Dl I.S., 90 ani, Cucuceni

Dl I.S., 90 ani, Cucuceni

Toată viaţa am fost pe câmp

Sat Cucuceni, comuna Arieni, jud. Bihor, 2020

Interviu realizat de Andreea Szoloszi, în parteneriat cu Acasă în Banat

Într-un sat îndepărtat din Crișana, un domn foarte vesel, pozitiv şi cu o energie care ar putea inspira nu doar tinerii, dar şi oameni puţin mai în vârstă, ne-a deschis ușa către trecutul dumnealui: amintiri din al Doilea Război Mondial, despre școala de la sat, despre vechea parohie, precum și pierderea celor dragi. Pe 26 octombrie, domnul I.S. va împlini vârsta de 91 de ani.

I: Aici v-aţi născut, în localitatea Cucuceni?

IS: Da, chiar aici am fost născut.

I: Aici aţi trăit toată viaţa?

IS: Toată viaţa aici am trăit.

I: Mai aveţi fraţi? Sau aţi avut?

IS: Acum nu mai am. Am avut. 

I: Câţi aţi fost la părinţi?

IS: Noi am fost 7 fraţi. Doar eu mai trăiesc. Am fost 3 băieţi şi 4 fete.

Întreprinderea ITA (Industria Textilă Arădeană)

Şi nu-mi amintesc precis în ce an, dar eram depăşit cu un an de absolvirea clasei a 7-a. Şi atuncea am încercat la Arad, la depou, la CFR. Acolo, o meserie, ceva, acolo se făceau cursuri de calificare. Şi n-am apucat, pentru că depășeam vârsta.

I: Şi eraţi mijlociu, mic, mare?

IS: Eram cel mai mic. Şi pe rând s-au dus toţi. Eu am rămas. Şi aici am rămas. Şi am făcut şcoala aici în sat, în clasă am fost 33 de elevi, în toată şcoala. 

I: Şi vă băga pe toţi într-o clasă? În două?

IS: Într-o clasă eram toţi. Aveam şcoala aici în sat. Şi aveam învăţători veniţi întotdeauna din ţară. Îmi amintesc şi vă spun aicea la noi, în Bihor, nu prea se găseau oameni cu şcoală, cu pregătire. Nu prea se duceau. Gospodarii satului ce ziceau: “Apoi lasă, că nu-l fac eu popă… Să meargă cu oile, cu animalele”.

I: Deci tot ce însemna munca câmpului. Dar câte clase aţi reuşit să faceţi?

IS: Eu 7. Dar singurul din şcoală. Eu m-am dus la examenele de 7 clase, la Lunca. Acolo s-a susţinut. Era un învăţător care o fost aici şi s-o mutat la Hotărel şi l-am apreciat foarte mult. Considera că nu poţi fi combătut sau contrazis de nici unul. Dar după plecarea dânsului din sat, mergeam la Ghighişeni, acolo era învăţător, unul, Aldea Haralambie şi mai era o doamnă învăţătoare. Nu s-o preocupat el de elevi şi de şcoală, mai rămânea doamna. 

I: Până la urmă aţi reuşit şi aţi terminat 7 clase.

IS: Da, că până la urmă o mai vinit învăţăţor aici. 

Port popular din zona Bihor

Îmi amintesc şi vă spun aicea la noi, în Bihor, nu prea se găseau oameni cu şcoală, cu pregătire. Nu prea se duceau. Gospodarii satului ce ziceau: “Apoi lasă, că nu-l fac eu popă… Să meargă cu oile, cu animalele.

I: Dar aşa aţi reuşit să faceţi o meserie dacă aţi avut 7 clase? Sau toată viaţa aţi fost pe câmp?

IS: Toată viaţa am fost pe câmp. Şi nu-mi amintesc precis în ce an, dar eram depăşit cu un an de absolvirea clasei a 7-a. Şi atuncea am încercat la Arad, la depou, la CFR. Acolo, o meserie, ceva, acolo se făceau cursuri de calificare. Şi n-am apucat, pentru că depășeam vârsta.

I: Când aveaţi 14 ani, mi-aţi spus că începuse războiul.

IS: Atuncea o vinit ungurii pe la Oradea şi s-o dus până la Lunca. O adus 2 prizonieri din Beiuş, doi avocaţi: Ciordar şi Bolcaci. Au fost 2 avocaţi puternici în Beiuş şi pe zona asta. Alimenta zona cu produse de mâncare şi materiale pt întreţinere. Familiile nu dispuneau atunci de bani, să cumperi pantaloni, veste, făceau izmene din bumbac.

I: Deci tot ce mâncaţi şi tot ce îmbrăcaţi pe vremea aia, era produs de dvs. de familie, de femei, mame, de bunici, de bărbaţi. 

IS: Lucrau zi şi noapte la cânepă. Semănată, culeasă, pusă la topit, adusă şi bătută cu mieliţa. După se făceau fuioare.

I: Şi cu cânepa ce se făcea după ce o prelucrau?

IS: Făceau fuioare. O trăgea în drăcilă, pieptene de cânepă şi aranja fuiorul, adică esenţa. O torcea subţire, foarte subţire, pentru urzit. Se urzea la război.

I: Deci la război se ţeseau cuverturile, hainele, tot.

IS: Pânză, ştergare, lipideie le spunea atunci care le punea peste paie, în pat că nu erau pături şi nu erau saltele. Punea paie într-un pat de lemn cu scânduri, şi puneau un lipideu peste ele acolo şi după aceea le dulmeau, le mai acopeream cu o cergă.

Cerga era făcută din lână, lâna era spălată, scărmănată, sortată, şi dintre acelea ţesea sumani, făceau pentru bărbaţi cioaregi, un fel de pantaloni din lână, erau foarte buni iarna. Asta era lucru femeilor.

Teatrul orășenesc Regina Maria

Atuncea o vinit ungurii pe la Oradea şi s-o dus până la Lunca. O adus 2 prizonieri din Beiuş, doi avocaţi: Ciordar şi Bolcaci. Au fost 2 avocaţi puternici în Beiuş şi pe zona asta. Alimenta zona cu produse de mâncare şi materiale pt întreţinere. Familiile nu dispuneau atunci de bani, să cumperi pantaloni, veste, făceau izmene din bumbac.

I: Deci nu aveaţi bani…şi dacă aţi avut, aţi fi avut de unde cumpăra?

IS: Mai erau magazine.

I: Şi atunci au venit aceşti doi avocaţi aduşi de unguri la Lunca şi vă împărţeau. 

IS: Şi în aceeaşi noapte apăru roşii pe Dealu Mare. Şi…cum o văzut linia lor aicea jos, o pus cătuşe, şi înapoi. Dar i-o omorât pe acei doi avocaţi. Și i-o îngropat acolo, în Lunca în grădina unui om. Da, că ştiu precis asta şi corect.

I: Deci v-aţi părăsit casele, v-aţi luat căruţele şi v-aţi adăpostit în pădure. Era vară, era iarnă?

IS: Era toamna, în august. 

I: V-aţi adăpostit în pădure? Şi acolo aţi stat cam cât timp?

IS: Nu mult. Cum o apărut ruşii pe Dealu Mare, i-o bătut cu cartuşe şi imediat s-o retras şi s-o dus, n-o mai vinit. Şi noi pace şi linişte. Tata meu când o fost acolo în pădure, ne-o lăsat pe noi cu mama şi cu animalele, cu ce aveam. Şi el a luat-o spre Dealu Mare. Vă spui, el o fost voluntar la italieni şi atunci i-o bătut pe unguri. Şi ungurii de prindea pe unul de ista, îl decapita. N-o ajuns pe Dealu Mare, că o văzut, că n-o fost sângurul şi s-a întors. O mai stat câteva zile pe acolo şi am coborât acasă. Şi atunci o vinit şi s-au instalat ruşii. O vinit la putere partidul comunist. Şi amu trebuie să ne organizăm, avem puterea… atunci s-o înfiinţat partidul comunist. 

Eu m-am căsătorit de trei ori. Prima dată au insistat părinţii, a fost o familie aici în sat, mai săracă, aveau o singură fată, aveau o poziţie bună şi atunci se punea preţ pe gospodărie, pe curte, pe avere. Asta a fost la 19 ani. Eu urma să merg în armată şi m-am dus în armată, treaba a rămas bună. Deşi familia era împărţită, mama mea şi cu un frate încercau să mă izgonească, să mă duc undeva. Dar tata le-o spus, facem logodna, facem nunta, dar stau la noi. Pe ei nu i-a interesat: “Unde vreţi!”. 

Cioban cu oile la râu

La noi, nu se găsea atuncea personal cultivat. Nu ni lăsa la şcoală, ne trimitea la câmp.

I: Aveţi copii? Aveţi nepoţi?

IS: Am 2 nepoţi aici. Copii îs 2. Am avut 3, unul a murit la 14 ani. Poate că aţi auzit atuncea un accident cu o grenadă. Aveam miei în grădină şi ei se duceau şi aduceau iarbă cu straiţa la miei. Când or ieşit din grădină afară, s-o dus pe o potecă în colo, o apărut un fluture galben, copii după fluture. Fluturele s-o aşezat pe un gard care era în spatele artaleţului, cel care era mai mare o fugit mai repede să-l prindă, să dea cu traiţa pe fluture, când o dat cu traiţa de fluture, s-o rezemat şi el de gard, gardul era împletit din nuiele. Streşina o fost cam putrezită, cam coaptă. Când s-o urcat el pe gard, o căzut ceva greu la picioare, o grenadă. O fost pusă acolo în gard din timpul războiului, aici jos de noi, era sterp şi aici s-o băgat şi s-o adăpostit şi au stat o noapte, românii, aveau cu ei vite. Mă gândesc că într-o noapte au stat şi militari, armată. Şi posibil să fi zis: “Nu le mai duc cu mine” şi le-o aruncat pe sub gard, pe lângă gard. Şi s-o nimerit şi o prins când o căzut jos. 

I: Doar el a murit?

IS: Doar el. Celălalt a fost ceva scrijelit. O fost şi lipsă de organizare atunci: “Cu ce-l ducem, cu ce-l transportăm la spital?” până găseşti mijloc de transport, maşină, nu erau atâtea maşini, erau rare. Totuşi am găsit una, dar a fost prea târziu, a avut hemoragie mare şi s-o pierdut tot sângele.

I: O amintire care v-a marcat foarte puternic când eraţi mic, din război?

IS: Nu, eram pasiv. Atunci când a început război, s-au întâlnit ungurii cu ruşii,  vă spusei că eram în pădure cu toate animalele. Aveam porci. Şi acolo dormeam.

Acolo, mi-am făcut un staul, era timp frumos, cu lună.

I: Cum vă petreceaţi timpul? Cu multe şezătoare, aşa-i? Cu cântece, cu hore?

IS: Nu, nu.  

I: Nu în pădure, nu la război. Aşa, în general… care era atmosfera, care era distracţia perioadei?

IS: Aproape cam toată viaţa mea am fost cam singur, la animale. Nu prea îmi plăcea, stăteam liniştit. Nu cântam, nu…

I: Acum sunteţi văduv?

IS: Da. 

I: Spuneam mai înainte că sunteţi foarte credincios şi că mergeţi la biserică în fiecare duminică şi nu doar duminica, ci de fiecare data când părintele reuşeste să vină la bisericuţa din Cucuceni. Tot timpul aţi fost credincios?

IS: Tot timpul. Dar mai înainte, nu prea aveam voie, dar cu timpul încoace şi după ce m-am pensionat.

Bărbat mânând o trasură pe ulița unui sat

l-am apreciat foarte mult. Considera că nu poţi fi combătut sau contrazis de nici unul.

I: Faceţi parte din strană?

IS: Satul nostru, Cucuceni, nu o avut parohie, dar aveam biserică şi venea preotul de la Ghighişeni, când venea, o dată sau la două luni sau când necesita, venea şi făcea rânduiala. În 1920, de la 20 la 27, 4-5 ani, o fost o neînţelegere între locuitorii satului Ghighişeni cu Cucucenii. Cucucenii mereu la biserică la Ghighişeni, acolo jos unde e cimitirul vechi, acolo o fost biserica care astăzi e aici, Biserica de lemn. Şi probabil, între mulţi sunt multe gândiri, o fost cineva pe care l-o deranjat că se înghesuie. O fost o neînţelegere. Şi mulţi dintre bătrâni nu s-o mai dus la biserică. În 1928, Cucucenii o făcut biserică, de lemn, aici, şi în corpul bisericii o fost şi şcoala. Atunci aveam şi biserică, aveam şi şcoală. Dar nu aveam preot, că n-aveam parohie. Aia o dăinuit mult. Şi eu mergeam la biserică, mult, în fiecare duminică, de copil fiind. De copil ştiu că am mers la biserică, că nu era preot. La biserica nouă, nu acolo jos. Ce ştiu eu, aveam 6-7 ani. Şi pe urmă, amu cu timpu, că ne vinea învăţăţori aicea, din Moldova. La noi, nu se găsea atuncea personal cultivat. Nu ni lăsa la şcoală, ne trimitea la câmp. O trecut timpul şi vremea, şi ajunseră fraţii Micula mari. O fost pregătiţi, o fost capabili. 

I: Ştiţi ce aş vrea?! Să transmiteţi, acum la 91 de ani, un mesaj copiilor, nepoţilor, strănepoţilor,  oamenilor în general, pe ce să se inspire, să nu renunţe la ceva…

IS: Vă spun eu…nu am inspiraţie, dar….mesajul meu către familie, către familie, în primul rând, către locuitorii satului, către toţi cei ce ne înconjoară ar fi să gândească la plecarea din viaţă şi cum să treacă prin viaţă. Negândind şi nefiind ocupat deloc, la voia întâmplării, întâmpini greutăţi.

I: Să judece mai bine, ne spuneţi dvs.

IS: Să judece mai bine şi înţelepciune, asta înlătură ura şi dezbinarea…din familie şi locuitorii, cu vecinii…. Să fie cuviincioşi. Pentru că, fiind cuviincioşi, respectuos…vei fi respectat.

Vă transmit şi vă urez multă sănătate şi viaţă fericită.    

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri