I: Când v-ați născut și unde?

B.D.: 12 septembrie 1974, la Brăila.

I: Iar adolescența unde v-ați trăit-o? 

B.D.: În Brăila, în orașul meu natal.

I: Și aveți niște amintiri mai vii care v-au rămas în suflet, de atunci, pe care ați dori să le împărtășiți cu noi?

B.D.: Da, am foarte multe amintiri. Sunt legate, în principal, de familia mea și de prietenii mei de atunci. Deși era o perioadă destul de întunecată și deși adolescența, practic, mi-am petrecut-o în ultima parte a deceniului ’80, care a fost plin de lipsuri, plin de frică și de frig și de întuneric, am avut parte de foarte mulți prieteni foarte buni. Am avut parte de o familie foarte echilibrată. Mi-aduc aminte cu plăcere de momentele când mergeam, de exemplu, în practica agricolă. Noi fiind brăileni, mergeam la practică până târziu, în noiembrie. Ne duceau în Insula Mare a Brăilei ca să culegem porumb și să-l depănușăm. Deși era destul de greu, eram foarte uniți, eram foarte buni prieteni și perioada aceea, pentru mine, e o perioadă foarte frumoasă.

I: Ce drăguț! Iar legat de finalul anilor ’80, când au început să fie restricții din ce în ce mai mari, și raționalizarea, și greutăți, cum a fost pentru familia dumneavoastră? Cum ați simțit dumneavoastră asta?

B.D.: Noi am avut noroc pentru că aveam rude la țară. Era sora mamei mele în Dobrogea, lângă Măcin, și întotdeauna părinții mei creșteau porc acolo. Aveam, practic, acces și la resursele lor. Deci, chiar de foame, nu-mi aduc să fii suferit, deși știu că bunicul meu din Brăila, din oraș, se trezea dimineața la ora trei ca să meargă să stea la coadă, ca să aducă lapte acasă. Aia îmi amintesc! Și-mi amintesc că într-adevăr, părinții mei făceau foarte mari eforturi ca să facă rost de carne, cașcaval… Pe de altă parte, în Brăila fiind atât de mulți, așa cum îi numeam noi, vaporeni, deci oameni care mergeau mult în străinătate aduceau cafea naturală. Țin minte că era o adevărată economie, din asta subterană. Noi aveam o rudă care era vaporean, aducea cafea, maică-mea vindea cafeaua asta la serviciu și așa se obțineau tot felul de avantaje. Deci era economia asta subterană, care funcționa foarte bine!

I: La televizor sau la radio se spunea ceva legat de ce se întâmplă în țară? Sau totul era prezentat într-o formă foarte idealistă?

B.D.: Deci dacă te uitai la televizor sau ascultai radioul, aveai impresia că locuim cel puțin în Elveția. Totul era extraordinar de frumos prezentat și, tocmai din cauza asta, exista acest dublu discurs pe care noi, pentru că eram destul de mari, începeam deja să-l pricepem și să-l percepem foarte bine. Adică se știa că una se spune la televizor și alta este realitatea. Toată lumea se prefăcea că crede ce se aude la televizor, însă toată lumea știa că este vorba despre un dublu discurs. Am un moment, de exemplu: cred că eram în clasa a VIII-a sau poate a IX-a, nu mai îmi amintesc, eram ori pionieră ori utecistă, când am fost aleasă împreună cu alți trei colegi, să-l întâmpinăm pe Ceaușescu, să-i dăm flori. M-au trecut prin niște controale medicale foarte amănunțite. Deci știu că m-au dus la stomatolog, mi-au făcut analize de sânge, mi-au luat exudat faringian,

I: Foarte interesant! Sunteți prima persoană care îmi povestește că l-a întâlnit atât de aproape pe Ceaușescu și impresiile pe care le-a trăit atunci.

B.D.: Mai e un lucru foarte interesant. Cumva, amintirea asta, a vizitei lui Ceaușescu și a întâlnirii noastre, după Revoluție, am îngropat-o undeva, foarte adânc. Cred că m-am simțit cumva vinovată sau, nu știu, am considerat ca și cum aș avea o vină și ca și cum aș fi murdară, și numai acum vreo șase ani mi-am adus aminte de momentul acesta. Și l-am și povestit, și l-am tot povestit de atuncea, și mi s-a părut ridicol din partea mea să consider că am vreo vinovăție pentru ce s-a întâmplat pentru că, pur și simplu, am ajuns acolo, nici eu nu știu de ce, nu știu de ce m-au ales pe mine, tocmai pe mine, probabil pentru că recitam și mergeam la Cântarea României și eram, oarecum, obișnuită cu scena. Interesant cum te raportezi la amintirile astea.

I: Vinovății legate de ce?

B.D.: Cumva parcă aș fi fost și eu parte din regim sau din sistem sau ca și cum aș fi fost, nu știu, vinovată de tot ce s-a întâmplat, de parcă ar fi trebuit să am atitudine și n-am avut-o. Nu știu, deci mintea mea așa a funcționat atunci.

I: În casa dumneavoastră se asculta Radio Europa Liberă?

B.D.: La noi acasă, efectiv, nu se prindea Europa Liberă, dar ascultam Vocea Americii. Țin minte foarte bine când mă duceam la bunicii mei, tot la Brăila. Tatăl meu este brăilean, născut în Brăila, și, practic, la bunici am petrecut foarte mare parte din copilăria mea și acolo locuia și sora tatălui meu. Seara, după ce se termina programul la televizor, ne făcuserăm, așa, un fel de ritual:

I: Și ce se transmitea la Vocea Americii?

B.D.: Mi-aduc aminte foarte vag că pe vremea aia eram chiar mică și, sinceră să fiu, nu mă interesa, dar mi se părea interesant că facem, așa, un lucru interzis. Țin minte că se povestea despre ce se întâmplă în spatele Cortinei de Fier și țin minte tocmai că se spuneau lucruri pe care noi nu aveam curaj să le spunem public sau, mă rog, ai mei, adulții nu aveau voie. Le era teamă să le spună public: se vorbea despre faptul că erau magazinele goale, se spunea că se ia curentul, că stăm în frig, că nu avem apă caldă, dar foarte vag îmi amintesc.

I: Ce gândeați, ce credeați, ce simțeați legat de modul în care se asculta Vocea Americii la dumneavoastră în casă, în felul acesta?

B.D.: Părinții și bunicii mei îmi spuneau să fiu foarte prudentă. Îmi spuneau să nu cumva să povestesc cu cineva ce se întâmplă la noi acasă. Îmi dădeam seama că nu e în regulă. Și după aceea, după ce am crescut, am înțeles cum discutau ai mei. Deși discutau foarte ferit, și foarte codat, și erau foarte reținuți în manifestări, îmi dădeam seama că suntem ca într-un fel de cușcă. Îmi dădeam seama că efectiv posibilitățile mele profesionale sunt reduse la a mă face inginer, în cel mai bun caz, doctor, deși îmi era frică de sânge și nu mă vedeam doctor. Gândindu-mă acum, îmi dădeam seama că eram convinsă că lucrurile nu se vor îmbunătăți niciodată. Mă gândeam că n-o să am niciodată ocazia să ies din țară. Era, așa, un fel de vis S.F. Nu mi-ar fi trecut prin cap că eu voi trece vreodată dincolo, nici măcar în Bulgaria. Știu că ai mei tot depuneau cerere pentru pașaport, că vroiau să meargă cu niște prieteni în excursie, în Iugoslavia, și de fiecare dată au fost refuzați.

I: Dar nu se spunea și motivul pentru care erau refuzați.

B.D.: Nu știu să vă spun, sincer. Nu știu. Țin minte că erau supărați că tot timpul ziceau „Iară ne-au refuzat”. Nu știu, probabil că nu prezentau garanții și se considera că riscau să rămână, nu-mi dau seama.

I: Legat de Revoluție…

B.D.: Am foarte multe povești legate de Revoluție.

I: Când ați auzit, prima dată, că se întâmplă ceva, în decembrie 1989?

B.D.: Am ținut un jurnal în perioada aia și de aia vă pot spune foarte precis pentru că am recitit însemnările din jurnal. În 20 decembrie seara, se auzise deja că la Timișoara se întâmplă ceva. Tata venise de la serviciu și spunea „La Timișoara cică mor oameni!” Am auzit, dar n-am băgat foarte tare de seamă. Eram în clasa a X-a, eram îndrăgostită, aveam cu totul alte preocupări. Și țin minte că m-am dus cu prietena mea la cinematograf și am văzut Superman, și ne-am întors acasă super entuziasmate, ni s-a părut atâta de frumos Christopher Reeve! Și a doua zi știu că aveam pregătire la matematică pentru că ne pregăteam pentru treapta a II-a. Și mie matematica nu mi-a plăcut niciodată, am fost catastrofală la matematică. Și știu că am deschis radioul pe la 12, dar așa, în dorul lelii, să mă apuc de teamă să-mi fac problemele pentru pregătirea de după amiază. Și am auzit la radio, cred că se transmitea fix mitingul din 20 decembrie. Și că a început lumea să huiduie și Ceaușescu care spunea „Alo, alo, alo!” Eram cu prietena mea și ne-am îngrozit. Am închis radioul că ne-am speriat foarte tare și l-am sunat pe tata la servici și a zis: „Stați acasă, stați liniștite, nu plecați nicăieri!” Și l-am întrebat: „ Pot să mă duc la matematică astăzi?” și a zis „Mai bine nu te duci” și am fost foarte fericită! După aceea în 22, când deja Ceaușescu a plecat, când au plecat cu elicopterul, de atunci pur și simplu am stat lipite de televizor. 

Blocul meu era chiar lângă Comitetul Județean de Partid, deci chiar pe malul Dunării, și atunci a început să se tragă. S-a tras la Brăila în 22. Au murit, nu mai țin minte câți, 30, 40 de oameni.

Era inconștiență, bineînțeles, deci noi eram niște fetițe. Aveam 15 ani și citiserăm foarte multe cărți cu „Cavalerii Pardaillan” și cu „Cei trei mușchetari”, și ne consideram și noi, așa, un fel de Faust a Brăilei.

I: Și când ați conștientizat ce vi se putea întâmpla?

B.D.: Cred că am conștientizat numai acuma, spre vârsta adultă.

I: Cum era atmosfera din casă, din jurul dumneavoastră?

B.D.: Era un entuziasm, era un entuziasm extraordinar! Era ceva ce n-am mai trăit și, probabil, că n-o să mai trăiesc. Erau toți, parcă erau beți!

Deci toată lumea era de un entuziasm debordant. A, și maică-mea s-a dus la serviciu și i s-a înfipt un glonț la picioare, mergând pe stradă, revenind către casă… 

I: În asfalt, nu în picioarele dumneaei?

B.D.: Da, da, la picioare. Deci cum pășea, în fața picioarelor cum ar veni. N-a fost rănită, doamne ferește, nu, și nimeni de la mine n-a fost nici rănit și nici n-a murit, dar v-am spus: au murit mulți.

I: Deci să înțeleg că în perioada aia oamenii au continuat să meargă la serviciu?

B.D.: S-au mai dus. Cred că atuncea, în 22, s-au mai dus și după aceea nu s-au mai dus. Până după Crăciun țin minte că nu s-a mai dus nimeni sau cel puțin dintre cunoscuții mei foarte apropiați. Tatăl prietenei mele care era chirurg la spitalul de urgență, el mi se pare că nici n-a venit acasă în zilele alea, pentru că duceau răniți acolo.

I: Când a fost executat Ceaușescu, cum a fost?

B.D.: Așa a fost: la televizor au spus că l-au omorât, dar n-au arătat imagini. Și țin minte că era crainicul acela al TVR-ului, Cornelius Roșianu, care tot apărea din, nu știu, din sfert în sfert de oră și zicea „ Peste câteva momente vom arăta imagini de la execuția dictatorului și a sinistrei sale soții”. Și tot așteptam, și tot așteptam, și țin minte că eram atâta de nervoasă, și eram atâta de neliniștită, și de speriată. Tricotam un fular albastru și țin minte că-mi tremurau mâinile pe andrele, și nu mai puteam să prind ochiurile pentru că așteptam să se întâmple, și să vedem odată chestia asta. Stăteam toți în fața televizoarelor. Dar e foarte interesant că atuncea când au arătat, în sfârșit, imaginile, au arătat numai câteva fragmente. Și țin minte că i-au arătat cum i-au scos din TAB. Și când l-a scos pe el din TAB, avea mâinile cu cătușe și și-a aranjat căciula. Avea o căciulă de astrahan, așa cum purtau bărbații pe vremea aia. Și gestul acela semăna atât de tare cu al bunicului meu. Bunicul meu era născut în același an cu Ceaușescu. Și semăna atât de tare cu bunicul meu că mi s-a făcut milă de el. Deci nu l-am mai perceput ca pe un dictator sinistru și ca pe izvorul tuturor necazurilor noastre, ci l-am văzut ca pe un om. Și mi-a fost, așa, cumva și ciudă pe mine „cum Dumnezeu, mi-e milă?” Dar efectiv, mi-a fost! După aceea, când ne-au arătat scena execuției, nu m-am mai putut uita la televizor. Și știu că am avut coșmaruri foarte multă vreme văzându-i cum stăteau acolo morți, lângă zid. Deci chiar m-a afectat foarte tare imaginea aia!

 Nu era ca acum, să-ți cultive cineva inteligența emoțională sau să vorbești cu cineva despre sentimentele tale sau despre cum te raportezi la anumite lucruri, dar țin minte că am luat foarte, foarte urât scenele alea. Le-am perceput, așa… oribil. Nici acum nu mă pot uita la ele!

I: După ce a fost executat Ceaușescu, cum ați perceput? S-a schimbat atmosfera din familie, din jurul dumneavoastră, din oraș?

B.D.: Da, s-a schimbat atmosfera pentru că nu s-a mai tras. S-au liniștit lucrurile din punctul acesta de vedere. N-a mai existat discursul cu teroriștii care vin și ne omoară pe toți. Circulau foarte multe zvonuri în perioada aia. Circulau foarte multe zvonuri despre cum au venit teroriștii și au intrat în blocuri și au omorât familii întregi, despre cum vin teroriștii și te răpesc, și te duc undeva în nu știu ce țări arabe ca să te prostituezi. Deci era un discurs exacerbat al fricii! Pur și simplu, îți era foarte greu să faci diferența între zvon și realitate. Părinții mei, la un moment dat, s-au gândit că poate ar fi mai bine să mă trimită în Dobrogea, la țară, la mătușa mea, dar ca să ajungi din Brăila în Dobrogea, la Măcin, trebuia să treci cu bacul. Mi se pare că în perioada aia bacul nu circula sau nu mai țin minte. Până la urmă au luat decizia că „ fie ce o fi, rămânem toți acasă și om vedea”. Dar de la Revelion parcă lucrurile s-au mai relaxat. Parcă și toate zvonurile astea cu teroriștii au încetat să mai circule. Și țin minte că, mă rog, vedeam cumva, dincolo de toate evenimentele și ne gândeam „hai că de acum încolo o să fim și noi ca occidentalii, sigur o să fie și la noi bine!” Și era o speranță, din asta, absolut nebunească care ne-a cuprins pe toți, imediat atunci, în primele zile din ianuarie.

I: În acele zile ați ascultat Vocea Americii?

B.D.: Nu, n-am ascultat deloc pentru că pur și simplu stăteam lipiți de televizor. Tot timpul se întâmplau lucruri la televizor. După ce noi aveam program de două ore pe zi, la televizor, dintr-odată aveam program nonstop! Deci nu cred că am făcut altceva: am mâncat și m-am uitat la televizor. Nu știu cât, luni de zile după Revoluție!

I: Și ce a fost diferit la televizor după Revoluție? Ce vă aduceți aminte că s-a schimbat în afară de program?

B.D.: Sincer, nu-mi amintesc. Mi-amintesc numai că erau tot timpul imagini. Se transmitea în direct, din nu știu care studio al TVR-ului prin care se perindau tot felul de oameni: Caramitru, Mircea Dinescu, Victor Rebengiuc. Îmi amintesc de un gest al lui Victor Rebengiuc care m-a șocat, dar m-a și încântat foarte tare. A venit cu un sul de hârtie igienică și l-a trântit pe masă în studio și a zis „Cei care ați mâncat căcat înainte de 1989, ați face bine să vă ștergeți la gură!”. Și aia, pentru mine, a fost așa… și pentru că s-a rostit cuvântul căcat, pentru că atunci nu înjuram și nu vorbeam urât, mai ales la televizor, doamne ferește de așa ceva.

I: Deci să înțeleg că în perioada asta despre care vorbiți dumneavoastră, luni de zile cât ați stat lipită de televizor, au fost difuzate emisiuni doar legate de Revoluție.

B.D.: Eu nu mai îmi amintesc să fi văzut și altceva. Nu mai știu dacă dădeau filme. Nu mai știu,  nu mai știu! Dar țin minte că eram tot timpul la televizor, tot timpul, tot timpul! Și se transmitea din orașe, oameni care veneau și își dădeau cu părerea cum ar trebui să se întâmple. După aceea s-a constituit imediat FSN în jurul lui Ion Iliescu și au apărut primii contestatari ai felului în care se gestiona puterea politică. Țin minte că a apărut Doina Cornea, Ana Blandiana care au zis că nu-i în regulă ce se întâmplă, că FSN, practic, nu face decât să calchieze felul în care PCR trata lucrurile și că Ion Iliescu ar trebui să fie înlocuit de Dumitru Mazilu, dacă bine îmi amintesc. Și atunci țin minte că era atâta tumult. Oamenii erau foarte dornici să se implice, toată lumea avea o părere, toată lumea vorbea numai despre asta. Și atunci a fost prima scindare și în interiorul familiei. Știu că aveam nașii mei care erau mult mai în vârstă, iar ei erau cu Iliescu și ziceau: „Cum să-l conteste lumea pe domnul Iliescu?”. Aveau, așa, un respect deosebit pentru el. Și după aia țin minte că și în familie se discuta, și la mesele în familie, și la aniversări, toată lumea povestea numai despre politică și despre ce ar trebui să se facă în țară.

I: La liceu cum s-a schimbat atmosfera după Revoluție?

B.D.: La școală n-am simțit efectiv, așa, o schimbare radicală. În continuare am mers în uniformă o perioadă.

I: Aceeași uniformă?

B.D.: Da, da, da, da, da. Cred că au trecut câteva luni până când ni s-a zis că „Dacă vreți, puteți să veniți și în alte haine, nu neapărat în uniformă.” Îmi amintesc destul de vag atmosfera din școală. Țin minte că am continuat să mergem în fiecare zi. Marea mea bucurie a fost că la scurtă vreme după, cred că prin martie, s-a anunțat că la noi la liceu, din clasa a XI-a se va înființa și o secție de uman. Pentru mine a fost un foarte mare motiv de bucurie pentru că eu nu mă vedeam deloc cu o carieră tehnică, ci din contră! Țin minte că am fost foarte bucuroasă și am început să mă pregătesc pentru treaptă învățând nu română și matematică, ci istorie și română. Deci țin minte că am învățat în continuare. Asta nu ne-a scos din ritmul de liceeni.

I: Care a fost prima schimbare după 1989 pe care ați simțit-o cu adevărat?

B.D.:

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

B.D.: Miracol! Miracol pentru că, după cum vă spuneam, eu eram convinsă că toată viața mea voi fi într-o dictatură, într-un regim din acesta totalitar. Revoluția, pentru mine, a însemnat o schimbare radicală din toate punctele de vedere. Am putut să mă gândesc la o carieră pe care să o fac cu pasiune. Am devenit în ’92 studentă la Filologie, la Cluj. Pur și simplu mi-am dat seama că pot să-mi construiesc viața în funcție de capacitățile mele, de pasiunile mele, și nu m-am mai simțit, deloc, îngrădită.

I: Ar mai fi ceva ce ați vrea să menționați despre perioada Revoluției și n-ați făcut-o, sau orice altceva care vi se pare semnificativ legat de perioada pe care ați trăit-o în copilăria dumneavoastră, în comunism?

B.D.: Aș vrea neapărat… să… Eu am un băiat care va împlini în curând 19 ani și îi vorbesc foarte des și foarte mult despre ce a fost înainte de 1989. Sunt din calea afară de recunoscătoare pentru că el n-a trebuit să se teamă niciodată, nicio zi din viața lui, și-mi doresc din suflet ca el și toți copiii din țara asta să nu mai trebuiască să se teamă niciodată, să nu trebuiască să trăiască în frig, să nu-și facă temele la lumânare așa cum ne-am făcut noi. Și acesta ar fi cel mai important lucru: cei care vin după noi trebuie să știe că un regim opresiv este un regim nemilos, cu toată lumea! Și trebuie să fim foarte conștienți, noi cei care am trăit acele vremuri, ca acele vremuri să nu se mai întoarcă niciodată. Asta depinde foarte tare de noi, de atitudinea fermă pe care trebuie s-o avem cu toții atunci când se vehiculează idei de genul „o dictatură ar fi mai bună”. O dictatură nu va fi niciodată mai bună! Prefer o democrație cu toate hibele ei, cu toate inerentele greșeli sau slăbiciuni. O democrație va fi net de preferat, în orice fel de condiții, unui regiment dictatorial.

I: Dar prin comparație, cum vi s-a părut adolescența dumneavoastră cu cea a băiatului dumneavoastră?

B.D.: Vă spun, cu excepția acelor puncte luminoase care însemnau strict prietenii mei din acea perioadă, n-aș da adolescența copilului meu pe adolescența mea, din niciun punct de vedere! Faptul că copilul meu la nouă luni a călătorit pentru prima oară în Europa, iar eu am ajuns pentru prima oară în Europa când aveam 23 de ani. Și faptul că putem circula liber oriunde dorim și faptul că nu ne mai cere nimeni nici măcar buletinul atunci când ieșim din țară, pentru mine este un lucru miraculos. O să mă mir cât o să trăiesc și o să plâng de câte ori o să ies din țară fără să mă întrebe cineva unde mă duc.

B.D.: Eu cred că este de datoria noastră, a celor care am trăit acele vremuri, să vorbim, să nu obosim niciodată să ne întoarcem la acele perioade, și de a răspunde la întrebările celor care sunt curioși să afle. Este deja o datorie morală pentru că încet, încet părinții noștri îmbătrânesc, mor… Noi suntem acum cei care trebuie să spunem, și trebuie să repetăm, și trebuie să spunem la nesfârșit.

I: În ce fel credeți că v-a definit dezvoltarea ca adolescent și ca viitor adult faptul că v-ați născut în comunism și ați fost adolescentă în comunism?

B.D.: Voi fi marcată toată viața mea de felul în care am crescut. Oricât de tare încerc să mă autoeduc. Vreau să spun că de câte ori văd o uniformă, tresar! Pentru că există, undeva, în mine niște reflexe pe care le-am dobândit în perioada aia în care ești foarte permeabil la tot ce vine din mediul tău, și toată viața mea voi avea o spaimă de autoritate.

I: Mulțumesc!