Dl T.D., n.1939, Brașov

Dl T.D., n.1939, Brașov

Amintirile rămân și cele grele se uită mai greu decât cele bune. Cele bune se uită mai iute. 

Căminul de Bătrâni Blumana, 2019

Interviu realizat de Catrinel Bejenariu

Ușor timid și blajin, domnul T.D., a avut o copilărie grea după Al Doilea Război Mondial. Orfan de mamă, crescut de o bunică, trimis la școală în Bușteni, l-am ascultat cu drag și am călătorit departe în trecut până în culisele teatrului în care a lucrat, un subiect comun care ne-a apropiat și l-a făcut să-și deschidă sufletul și să împărtășească amintiri prețioase.

C: O să vă rog să îmi spuneți ce vârstă aveți.

T.D.: Născut în 1939, în noiembrie 16.

C: Acuş împliniţi venerabila vârstă de 80 de ani.

T.D.: 80, da. Am rămas orfani de mici copii, tata a divorţat, a venit din război, mama a murit în ’47, când aveam vârsta de 8 ani, sora 7 şi fratele 9. Tot un an diferenţă. 

C: Sunteţi din Braşov?

T.D.: Da, suntem din Braşov şi ne-a crescut o bunică, mama lu’ mama.  Că tata divorţase şi s-a recăsătorit, luase altă femeie, a avut copii cu aia, 3 a avut ea şi a mai făcut 3 cu el, aşa că erau 6 ei şi noi dacă eram cu ei eram 9, dar noi am rămas la bunica, la mama lu’ mama.

C: Bunică care probabil a prins şi Primul Război…

T.D.: Da, şi dânsa era văduvă. Şi la vârsta de 12 ani, din clasa a-5-a, am fost la orfelinat la Buşteni.

Copiii și învățătoarea unui orfelinat

O doamnă de la Primărie, atunci era dna Ghebauer, i-a propus să mă lase să merg la o şcoală, de asta elementară până la vârsta de 14 ani, la Buşteni, unde erau copii orfani, mulţi care nu aveau pe nimeni, nici bunici, nici mamă, nici tată, nici nu i-a cunoscut.

C: Şi din copilărie, de pe vremea petrecută cu bunica?

T.D.: Frumos, frumos, până în clasa a-5-a, am avut o copilărie liniştită.

C: Şi v-a povestit? Adică aveţi vreo amintire de la ea despre Primul Război sau despre Marea Unire?

T.D.: Dânsa a fost menajeră la o familie engleză în Bucureşti mult timp. Noi ce am învăţat la şcoală de Unire. Dânsa era preocupată cu alte treburi.

C: Şi bunicul dvs.?

T.D.: Dânsa o fost văduvă.

Bunicu o murit în Primul Război. Pe urmă am plecat la 12 ani, n-a mai putut, i-a fost foarte greu şi o doamnă de la Primărie, atunci era dna Ghebauer, dânsa i-a propus lu bunică-mea să mă lase să merg la o şcoală, de asta elementară până la vârsta de 14 ani, la Buşteni unde erau copii orfani, erau mulţi care nu aveau pe nimeni, nici bunici, nici mamă, nici tată, nici nu i-a cunoscut. Așa. Şi am terminat acolo 7 clase.

Atelierul școlar din Bușteni

Și am terminat acolo șapte clase. La Bușteni am avut profesori si pedagogi extraordinari.

C: Şi cum a fost perioada aia?

T.D.: Foarte bună. La Buşteni am avut profesori şi pedagogi extraordinari. Dl Bădulescu şi cu dna Bădulescu erau directori şi erau şi profesori. Dna era de geografie şi dânsul era de matematică. Pe dânsul l-am apucat la Ghimbav unde am lucrat. S-a transferat, s-a desfiinţat căminul ăla de orfani şi s-a transferat şi el la Ghimbav, la aeroport. Probabil în funcţie de ceva financiar, că era la birouri. Acolo l-am întâlnit, şi dânsul foarte bucuros când m-a văzut. Eu învăţasem meserie. Când am venit la 14 ani, am lucrat prima dată în construcţii fierar-betonist vreo 4 ani de zile şi pe urmă m-am transferat că era greu pentru un copil, eram muncit, să ştiţi, oleuuu, şi totuşi frumoasă meseria, am şi câştigat bani frumoşi până la 18 ani. M-am transferat pe urmă, m-a luat cineva şi m-a angajat la teatru, mânuitor de decoruri. Într-o atmosferă deja culturală, înaltă.

C: Asta prin anii…’49…’50? În teatrul din Braşov..

T.D.: Da, da. Da chiar din Braşov, unde era unde vechiul teatru, sus la Reduta. Pe urmă s-a transferat la Teatrul Nou, unde s-a clădit.

C: Deci primul teatru în Braşov a fost la Reduta? 

T.D.: Da, unde e Casa Culturală acum. Prima dată acolo a fost Teatru de Stat. Cu mulţi actori buni: Stela Popescu, dna Stanca, dna Veve Cigarea artistă emerită, tanti Nunuţa Odgoşi – în vârstă de 91 de ani. Frumos. Dom’le…viaţa mea a fost parte şi cu bine şi cu prost. În ultimul am muncit, la teatru numai 4 ani am stat, că pe urmă am jucat fotbal şi unde am jucat fotbal echipa era subvenţionată de primărie. Nu-i spunea primărie, îi spunea altfel, Intreprinderea Locuinţe şi Localuri, I.L.L., pe urmă s-a transformat în I.R.C., pe urmă în nu ştiu ce. Şi eu am stat acolo 16 ani de zile, la I.L.L., am jucat fotbal până la 31 de ani. Am avut nişte beneficii, zile libere: lunea, când era antrenament, lucram numa’ 4 ore. După 16 ani de zile, printr-o cunoștință de familie, cu oameni care aveau şi ei un băiat, m-am transferat la Ghimbav. La aeroport. La Ghimbav am lucrat 22 de ani. De acolo am şi ieşit şi la pensie, am cartea de muncă cu 41 de ani împliniţi pe muchie de muncă. De acolo, la 60 de ani, în 2000, am ieşit la pensie. Şi din 2000 sunt pensionar, anul ăsta s-au împlinit 20 de ani de când sunt pensionar.

Portretul unui băiat cu șapcă

(La Ghimbav) Când am venit la 14 ani, am lucrat prima dată în construcţii fierar-betonist vreo 4 ani de zile şi pe urmă m-am transferat că era greu pentru un copil, eram muncit, să ştiţi, oleuuu, şi totuşi frumoasă meseria, am şi câştigat bani frumoşi până la 18 ani.

C: Bunica a lucrat în tinereţe în Bucureşti?

T.D.:  În tinereţe a lucrat în Bucureşti, o ultimă a lucrat în Braşov, era bucătăreasă la o cantină prin anii ’50 până prin ’55, era o şcoală de greci. Unde locuiam noi, sus în Schei, când luase comuniştii de la boierii mai mari casele, noi eram între casele ăstea. Şi între casele ăstea era o şcoală grecească şi bunică-mea era bucătareasă acolo, aşa că aveam şi noi un prânz cum se spune, în loc de salariu ne dădeau o masă. Asta a fost situaţia.

C: Şi din perioada războiului mai ţineţi minte?

T.D.: Nu, din perioada războiului nu, ţiu minte că ne-am refugiat la părinţii lui tata, bunicu’ din partea lui tata avea casa lui şi bunica şi ne-am refugiat la ei. Şi în timpul bombardamentului ne ascundeam în pivniţă.

Aia îmi aduc aminte cât oi trăi şi eram copil, doamnă, la 6 ani jumate. Şi a venit într-o zi, țiu minte, a fost bombardamentul ăla teribil chiar în ziua de Paşti şi eu mă jucam sub măr. Avea în curte un măr. Și mă jucam sub măr, şi când au sunat sirenele şi ăstea, toţi ăştia mai vârstnici, mama, tată, bunica, bunicu s-au ascuns în pivniţă şi de mine au uitat, domne şi am rămas sub măr. Şi când a început bombardamentul, sigur, m-am speriat, copil, n-am fugit,  dar am stat pe loc acolo, şi probabil, cum era bubuiturile ălea, suflu ăla m-a aruncat de sub măr într-un perete de lângă casă şi era chiar uşa de intrare de la pivniţă şi atunci o deschis uşa şi când m-o văzut sigur s-au speriat, o uitat de mine. De asta îmi aduc aminte. Amintirile rămân, domle, şi ălea grele se uită mai greu decât ălea bune. Ălea bune se uită mai iute. 

Echipă de fotbal

Viaţa mea a fost parte şi cu bine şi cu prost. La teatru numai 4 ani am stat, că pe urmă am jucat fotbal… Şi eu am stat acolo 16 ani de zile, la I.L.L., am jucat fotbal până la 31 de ani. Am avut nişte beneficii, zile libere: lunea, când era antrenament, lucram numai 4 ore.

C: Și ceilalţi copii ai tatălui? Cei şase copii?

T.D.: Cu trei mai discutam, ne mai întâlneam, dar știți cum e…aia e a 7-a spiţă la căruţă. Dar nu i-am înjosit, vorbeam cu ei, şi ei cam de vârsta noastră, nu? Mai mici cu vreo câțiva ani, dar asta e.

C: Dacă ar fi să vă gândiţi la ceva ce credeţi că ar trebui să ştie generaţiile astea mai tinere?

T.D.: Eu unul din partea mea vă doresc multă sănătate şi putere de muncă să puteţi acapara cât mai multe idei şi informaţii de la lume. 

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri