I: Puteți să-mi spuneți cum vă numiți?

A.E.: A.E. mă numesc.

I: Și când v-ați născut și unde?

A.E.: În 1976, la Cluj-Napoca m-am născut.

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

A.E.: La Cluj. Aici trăiesc și în momentul de față. Am avut foarte puține perioade în care am lipsit din oraș.

I: Aveți niște amintiri din perioada adolescenței care v-au rămas în suflet și pe care doriți să le împărtășiți?

A.E.: Da. Cumva, perioada adolescenței e foarte impregnată în memorie. Cred că a tuturor. Pentru mine a fost o perioadă de schimbare și de trecere, atât la nivel personal, cât și în lume, în jur. Simt că adolescența mea a început odată cu Revoluția. A fost un moment în care din specificul adolescenței, copilul începe să se gândească la sine, nu doar în contextul familiei. Nu mai e doar o persoană „ținută” care urmează deciziile părinților, descoperirea sinelui vine cu adolescența. Și, pentru un adolescent, asta înseamnă și o identitate nouă: muzica, cultura, prietenii, moda, grupul din care faci parte. Pentru mine, a fost perioada în care s-au deschis toate porțile. Am început să avem acces la informație, și din punctul ăsta de vedere am simțit o diferență imensă. Am prins și perioada de dinainte, în care la școală făceam niște lucruri pentru că „așa trebuia”. Nu eram autentici. Mințeam sau făceam lucruri cu care nu eram de acord, dar nu ne puneam problema că am avea dreptul să alegem. Asta cu munca patriotică, cu dogmatica comunistă… Învățam Constituția, politica statului, totul era foarte dogmatic. Discursurile erau acolo, mergeam la „Cântarea României”, participam, ne distram chiar, dar nimeni nu lua în serios toată treaba asta. Era un teatru. Iar noi ne vedeam de viața noastră cum puteam. Schimbarea a fost ciudată. Pe de o parte, s-a deschis accesul. Pe de altă parte, am simțit că am pierdut acea „siguranță” de sub picioare. Siguranța aia, deși venea dintr-o construcție dictatorială, însemna ceva: știai că ai un job până la pensie, știai cam care vor fi urmările deciziilor pe care le iei. După Revoluție, am simțit că, pe de o parte, putem visa la orice, dar în același timp era o nesiguranță totală. Totul se deconstruia. Reperele cu care am crescut dispăreau. Le-am pierdut prin experiență, dar în capul nostru tot mai erau „dumele” părinților, care ziceau: „așa trebuie să faci, așa trebuie.” Am crescut într-un sistem oprimant, într-un dictat care ne-a format mentalitatea. Și brusc, când ne-am trezit cu libertatea în față, nu mai aveam instrumente ca să o accesăm. Și încă ceva: începutul anilor ’90 a fost cea mai cruntă perioadă de sărăcie, cel puțin în jurul meu.

I: Dar la finalul anilor ’80, când au început să fie din ce în ce mai multe restricții, cum era pentru familia dumneavoastră?

A.E.: A fost teribil. Țin minte perioada aceea ca fiind foarte întunecată, apăsătoare, cumva dezumanizantă.

La școală, țin minte că aveam un profesor care-și permitea să spună niște glumițe despre sistem. Stăteam cu respirația tăiată, cu teamă, gândindu-ne ce o să pățească omul ăsta și dacă nu cumva o să pățim și noi ceva. Ne temeam că o să fim puși să-l denunțăm. Sau că simplul fapt că am fost martori ne putea atrage și nouă probleme. Aveam deja interiorizată ideea că, în sistemul ăla, totul se propagă ca o picătură care face valuri și ajunge la familie, la prieteni, la oricine e în jurul tău.

I: Te temeai că o să fii și tu trasă la răspundere pentru că ai fost martoră?

A.E.: Da, cam așa ceva. Îmi făceam griji pentru el, în primul rând, dar și pentru mine, pentru familia mea. Știam, din experiență, că lucrurile astea se pot întinde, se pot extinde asupra celor din jur.

I: Și ce alte restricții ați mai simțit atunci, în afară de aceste cozi?

A.E.: Cu hainele era greu. Aveam haine, dar dacă trebuia să-ți iei o haină, o pereche de pantofi, era aproape imposibil. Țin minte o criză mare cu papucii, cu materialele. Nu se găseau. Mama, de exemplu, cosea acasă, așa mai pe ascuns. Nu că era ilegal, dar nici foarte în regulă nu era. Venea de la serviciu și se apuca de cusut. Făcea asta și pentru alții. Tata era tâmplar și lucra și el după orele de program. De fapt, mulți din generația părinților mei făceau asta. Veneau din familii cu tradiții meșteșugărești și continuau cumva pe lângă munca „oficială”, să mai facă ceva. Era un sistem de pile și relații, de cunoștințe și trocuri, servicii neplătite, dar în schimbul altor servicii. Așa obțineai lucruri care nu se găseau „la liber”, pe piață. Și eu, ca adolescentă, am învățat de la mama. Nu m-a lăsat să cos pentru alții, nu voia să devin o victimă a „fabricii de confecții”, cum zicea ea, dar am început să-mi fac singură haine și accesorii. Nu se găseau și eu aveam deja pretenții, îmi formasem un stil, aveam nevoi. Faptul că nu aveam acces la lucruri care-mi plăceau m-a făcut să fiu foarte inventivă și creativă. Efectiv, îmi făceam singură lucrurile de care aveam nevoie.

I: În casa dumneavoastră se asculta Radio Europa Liberă?

A.E.: Da, da, da, la noi se asculta și Radio Europa Liberă, și Kossuth Rádió care era în limba maghiară, dar era o chestie pe care o făceau aproape toți. Închideam ușa, nu veneau străini pe la noi, dar chiar dacă era interzis, știa toată lumea că, de fapt, toți îl ascultau. Nu era un mare secret.

I: Și vă puneați întrebări legate de ce auzeați acolo, în comparație cu ce trăiați zi de zi?

A.E.: Da, absolut. Dar era o lehamite, o lipsă de speranță că s-ar putea schimba ceva. Țin minte că oamenii din jurul meu erau foarte resemnați. Și eu eram în același mindset: asta este. Nu era deloc plăcut, dar o percepeam ca pe o normalitate. Una restrictivă, da, dar normalitate. Și încercam să mă descurc în ea așa cum puteam. Aveam totuși ceva contacte cu Vestul, prin cunoștințe, rude. De exemplu, sora tatălui meu a plecat în ’73 în Grecia, soțul ei era grec, refugiat politic. A fost o perioadă în care comuniștii greci erau bine primiți în România și Ungaria. Iar prin ’79 s-au mutat în Grecia, dar aveau prieteni rămași în Cluj și mai veneau în vizită, ne aduceau cadouri chestii simbolice, dar pentru noi reprezentau Vestul: Coca-Cola, ananas. Țin minte un ananas pentru toată familia, însemnând vreo 15 persoane. Acum pare caraghios, dar atunci era ceva!

I: În perioada comunistă, ați simțit vreodată vreo discriminare pentru că faceți parte din comunitatea maghiară?

A.E.: Ca și copil, da, la școală am simțit cumva o atmosferă de discriminare. Eram două clase cu predare în limba maghiară într-o școală obișnuită, românească. Între copii mai apăreau conflicte, dar nimic major. Mai degrabă, știam din poveștile părinților și ale cunoștințelor că există discriminare, dar eu nu m-am confruntat direct, eram încă prea mică. Noi făceam parte din generația „decrețeilor” și eram mulți, vreo 40, 45 de copii într-o clasă. Printre noi erau și mulți maghiari sau romi care vorbeau maghiara ca limbă maternă. După școală însă, și mai ales după facultate, lucrurile se schimbau.

I: Când ați auzit pentru prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989?

A.E.: Aia a fost, pentru mine, o foarte mare durere. Era înainte de Crăciun și era prima zi de vacanță. Și pe mine m-au trimis, de obicei nu erau așa de tranșanți, dar eu am ieșit de la școală și mi-au dat în mână geanta și m-au condus la autobuz, să mă duc la bunici, la 20 de kilometri de Cluj. Și în autobuz mi s-a părut foarte suspect că era foarte plin. Eu, sincer, mergeam singură cu autobuzul spre bunici, jumătate de oră era drumul. Și atunci, în autobuz, am auzit și am fost foarte supărată pe părinți că m-au trimis din Cluj, să nu particip. Mai am un frate, mai mare cu 13 ani, deci el era deja adult și cred că urma să se căsătorească. Am fost foarte supărată că pe mine m-au trimis singură, că m-au despărțit de ei și m-au trimis la bunici.

I: Și dacă rămâneați, ce ați fi vrut să faceți? Sau la ce vă gândeați?

A.E.: Nu știu, nu știu, dar aș fi vrut să fiu cu familia, nu cu bunicii. Totuși aveam 13 ani, cred că n-aș fi avut curajul să ies cu prietenii. Nu eram copil de gașcă. Eram mai retrasă, mai singuratică, aveam puțini prieteni. Dar cred că asta am simțit: un fel de abandon din partea familiei, că m-au trimis. Și a fost foarte greu în noaptea aceea, fiindcă între satul bunicilor și Cluj era o unitate militară care a tras toată noaptea, în noaptea respectivă, pentru a intimida oamenii din jurul Clujului să nu aibă curajul să meargă la Cluj, la Revoluție, dacă s-ar fi gândit. Deci cumva a fost un fel de intimidare. Toată noaptea au sunat tunurile, se auzeau. Și atunci, a doua zi dimineața, a venit vestea că, de fapt, e libertate. Că familia Ceaușescu a fost prinsă și că lucrurile, acum, chiar s-au întors într-o direcție clară.

I: Care a fost reacția bunicilor, a familiei, a rudelor?

A.E.: Acum, dacă mă gândesc, parcă a fost un film, un film cehesc din anii ’70. Gândiți-vă că era un sat și o uliță, adică nu șosea, o uliță! Lumea ieșea din case și urla pe stradă că a murit familia Ceaușescu. Și toată lumea se îmbrățișa și era, practic, așa, un fel de explozie de bucurie. Dar la o scară foarte redusă, fiindcă la sat sunt puțini oameni și nu se face masă de oameni. Cumva a fost și intim. Acum, dacă mă gândesc, văd asta din afară, dar ca reacții a fost ceva… Cred că, dacă mă gândesc înapoi, a fost primul sentiment super extatic. Eram foarte, foarte prinsă în această bucurie și extaz. Nu știam ce înseamnă asta, dar era senzația aia când chiar te eliberezi și e ceva fantastic, ce niciodată n-ai fi sperat. E un moment foarte puternic.

I: Da, îmi imaginez. Și cine v-a explicat ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă în zilele alea, dacă v-a explicat cineva?

A.E.: Nimeni, nimeni nu a explicat. Toată lumea stătea pe radio, TV, și cam asta era. 

I: După ce a căzut regimul comunist, ce a rămas la fel și ce s-a schimbat la școală?

A.E.: Interesant. Au plecat câțiva profesori și ce mi-a plăcut foarte mult a fost că am scăpat de uniformă. Aveam niște uniforme oribile din plastic, sintetice. Că au scos materiile alea, exact alea politice. Și am rupt toate pozele lui Ceaușescu din manuale și anumite manuale pur și simplu au ieșit din funcțiune. Nu le mai foloseam că erau pline de propagandă care nu mai era valabilă. În rest, eu încă am prins, până am terminat liceul, niște reguli destul de asemănătoare cu cele de dinainte. Structura de putere a rămas foarte prezentă și, cumva, felul în care unii profesori vedeau sau, mă rog, se comportau cu elevii a rămas același. Ce a fost foarte fain și mi-a plăcut a fost că au apărut și niște profesori tineri, foarte entuziasmați, care au umblat în lume și aveau niște povești foarte faine, cumva autentice. Tineri studenți care veneau și făceau practică, care terminaseră facultatea și imediat începeau să lucreze. Deci am avut parte de câțiva… ca o gură de aer proaspăt, așa, oxigen. S-a simțit o bucurie și o relaxare. Dar toată lumea știa care sunt profesorii ăia dubioși și care își vedeau de treabă. Nu am perceput foarte multă schimbare din punctul ăsta de vedere.

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

A.E.: Cred că eu, ca adolescentă, am fost foarte fericită să pot să am acces la muzică din Vest. Deci asta a fost. Am primit un casetofon, puteam să-mi cumpăr casete, îmi înregistram muzică, ascultam la radio muzică faină.

I: Și ce muzică ascultați?

A.E.: Ascultam rock, heavy metal, pop și muzică românească mai puțin, dar muzică care venea din Ungaria, că deja aveam acces la ea, și acelea din America, Europa. Eram foarte rockeriță și alternativă. Nirvana îmi plăcea foarte mult, Smashing Pumpkins, Pink Floyd, AC/DC, Queen, Led Zeppelin, Dolls. Și îmi plăceau Compact, Iris… și câteva formații din Ungaria: Republic, Edda.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

A.E.: Revoluția a fost, pentru mine, speranță. Fiindcă pur și simplu am experimentat ce înseamnă libertatea de exprimare și am perceput cât de important e să ai acces la informații. Și acea bucurie de a avea dreptul să te conectezi cu ceilalți oameni pe ceea ce vă conectează, adică nu ceva fals, ci ceva adevărat… acea conexiune, cumva.

I: Cum vi se pare adolescența dumneavoastră în comparație cu adolescența tinerilor și generațiilor cu care ați intrat în contact?

A.E.: Pe de o parte, eu lucrez cu copii și cu adolescenți, uneori, fiindcă am lucrat în mediul cultural și sunt mediator cultural și facilitator. Și am acces cumva. Nu lucrez constant, dar din când în când am proiecte prin care am această posibilitate de a mă conecta cu ei și, cumva, de a simți ce sunt ei, dar nu din perspectiva părintelui, ci ca un fel de martor. Sunt unele aspecte pentru care îmi pare foarte rău pentru ei, fiindcă nu au avut această posibilitate de a crește.

Și mă simt foarte norocoasă că am avut foarte mult timp să citesc. Am citit enorm și, cu cititul, altfel percepi timpul. Am avut ocazia să petrec mult timp în natură, efectiv în natură. Țin minte plictiselile mele nenumărate, dar mă gândesc cu foarte mare drag la ele și simt că, acum, ca adult, mă ajută să accesez acele stări de plictiseală. Adică știu cum e și vreau, fac eforturi să le accesez, fiindcă am nevoie să echilibrez lumea în care trăim acum. Din punctul ăsta de vedere, simt că ei sunt privați de această naturalețe a lucrurilor. În același timp sunt foarte mirată, adică îi admir foarte mult. În ciuda tuturor lucrurilor, nu e chiar cel mai bun mediu în care să crești și să te dezvolți. Foarte mulți au părinții plecați în străinătate, cresc cu bunicii, cu mătuși. Erau și în vremea mea, dar mai puțini, totuși. Cu toate astea, simt că există o foarte mare deschidere și curiozitate în ei. Și eu am fost foarte izolată ca adolescentă, dar altfel. Acum se izolează într-un mod greu, uneori ireversibil. Tehnologia creează o dependență și e altfel această izolare prin dependență decât ce aveam noi cu plictiseala. Dar, cu toate acestea, au acces la informații și sunt foarte preocupați de starea lor de bine, să înțeleagă de unde vin, de exemplu, sursa traumelor, de ce sunt anumite lucruri așa cum sunt. Au curajul să meargă până la miezul problemelor.

I: Ce ați vrea să transmiteți generațiilor actuale și celor care urmează, dacă – să zicem – ar asculta această înregistrare?

A.E.: Aș transmite să aibă încredere în viață și să aibă încredere în valoarea experiențelor pe care le au. Să încerce lucruri. Să vadă cum e. Simt că pericolul sau capcana timpurilor noastre e că totul trebuie să fie perfect. Standardele sunt atât de ireale și de artificiale, încât orice trăim noi și oricum trăim, avem impresia că nu suntem suficient de buni, nu suntem suficienți. Trebuie să facem mai mult, ca să ajungem să facem aia, aia, aia… Și, de fapt, nevoia noastră este total altceva. Să nu le fie frică să încerce lucruri și să greșească. Cu toate greșelile pe care le-am făcut în viață, acum nu le mai consider greșeli, ci le consider, cumva, pașii pe care i-am făcut conform vremurilor în care am trăit, am învățat din ele să am încredere. Dacă ne izolăm de lume, nu înseamnă că ne protejează de lume. Și asta cred că e foarte important: să-și găsească niște conexiuni reale, și încredere în ei, în autenticitatea lor, în ceea ce simt.

I: Mulțumesc!