă. Un longeviv cu o poftă de viață impresionantă și cu o memorie de elefant, m-a primit cu amintiri vechi și cu un zâmbet ghiduș. Mi-a povestit despre viața lui care cuprinde multe istorii numai bune de împărtășit și de ascultat. Din Râșnov, prin Bușteni, despre sași și fabrica de celuloză de pe Valea Prahovei, amintirile domnului H.K, ne duc prin vremuri vesele, ale copilăriei, și în vremuri dificile, ale războiului și deportării.

C: Puteți să ne spuneți câte ceva despre dumneavoastră?

HK: Eu sunt crescut aici în Râşnov, adică eu sunt râşnovean. Da…tata meu, după aia s-a mutat la Buşteni şi a lucrat la Fabrica de Hârtie. Şi eu la Fabrica de Hârtie, acolo am mers la grădiniţă, am mers la şcoală.

Dacă aţi mers vreodată la Sinaia, de la Buşteni la Sinaia, casele alea…după ce treceţi de fabrică, mergeţi mai jos, case vechi, cu prispe…erau casele muncitorilor, acolo stăteau muncitorii proaspeţi veniţi la Buşteni. Noi acolo stăteam, şi saşi, şi unguri, şi români, şi ţigani, toate naţiile eram acolo.

 C: În ce an v-aţi născut dvs?

HK: În ’28. Şi eu din ’30 îmi aduc aminte ce s-a întâmplat acolo. Jucam cu copii împreună, ăla vorbea ungureşte, ăla vorbea săseşte, şi ne înţelegeam cu toţii. Şi clădirile alea de făcuse circ, care le-a făcut Fabrica de Hârtie, muncitorii când veneau, ca să nu meargă să-şi caute că-n Buşteni nu prea era atuncea, prin anii 1800 şi ceva, că-n 1882 s-a făcut fabrica. Şi încet, încet s-a mărit. Şi ca să aibe muncitori, că acolo, înainte, de aia i se spune Buşteni. Când a venit să-şi facă fabrica, era numai un canton şi lângă canton erau nişte buşteni. Şi ei au venit aicea din Zărneşti, au lucrat la fabrica din Zărneşti, şi s-au dus la Buşteni să caute undeva unde găseşte apă, că pentru hârtie trebuie apă curată. Şi a găsit sub Bucegi izvoare, unde era Valea Spumoasă, ailaltă era Urlătoarea.

Vedere generală cu Fabrica de hârtie

..tata meu s-a mutat la Buşteni şi a lucrat la Fabrica de Hârtie. Şi eu, la Fabrica de Hârtie, acolo am mers la grădiniţă, am mers la şcoală, acolo am trăit. Dacă aţi mers vreodată la Sinaia, de la Buşteni la Sinaia, acolo stăteau muncitorii proaspeţi veniţi la Buşteni. Noi acolo stăteam, şi saşi, şi unguri, şi români, şi ţigani, toate naţiile eram acolo.

Şi atuncea a făcut odăile alea. Şi cât am stat eu acolo, din ’30 până în ’37, când a terminat tata casa, aveam lemnele gratuit, curentul gratuit, apă nu era ca acuma în case, dar erau cişmele. Când se ardea becul, zicea mama: „Ia repede becul ăsta şi fugi la poartă, la fabrică, la dl Corbe, să-ţi dea altul”, aşa era atunci. Da.. Şi era şoseaua care mergea la Sinaia, şi pe o parte avea pădure şi stăteam şi ne jucam şi în pădure, şi de acolo se vedea când venea căte o maşină.

Atuncea, câte o maşină, venea și la o oră o dată sau cine ştie când. Şi când vedeam maşina cu regele, imediat: „Vine regele!!!”, eram grămadă toţi acolo şi când venea regele, începeam să cântăm: „Trăiască regele!!”. Şi se oprea! Venea regele, începea să stea de vorbă cu noi, ne întreba care mergea la şcoală, la grădiniţă, şi după aia se ducea, că avea maşină de aia decapotabilă, în spate era roata roată. Acolo avea ciocolăţi aşa lungi, cum sunt acum astea pentru care se face reclama, şi ne dădea la fiecare copil una şi pleca mai departe.

Când a murit, ne-am dus grămadă la Sinaia şi am intrat înăuntru la catafalcă. Nu ne-a oprit nimeni. Eram unii şi desculţi, toţi acolo grămadă: „Hai să mergem că a murit Regina.” Şi ne duceam. 

C: Deci îl ţineţi minte pe Regele Mihai şi într-un cadru mai intim.

HK: Ştiu când a fost şi l-a făcut locotenent. Şi atuncea, acolo la Piatra Arsă cu platou mare, i-a făcut tribună şi acolo i-a făcut gradul de locotenet. Te-ai întâlnit cu el în pădure, stăteai cu el de vorbă, parcă stăteai de vorbă cu tata sau cu…venea tot aşa prin pădure, din Sinaia, cu schiurile: „Hai mă că vă fac schiori. Vă duc la vânători”. La cabana Piatra Arsă, când eram eu copil era Cabana Voievodul Mihai, era cabana numa pentru vânători de munte. După aia s-a făcut Cabana Bravo, şi după aia când a venit comunismul atunci a fost Piatra Arsă.

Regele Mihai I alături de un grup de copii de ţărani

Nu avea nicio pază, nu avea nimic. Aşa l-am găsit şi pe Mihai, când era voievod. Ne întâlneam în pădure la ski. Ăla avea un câine lup cu el, dar restul nu era nimic.

Vă spun o poveste când am fost clasa a 3 a sau a 4 a la Buşteni. Clasa a 3 a şi a 4 a, învăţătoarele s-au vorbit cu administratorul de la Palatul Sinaia ca să mergem să vizităm palatul. Era unul Schvel. Şi ăla stătea în Buşteni, de aia era administrator acolo: „Puteţi să veniţi că familia regală încă nu a venit.” Şi ca să aveţi mai uşor, mergeţi în pădure, ei aveau de la Palat şi până la Urlătoarea, acolo în Buşteni, unde venea apa, acolo era captată pentru fabrică. Mergeţi pe acolo, era o potecă pe unde se plimbau cei de la palat, vă deschid portiţa şi veniţi pe acolo. Şi am plecat şi când am ajuns acolo, portiţa încuiată: „Ce-o fi, ce-o fi!” şi am început să mergem roată pe lângă gard până am ajuns la poartă şi de acolo s-a văzut palatul. Era drapelul sus: „Hopaaa, e cineva din familia regală”. Şi imediat a venit şi administratorul „Mă scuzaţi, dar a venit Regina Elena. Dar pentru aia mergeţi, dar camerele care sunt ocupate de ea nu aveţi voie”. Am mers, am vizitat. Când am terminat vizita, a venit Elena şi ne-a întrebat învăţătoarele: „Pe unde mergeţi acasă?”, „Mergem pe aici în sus, pe lângă stână şi mergem iar la Buşteni”. I-a dat un bilet, acolo era stâna regală, acolo aveau vaci, oi, când am ajuns acolo în faţa stânei erau bănci în pământ uscat. Fiecare a primit câte o cană cu lapte bătut. 

C: Şi ţineţi minte, văd că amintirile din copilărie. De la părinţi mai ţineţi minte? Poate v-au povestit ceva? De la bunici?

HK: Eu vara tot veneam la bunici, la Râşnov. Cum se termina şcoala, tata deja trebuia să aibă pe cineva cu care mă trimetea la Râşnov. Erau mulţi râşnoveni care lucrau în fabrică, aveau familiile aici şi numai bărbatul singur era acolo. Şi venea atuncea cu bicicleta şi atuncea mă aducea pe cadru.  Bine, până la Predeal era asfalt, dar după aia nu mai era. Ajungeam la Râşnov, aveam numai vânătăi la fund.

Voiam să vin la bunici, mă simţeam bine aici, în Râşnov. Bunicul meu era lăcătuş mecanic, avea atelier, avea şi strung şi de toate. Repara de toate, repara pluguri, făcea pluguri, făcea… da… a avut motor electric. În Râşnov, în 1910 s-a făcut prima uzină electrică şi râşnovenii au fost printre primele care au avut curentul lor. Bunicul, când a fost tânăr, a fost vreo 5-6 ani calfă prin Europa şi a învăţat, după ce a terminat meseria la un meseriaş, după pleca. A fost în Viena, Budapesta, Bratislava, peste tot. Am acasă, a lucrat juma de an sau un an şi a primit că a fost muncitor bun. Şi după ştia să le facă pe toate, şi pompe, şi cutare şi cutare. Şi după s-a căsătorit şi a luat-o pe bunica în Viena, acolo a găsit serviciu, şi lui bunica nu i-a plăcut. Şi atât l-a bătut la cap până a venit acasă, şi după i-a părut rău că a plecat din Viena, până a murit. După a venit războiul, după aia i-a luat tot. După război, că avea atelier, avea strung, bormaşină, da’ toate cu mâna. După război, dacă nu mai avea curent, făcuse o roată aşa mare, cu zimţi, pe deasupra o roată mică şi nişte transformatori, curea, şi când avea ceva, nu lucra în fiecare zi la strung, numai când trebuia să-şi facă o piesă, ne chema pe noii copii: „Hai!! Daţi de roată”, mergea aşa uşor şi bunicul lucra, şi după bunicu mergea şi ne cumpăra câte o îngheţată.

Vedere Castelul Peleș
Învăţătoarele s-au vorbit cu administratorul de la Palatul Sinaia ca să mergem să vizităm palatul. „Mergeţi pe acolo”, era o potecă pe unde se plimbau cei de la palat, „Vă deschid portiţa şi veniţi pe acolo”. Şi am plecat şi când am ajuns acolo, portiţa încuiată: „Ce-o fi, ce-o fi!”

C: Şi în război au fost bunicii? Sau părinţii? Au povestit ceva de perioada războiului? Sau de Marea Unire?

HK: La început au fost sub austro-ungari. Atuncea le-a fost greu când s-a schimbat până a învăţat limba română. Şi ungurii tot voiau să-i maghiarizeze, de asta au trecut atuncea la Blaj, că altfel nu treceau. Ungurii, în Banat, aproape pe toată lumea maghiarizase, aproape tot, nu mai vorbea germana, nu mai vorbea nimic. Şi au încercat şi aicea, dar noi am avut conducători buni şi n-au reuşit să intre cu totul în şcoală. Conducerea s-a dus şi a stat de vorbă cu Ferdinand, cu regele, şi le-a promis că aşa şi aşa. Şi le-a fost greu şi lui bunicu şi lui tata, că tata deja făcuse armata la austro-ungari,a fost prizonier în Italia, a venit 1919 acasă, şi l-a băgat imediat la armata română şi nu ştia o boabă. Avea noroc că avea mulţi ofiţeri saşi care au fost în armata austro-ungară, şi cu ei cu germana şi cutare până a început să înţeleagă. După aia, nu prea era de lucru, cu tata erau nouă fraţi şi când mureau părinţii pământul se împărţea la nouă şi nu mai putea nici unul să mai trăiască din pământul ăla puţin. Şi atuncea a plecat. Dar până să plece în Buşteni, s-a dus şi a făcut cursul ăla pentru mecanic cu mobil din ăla de abur. Că ăla era la batoze. Era batoza cu care se treiera, de alea vechi înainte, şi până să fie tractoarele era locomobil cu abur. Şi acolo trebuia să facă şcoală, că acolo era cu presiune. A învăţat treaba aia şi după aia, Scheil, când a mărit fabrica, a întrebat dacă sunt tineri. Că erau băieţii preotului din sat, din Râşnov, şi atunci tata a plecat la Buşteni, în ’26. Şi după aia am plecat şi noi după ce a avut o locuinţă, şi am stat acolo până în ’60.

Familie la Gara Bușteni

Și atunci tata a plecat la Buşteni, în ’26. Şi după aia am plecat şi noi după ce a avut o locuinţă, şi am stat acolo până în ’60.

În ’61 am venit la Râşnov. După tata a ieşit la pensie, în ’57 şi el: „Vreau acasă, vreau acasă!!!”. Deşi trăise o viaţă acolo, tot acasă la fraţi şi la surori. Eu mă căsătorisem, ea lucrase la FSR. Din cauză că le-a luat pământul, fiecare trebuia să-şi caute undeva de lucru. Venise din Vulcan şi a lucrat la FSR, în Râşnov, la fabrica de scule. Acolo ne-am cunoscut, după aia a venit la Buşteni. Nu-i plăcea Buşteniul…era învăţată la şes, acolo era pe deal. Am venit greu la Râşnov, aveam serviciu foarte bun. După aia dacă am văzut aşa, nevasta o iubeam, mă gândeam la copii, copii acolo nu mai aveau cu cine să vorbească germană, săseasca. În Buşteni erau peste 520 de saşi, şi ultima comânduire germană din Bucureşti sau din Ploieşti venise la Buşteni, şi când a veni 23 august, comandantul a spus: „Pun un tren la dispoziţie. Cine vrea să meargă cu noi, poate să se suie în vagoane”. Dar tata şi mama erau la Râşnov, că era vacanţă. Şi aşa am rămas aici. După nu a mai fost nici şcoala germană în Buşteni. Până atunci, şi la şcoala germană şi la şcoala română, toate cheltuielile le plătea fabrica. Te duceai la şcoală, primeai caiet gratis, aveai cerneala gratis, dar nu aveai voie să rupi foaie din caiet. Dacă duceai caietul învăţătoarei când era plin, număra foile, dacă lipsea, trebuia să-ţi cumperi. 

C: Erau reguli stricte. Şi aţi trăit într-o comunitate de saşi, nu?

HK: Nuuu, eram toţi la grămadă. 

C: Regulile erau impuse? Erau muncitori la fabrică?

HK: Buşteniul tot era din muncitorii de la fabrică. Unii din cei mai mari socialişti au fost din Buşteni. Şi a mai fost şi directorul de la Astra, unde a fost steagul roşu. Schiel, când stăteau oamenii, cum stăteam şi noi La Odăi, că aşa îi zicea, acum îi zice Blocuri Vechi. Atunci oamenii aveau bani că-i plătea, aveau sporuri. Tata lucra la centrala de forţă, la cazane şi la turbine care produceau curent. Se duceau toţi cu drag duminica, că se plătea dublu. Dacă se ducea prima zi de Paşte sau de Crăciun, se plătea triplu, a doua zi dublu. Oamenii aveau bani, pentru fiecare primeau bani. Aveau aşa o fâşie, gheţula, gheţula, că era pe premii. Şi atuncea se duceau oamenii, şi Schiel le dădea credit. Eu acu nu vorbesc ce a zis tata, ci cât am fost eu în fabrică ce povesteau oamenii mai în vârstă. Se duceau la Schiel: „Domnul Schiel, vreau să-mi fac şi eu o casă. Cred că am posibilitatea”, zicea: „Da. Unde ai terenul? Ţi-ai cumpărat terenul? Dacă ţi-ai cumpărat terenul, ia-l pe Gică Rădulescu (ăla era inginer de construcţii) să vie să-ţi facă devizul.” Făcea devizu şi spunea: „Îţi trebuie atâţia saci de ciment, cherestea atâta, îţi trebuie cutare”. Schiel îţi aducea cimentul acolo cu preţ de fabrică. Mai sus, unde e telecabina era fabrică de cherestea, primea scândură la preţ de pădure. Şi tata, când o făcut casa, o adus ţagla din Jimbolia, cu vagonul. Schiel a plătit transportul, tot. 

C: Schiel era directorul fabricii?

HK:  Erau doi fraţi, dar după au îmbătrânit şi au venit copii lor. Unu a avut 12 copii şi unul doi sau trei. După aia au avut fabrică şi la Piatra-Neamţ. Ăsta în Buşteni, ăl bătrân îl chema Karl Schiel şi fiu-su era director la Piatra-Neamţ, acolo a avut fabrică de celuloză. Că şi în Buşteni era fabrică de celuloză, acolo sus, unde era fabrica de cherestea şi aia a explodat în anii ’21. Şi au murit şi mulţi oameni, şi atunci Schiel a zis că era periculos, unde se făcea hârtia brută cu care după se făcea hârtia de toate calităţile. Şi atunci a făcut o fabrică deoparte. Şi când mergeam în excursie, spre Urlătoare, spre munte, ne arăta, ca să nu intre gazele în oraş şi peste tot acolo, până în deal sus, era un tub unde veneau gazele şi acolo era…, unde a fost coşul mare. Aşa era atuncea, grijă mare să nu intoxice.

Oamenii au ţinut la ei şi erau mulţumiţi. Că erau mulţi din ăștia din Maramureş, ăia se duceau acasă, că-i trimitea Schiel: „Mai duceţi, mai aduceţi muncitori”, se zicea că se duceau acasă şi strigau: „Măi, veniţi cu mine la Buşteni, că cresc banii pe gard”. Și aşa s-a făcut Buşteniul mare, că oamenii şi-au făcut case.

Şi când era vorba de plată zicea, era unul Voicu cu care am lucrat mulţi ani la saci, zice: „M-am dus la domnul Schiel – Acum cum rămâne cu datoria?”, „Cât câştigi pe lună?”, „Păi dl Schiel, brut atât, net atât”, „Câţi copii ai?”, „Trei”, „Şi ce zici? Cum e?”, „Păi să dau 500 la leafa mică (avans) şi 1000 sau 1500 la lichidare, la leafa mare”, „Prea mult, dai numa 200 la avans, şi 1000 la lichidare”. La leafa mare se primeau toate sporurile. Când era leafa mare, era sărbătoare în Buşteni, că dacă tata era în schimbul 1, ne duceam şi-l aşteptam la poartă şi mergeam la masă la restaurant. La restaurant mâncai fripturi, mici, nu ciorbe ca acasă. Atunci erau bucureşteni mulţi, că era staţiune şi îi dădea şeful localului afară şi aştepta muncitorii de la fabrică „Ne scuzaţi, dar astăzi este ziua muncitorilor.”

Grup de tineri la munte

Regele venea tot aşa prin pădure, din Sinaia, cu schiurile: „Hai mă că vă fac schiori. Vă duc la vânători”. La cabana Piatra Arsă, când eram eu copil era Cabana Voievodul Mihai, era cabana numa pentru vânători de munte.

C: Şi mai ţineţi minte cum era atmosfera? Veneau mulţi turişti străini? 

HK: Străini nu erau, erau doar bucureşteni. Pe timpul ăla nu erau. Şi noi, în Buşteni, închiriam vara la bucureşteni, că făcuse tata o casă mai mare, trei camere, bucătărie, verandă. Şi avea Schiel grijă de muncitori. După aveam cantina fabricii, avea acolo toate alimentele de bază: făina, ulei, orez, mălai, zahăr, măcelărie cu carne, şi se dădea tot cu preţul de fabrică. Aveam cărticică, cum aveam încă doi fraţi, eram cinci persoane, aveam dreptul la atâta, şi luai zahărul cu 2-3 lei mai ieftin ca-n magazin, luai carnea cu 2-3 lei mai ieftin, şi oamenii care vindeau acolo erau plătiţi de fabrică, angajaţii fabricii, aveau meseria asta. Şi după ce a plecat Schiel, atunci nu eram în Buşteni, eram ucenic în Râşnov, îmi povesteau după aia când am intrat în ’48 să lucrez, era Otto Schiel, unul din băieţii lui Schiel, şi se căsătorise mai tânăr şi avea copii mici, şi când au plecat el a zis: „Eu nu plec, mă duc în Dumbrăveni”, că acolo aveau o vilă unde se duceau vara la odihnă. I-a luat şi de acolo tot. 

C: Dvs. aţi prins trecerea asta, nu?

HK: Am prins, că eram în Râşnov ucenic la o băcănie, că eu când eram mic, eram tot mai micuţ şi mai bolnav, şi toţi ziceau că aia e bună pentru mine, da’ nu mi-a plăcut. Am făcut-o, că trebuia să faci 3 ani jumate atunci. În ’42 am început, până în ’45. În ’45 a luat tineretul de l-a dus în Rusia. Trebuia să mă ia şi pe mine, că aveam vârsta, dar chiar atuncea aveam febră tifoidă, era o epidemie la noi din cauză că-n Râşnov nu era apă curentă, numa la fântâni. Şi mai sus de Râşnov, oamenilor le era lene să meargă până la fântână ca venea Ghimbăşelul pe margine. Se duceau şi luau apă din Ghimbăşel şi atunci a venit epidemia peste noi. Poate nu o luam eu, dar aveam chiar lângă casă un izvor de unde lua apă. După aia toată lumea trebuia să meargă să facă injecţie contra febrei tifoide, avea o seringă aşa, mergeai la rând, băga la ăla, băga la ăla, băga la mine, băga până era seringa goală după aia. Şi doi veri de ai mei erau în urma mea, nu s-au îmbolnăvit. Eu primul m-am îmbolnăvit, am stat şase săptămâni. 

C: Dar aţi scăpat de deportare…

HK: Am scăpat de deportare, că eram slăbuţ. Venise noaptea, sărise peste poartă şi m-a căutat, și cutare, că era lista. Şi după listă trebuia să-i adune. Şi după aia a venit o dată, tot așa un ofiţer rus, a sărit peste poartă şi a venit în casă, ne-a găsit, într-un pat, dormeam eu, într-un pat, un văr de-al meu mai mic. Au zis către mine: „Tu eşti mic, mic. De tine n-avem nevoie. ” De atunci a fost linişte la mine, nu au mai venit să mă mai caute, m-or fi şters după listă.

C: Cum s-au făcut listele alea? Pe ce bază?

HK: După vârstă. Că era…bărbăţii de la vârsta de 16 ani şi femeile de la vârsta de 18 ani, bărbaţii până la vârsta 45 de ani, femeile parcă până în 40 de ani. Au rămas copii acasă, cu ambii părinţi luaţi. Atuncea greu… Au fost cazuri când au plecat amândoi şi aveau copii, cum să spui noroc, dacă mai trăia din bunicii. Pe mulţi, bunicii i-au crescut, sau dacă nu bunicii atunci naşii, că la noi naşul era, dacă părinţii mor, naşul era tutore şi îl lua. Aşa s-a întâmplat.

Eu v-am spus că aveam soţia din Vulcan. Şi la Vulcan, unde este acum Casa de Odihnă din partea bisericii evanghelice, acolo înainte era orfelinat. Mulţi care au rămas fără părinţi au fost duşi acolo. După aia zicea soţia, că stătea lipită de orfelinat, până să vie la Râşnov, în anii ’45-’46, că şi acolo o avea pe maică-sa cu febră tifoidă, şi pe frati-su cu febră tifoidă, şi nu au vrut să-l creadă şi l-au dus în tren şi l-au dus până la Iaşi, şi la Iaşi o văzut că a căzut că nu mai poate, l-au dat jos în gară şi atuncea până în Rusia mulţi din vagonul ăla s-au îmbolnăvit de febră tifoidă. Şi a venit cum a putut până acasă în Vulcan. Aşa era atuncea, eram oameni ai nimănui. Ziceau că suntem neamul lui Hitler, mie în Buşteni… mulţi ani eram hitlerist: „Măi, hitlerist, ce faci?”. Şi după aia, când povestea nevastă-mea, adusese doi fraţi din Braşov, pe unul în faşă mic şi o fetiţă de un an jumate, i-a dus acolo, şi pe ăl mare, că erau trei, părinţii erau de pe lângă Bistriţa, murise bunica, pe ăl mare l-a putut, şi cu ăi mici, ce să facă cu ei?!…i-a dat la orferinat. Şi nevastă-mea i-a îndrăgit şi i-a ţinut pe lângă ea până în nu ştiu ce an, erau mai mărişori, i-a trimis cu Crucea Roşie, între timp părinţii veniseră în Germania din Rusia, că pe mulţi nu i-a mai adus în România, i-a dus în democrată. Au plecat cu Crucea Roşie în Germania. Au trecut ani, au trecut ani, eu m-am căsătorit, am stat în Buşteni, am venit şi în Râşnov, şi numa’ o dată, prin anii ’70, aproape sau trecut, o femeie şi un bărbat o tot căutau pe Trenip Aschteptrap, s-a căsătorit aici şi a găsit-o pe nevastă-mea. Erau copii ăia din Braşov, şi au venit aproape în fiecare an în vizită. Nu puteau să stea la noi, că aşa era legea, stăteau în Poiană sau în Predeal şi după aia ziua veneau pe la noi. ăia ne-au ajutat mult. 

Casa social-evanghelică a sașilor

În Buşteni erau peste 520 de saşi, şi ultima comânduire germană din Bucureşti sau din Ploieşti venise la Buşteni, şi când a veni 23 august, comandantul a spus: „Pun un tren la dispoziţie. Cine vrea să meargă cu noi, poate să se suie în vagoane”.



Să vă spun acum despre comunitatea săsească, cum era organizată, de aia au putut saşii să se ţie 800 de ani în România. Că au fost foarte bine organizaţi. Şi aveam cum s-ar zice vecinătatea/Notarie, Tatăl vecinătăţii, aia era asociaţia, dacă nu făceai cum voiau ei, plăteai amendă, şi dacă nici atunci nu, te dădeau afară din societate. La biserică, te duceai cu rândul să ajuţi, pe stradă să pui pietriş că atunci nu era asfalt, te duceai în pădure să faci lemne pentru şcoală, pentru biserică. Era şeful Notăriei care era ales pe doi ani şi dacă era bun îl mai puneai doi ani. ăla când venea era sfânt. Nu eram toţi în Notăria din Râşnov, eram în Râşnov strada Izvor şi strada Nisipului era atuncea, apoi i-a dat numele armatei ruseşti, apoi roşii, şi acum române. Astea două eram în Notărie. Dacă murea unul acolo, erai obligat să te duci la înmormântare, numa’ dacă erai la servici erai scutit. Înainte nu era servici, erau oamenii în câmp. Mie dacă nu-mi plăcea meseria de comerciant, îl tot luam pe unchi-miu şi-i spuneam: „Unchiule, spune-le că ai nevoie de mine” şi mergeam în câmp, că mie îmi plăcea cu caii, cu vacile. Din neamul nostru, că aşa era atunci. Atunci ca copil, vedeam după-masa, pe la 3-4, oameni călări spre Râşnov: „Bunica, da’ de ce a plecat unchiu?”, „Păi e o înmormântare”, „Păi şi?!…”, „Păi trebuie să meargă”. Venea acasă, se spăla, se îmbrăca şi mergea la înmormântare, după înmormântare venea iar acasă se dezbrăca şi călare mergea în câmp, mai lucra până seara la 7-8. Când trebuia să duci mortul, noi în Râşnov am avut dric, dar în alte comune, Cristian, Ghimbav, ăia n-aveau dric. ăia aveau nişte chingi legate de nişte lemne aşa lungi, rotunde, acolo ducea câte 8 inşi, mergea 8 şi după aia încă 8 lângă ei, când ăsta obosea se schimba. Trebuia să mergi, nu mergeai, plăteai amendă. În ianuarie pe 6, la saşi e sărbătoare. Atuncea la noi, în Râşnov, era Ziua Socotelii. Atuncea toţi bărbaţii mergeau la şeful Notăriei, erau camere pregătite, se duceau, întâi spuneau ce s-a făcut într-un an de zile, se recapitula ce s-a făcut şi după aia care nu s-au ţinut de treabă, ai de plătit atât şi atât…trebuia să plăteşti. Aia era Ziua Socotelii. Şi când era aia gata, se ţinea masa pe preţul ăluia care trebuia să plătească, banii ăia rămâneau în casă pentru treburi din ăstea, făceau promenadă cu fanfară. Oamenii mai nevoiaşi se duceau şi se împrumutau şi trimiteau banii fără dobândă. Că dacă nu dădeau banii înapoi, atunci iar era rău. 

După aia avea asociaţia de vite, lucrau cu boii şi cu vacile, ălea erau asigurate, dacă din vecinătate, boul îşi rupea piciorul sau vaca cine ştie ce avea, acolo în Râşnov, lângă şcoală, era făcut localul abator şi fiecare Notărie care avea o vită care a fost sacrificată se vindea. Şi fiecare asociaţie înscrisă cu vite, trebuia să cumpere atâtea kg de carne cu 3-4 lei mai scump ca la măcelărie, din cauză că dacă vinde măcelarul e în pierdere, ca omul să aibe banii să-şi cumpere boul sau vaca. 

Era Asociaţia Șurelor (de paie), că fiecare stradă era plină de şuri. Acolo, dacă îţi lua foc şura, venea Notărie şi te punea gratis pe picioare. Şi atunci oamenii veneau cu traista şi lucrau, plecau acasă, şi ridicau şura. Şi dacă i se arsese fânul sau grâul sau… venea toboşarul şi bătea toba să adune bucate pentru respectivul. De obicei nu ardea numai o şură, că erau una lângă alta, ardeau 5-7. Într-o zi venea şi aduna bucate pentru x, pentru y, puneau oamenii o grămadă de fân, de paie, grâu, cartofi, şi omul când ajungea acasă nu ducea lipsa că i s-a pierdut. Avea iar beciul plin. Comunitatea era principală. După război era foarte greu, până când fiecare şi-a găsit de lucru. Când au venit din Rusia şi-au bătut joc, că au făcut 5 ani în Rusia şi după i-a luat la armată încă trei ani. Am avut un vecin în Râşnov. A făcut 5 ani în Rusia, a venit acasă, s-a căsătorit în februarie şi în mai l-au luat 3 ani prin Bărăgan, pe la Medgidia, când s-a făcut fabrica de ciment. Că şi eu am lucrat, n-am făcut armată, ci tot muncă silită, o vară întreagă în Bărăgan, la o fermă de stat. Eu eram bolnav cu urechile, ca copil am avut scarlatină. De aia nici nu aud bine de multe ori. Ne-a luat fără viză medicală, fără nimic. După aia m-a dat la Buşteni, că s-a mărit fabrica de hârtie şi am lucrat acolo. Nu dădea voie să mergi acasă, să dormi acasă, aşa…duminica când aveai liber, te duceai acasă. Mai făceai o baie, mai schimbai o cămaşă, mai scotea mama pufoaicele. Au trecut toate…acu dacă le povesteşti, zic că sunt poveşti. 

C: Dacă vă gândiţi la tinerii de azi, aşa un sfat din experienţa dvs şi prin câte aţi trecut?

HK: Tineretul înainte, de aia a mers totul bine, ca copil intrai în muncă, ştiai să le faci pe toate. Eu la 6-7 ani, bunicii mei aveau pamântul unde a fost chimica, de acolo veneam cu carul cu grâu sau cu orz până în Râşnov. Şi în şură era bunicul meu cu ucenicii lui din atelier şi descărca, eu luam carul gol şi plecam înapoi. Între timp acolo încărcase încă un car, cu carul ăla înapoi, aşa mergea. Puteam să mă duc să pun hamul, să săr calul, atât nu-mi plăcea, să mulg vaca. Erai învăţat cu munca, şi-n Râşnov aveam colegi de fabrică şi ziceau: „S-a măritat fata şi nu ştie nici să măture în curte.”, „Nu vrea!”, era crescută la bloc, ăia care erau crescuţi la casă ştiau. Acum până la 14 ani nu au voie să facă nimic, aia e cea mai proastă metodă. Mai ales când e mic şi mai ales dacă are înclinaţie şi vede şi face cu plăcere. Acu de cu mare începe: „Fă cutare..”, nu merge, nu merge. 

C: Vă mulţumesc foarte foarte mult!

HK: Ăstea care v-am spus sunt adevărate.

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri