I: Puteți să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți?

L.B.: Da, mă numesc L.B. și m-am născut în Cluj-Napoca, în anul 1969.

I: Și unde v-ați trăit adolescența?

L.B.: Tot în orașul Cluj, dar mai mergeam în vacanțe și la bunici în Moldova, în orașul Bacău, și aici, la câțiva kilometri de Cluj.

I: Aveți niște amintiri mai vii care v-au rămas în suflet din perioada în care erați adolescentă în comunism?

L.B.: Păi eram mulți tineri, ne întâlneam în fiecare seară, stăteam până târziu. Astea sunt amintirile mele plăcute. Ne jucam foarte mult, citeam mult. Ceea ce nu văd în ziua de astăzi să se întâmple. Cam asta pot să spun. Și eram foarte mult în natură, în parcuri, în spatele blocului, unde ne jucam. Era o viață mai simplă, dar cu mai multă interacțiune directă, față în față.

I: Ați simțit în vreun fel restricțiile specifice acelei perioade?

L.B.: Da, le-am simțit. Dacă voiam să spun o părere despre ceva, imediat venea reacția: „Taci, că te aude cineva, nu-i voie! S-ar putea să te lege sau s-ar putea să te ducă.” Și atunci, cumva, eram controlați în ceea ce făceam. Ne controlam singuri în anumite acțiuni, ne autocenzuram, practic. Era o teamă generală, nu te simțeai liber să vorbești.

I: Și spre finalul anilor ’80, când au început să fie din ce în ce mai multe restricții, când au început să fie cozile acelea despre care știe toată lumea, cum era?

L.B.: Păi finalul anilor ’80 eram liceană. În ’88 am terminat liceul, apoi a fost primul meu an de serviciu. Mergeam la școală, era frig, cumplit de frig. Aveam activitățile PTAP, ne duceau chiar și duminica, când era singura zi liberă, că pe vremea lui Ceaușescu se făcea școală și sâmbăta. Deci toată activitatea era plină.

I: Familia dumneavoastră cum s-a descurcat în acea perioadă?

L.B.: Din câte îmi aduc aminte, nu am fost o familie vitregită. Se auzea prin jur că sunt familii care nu au ce mânca, dar nu era cazul la noi. Tata era șofer, o meserie simplă, dar cred că benefică sau norocoasă în perioada aceea. El ducea marfă la restaurante. Na, deci nu simțeam lipsurile. Nu simțeam lipsurile în casă. Într-adevăr, auzeam că alții nu găseau sau nu aveau de unde cumpăra, dar noi am fost cumva protejați de context.

I: Și legat de penele de curent și de frigul care era, cum făceați față?

L.B.: Da. Pot să vă spun, de exemplu,

I: În casa dumneavoastră se asculta Radio Europa Liberă?

L.B.: Se asculta, se asculta, mai mult tata și soră-mea. Soră-mea era mai curajoasă. Aveau discuții foarte importante soră-mea și cu tata. Bineînțeles că și eu mai prindeam câte o idee de la ei, dar eu am fost mai fricoasă, să zicem. Mă speriam mai ușor. Și acum, sunt așa, nu sunt foarte curajoasă.

I: Din ce vă aduceți aminte, ce se spunea la Europa Liberă?

L.B.: Că urmează să se întâmple ceva în România, că trebuie să cadă sistemul, că trebuie să ne revoltăm, ceva de genul acesta. Eu nu ascultam direct, dar din ce discutau sora mea și tata auzeam. Mama nici nu voia să audă așa ceva, că îi era frică. Zicea că „pereții au urechi” și tot zicea să dăm mai încet radioul, să nu audă vecinii.

I: Și când ați auzit pentru prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989?

L.B.: Când am auzit prima dată eram la serviciu, în tura de dimineață. Când am ieșit de la serviciu, eram în capătul celălalt al orașului, în zona industrială. Eu locuiam în Mănăștur și lucram la Electrometal. Cred că erau vreo zece kilometri până acasă, dar am mers pe jos, într-un grup foarte mare de oameni. Și, mergând așa, s-a auzit că s-a oprit circulația, că în centru s-a pornit un marș. Nu se zicea încă „Revoluție”, se spunea că sunt proteste împotriva regimului, împotriva lui Ceaușescu. Cred că am intrat în panică, dar fiind cu mai mulți tineri care comentau și ziceau că „da, e cazul să se întâmple ceva”, parcă am prins și eu curaj. Totuși, ne-am dus până în Mănăștur, toți cei care locuiam în cartier. Am ajuns acasă, părinții nu erau, erau la serviciu, că aveau schimbul de după-masă. Așa că am luat-o pe soră-mea și ne-am înțeles cu alți tineri să mergem înapoi, spre centru. N-am mai ajuns până în centru, că nu mai circulau autobuzele. Ne-am dus mai în interiorul cartierului, ca să încercăm să prindem un troleibuz, dar nu mai circula nimic. Și, ajungând în stația respectivă, tocmai se forma un grup de protestatari. Ne-am alăturat și noi lor. Grupul s-a mărit, tot mergeau prin cartiere și strigau lozinci, „Haideți cu noi! Nu fiți fricoși! Jos Ceaușescu!”. Și, așa, am mers printre blocuri, am colindat cartierul și la un moment dat

S-a creat un haos… toată lumea țipa. Eu am rămas în picioare, mă simțeam ca la cinema, sincer. Nu știam ce se întâmplă, vedeam doar cum se agită lumea. Am văzut pe jos, în asfalt, foarte mulți „licurici”. Cred că erau scântei sau gloanțe, nu știu exact, dar erau luminițe mici, care săreau pe asfalt. A fost o imagine șocantă. Cineva m-a tras de pantaloni și m-am așezat și eu în spatele camionului, că acolo erau scuturi. M-am ascuns, m-am făcut mică. Când s-a oprit focul, m-am refugiat într-o curte din apropiere. Între timp, ne-am pierdut unii de alții. Eu eram cu sora mea și cu fratele meu care avea doar 14 ani atunci. În agitația aia, ne-am pierdut cu toții, nu mai știam unde e fiecare.

I: Când v-ați regăsit?

L.B.: Păi nu ne-am mai regăsit. Eu am umblat pe străzi după ei până în jurul orei 12 și am mers până acasă totuși.

O doamnă își rupsese sutienul ca să poată să-i lege rana, să nu mai sângereze. Au dus-o pe brațe la căminul de studenți, unde erau studenți străini care nu plecaseră acasă, ceva arabi, și ei i-au acordat primul ajutor. Și vecinul de la parter, copilărind în zona aceea știa străduțele mai înguste, s-a dus și a adus-o acasă cu mașina lui personală.

I: Și apoi, în zilele următoare, ce a fost?

L.B.: Păi în zilele următoare eu am tot ieșit pe stradă cu acel grup de tineri, de la mine de unde lucram, de la Electrometal. În prima seară „jos, armata”, dar pe urmă ne-am unit cu ei, cu soldații. Erau cu tancuri, erau puși în locuri cheie și mergeam și, cumva, fraternizam cu ei că, totuși au fost obligați să facă anumite lucruri, pentru că ei primeau ordine. Le dădeam sandvișuri, le dădeam suc, ce aveau ei nevoie, sau poate că n-aveau, dar se bucurau că primeau anumite alimente de la noi.

I: Și s-a mai tras în zilele următoare?

L.B.: Nu, nu s-a mai tras. Adică eu n-am fost pusă în fața faptului să se tragă și să ne ascundem, decât atunci, seara, dar s-a întâmplat un lucru foarte interesant. S-a creat o panică, iar dacă s-a întâmplat la noi, la blocuri, cu siguranță a fost peste tot. Vecinii stăteau de pază seara. Cam o săptămână cred că a fost lucrul acesta. Stăteau de pază seara câte trei, patru ore, se schimbau, pe urmă mergea altcineva în fața scării, să nu intre cineva necunoscut în scară să atace.

I: Era legat de zvonul că sunt teroriști?

L.B.: Da, da, da. Soră-mea, fiind împușcată, a devenit eroina blocului, blocul era destul de mare, cu nouă scări. Trebuia să nu se afle că a fost împușcată. De aceea nici n-am dus-o pe ea la medic, de teamă că să nu se întâmple ce s-a întâmplat la Timișoara cu cei împușcați. N-au dus-o părinții la spital decât după o lună de zile, când era să-și piardă piciorul… 

I: Și ce se auzea că s-a întâmplat la Timișoara cu cei împușcați?

L.B.: Adică au fost încărcați toți în vagoane și duși nu se știe unde. Ne-a fost teamă.

I: Ați mai avut alte cunoștințe, prieteni care au fost împușcați?

L.B.: Nu, nu, n-am avut prieteni, dar am cunoscut pe urmă oameni care au fost împușcați sau văduve sau pe cei cărora le-au murit copiii, pentru că am lucrat o perioadă la Asociația de Răniți ca și secretară. Atunci am văzut și actele lor, și pozele celor care au murit, și am fost foarte impresionată de aceste aspecte. Acum sora mea este președinta Asociației de Răniți pe Cluj.

I: Și când a fost executat cuplul Ceaușescu, de unde ați auzit? Unde erați?

L.B.: Am văzut la televizor. Momentul acela m-a marcat foarte mult. Nu mi-aș fi dorit, sincer, să se ajungă acolo. Bine, eram copil, aveam 19 ani, dar nu mi-aș fi dorit să-i văd împușcați. A fost un șoc.

I: Și după acel moment, ați simțit mai multă speranță sau mai multă teamă pentru ce urma?

L.B.: La început, cel puțin o lună, ne-a fost teamă, recunosc. Dar, din punctul meu de vedere, aveam și o speranță că lucrurile vor merge spre mai bine. Din păcate, nu mi s-a părut că s-a întâmplat așa. Tot ce fusese bun, s-a distrus. S-a furat în neștire, s-au distrus fabricile, întreprinderile… Totul s-a dus de râpă.

I: După căderea regimului comunist, ce s-a schimbat și ce a rămas la fel la locul dumneavoastră de muncă?

L.B.: La mine, în primă fază, nu s-a schimbat nimic semnificativ. Doar conducerea s-a schimbat, pentru că era legată și de Partid, și de politică, așa că s-au făcut unele rocade acolo. În rest, fabrica a mai funcționat o perioadă. Eu oricum m-am mutat din acel loc de muncă destul de repede după Revoluție. Fabrica s-a închis, a dispărut complet. Eu lucram la secția de bijuterii, dar mai erau secții de candelabre, de diverse piese. Toată întreprinderea s-a distrus, nu mai există astăzi. Și, ca schimbare, îmi amintesc și un alt aspect, legat de școli. Copiii de la unele școli au fost dați afară, pentru că noii proprietari revendicau clădirile. De exemplu, sora mea era încă la liceu, elevă la Liceul Brassai care se considera „al maghiarilor” de tradiție. După Revoluție, au dat afară toți elevii români din școală și i-au mutat în fosta Școală de Partid din Cluj, care acum este Școala „Avram Iancu”. Practic, pentru ultimele luni din anul școlar, din decembrie până în iunie, sora mea a făcut clasa a XII-a acolo, la „Avram Iancu”. Nu știu dacă a fost decizia conducerii școlii sau mai degrabă a venit de mai sus, de la primărie sau inspectorat, de la autorități. Nu cred că o școală are puterea să ia o asemenea decizie. Cred că a fost un ordin de sus, pentru că, sincer, nu poți să-i dai afară pe elevi în mijlocul anului școlar.

I: Și oamenii nu au protestat?

L.B.: Nu cred. În Ardeal, lumea e mai liniștită, așa, în general. Fiecare s-a dus, s-a supus și s-a mutat cu clasa în noua școală. Așa s-a acceptat.

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

L.B.: Sincer, prima schimbare pe care am simțit-o a fost haosul. După Revoluție a urmat un haos total. Nu știai ce să faci, încotro să o iei. Apoi, într-adevăr, au început să apară tot felul de produse și alimente, puteai să cumperi orică, însă problema era că nu mai aveai bani să îți permiți chiar tot ce îți doreai.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

L.B.: Haos. Asta a fost pentru mine Revoluția: haos. Atunci, așa am perceput-o. Chiar și acum, când mă gândesc la acea perioadă, tot haos mi se pare. Fiecare făcea ce voia, toți aveau impresia că au dreptul să facă orice. Dar nu e așa; chiar și în democrație trebuie să existe reguli și legi. Nu poate fiecare să acționeze după bunul plac.

I: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat după?

L.B.: Înainte de Revoluție, pentru mine libertatea însemna să pot spune ce gândesc, să am dreptul să călătoresc în alte țări, să pot vizita locuri, să am acces la mai multe bunuri și lucruri. Însemna, mai ales, să nu-ți fie frică să-ți exprimi părerea, să nu trăiești cu teama că, dacă spui ceva despre cineva, ajungi la închisoare sau dispari.

I: Cum vi s-a părut adolescența dumneavoastră comparativ cu adolescența copiilor dumneavoastră?

L.B.: Adolescența mea a fost simplă, curată, liniștită, așa… nevinovată. Copiii mei, în schimb, cred că au avut prea multe lucruri la dispoziție. Nu zic că nu sunt copii cuminți, că sunt și acum, dar au avut acces la prea multe. Probabil și pentru că eu, când eram de vârsta lor, nu am avut parte de tot ce mi-am dorit, iar mai târziu am vrut să nu le lipsească lor nimic. Dar, sincer, nu cred că e bine nici așa.

I: Ce le-ați transmis copiilor sau ce ați fi vrut să le transmiteți ca sfat de viață și poate nu ați reușit?

L.B.: Le-am transmis să fie cuminți, să fie liniștiți, să fie sinceri. Să fie așa cum am fost și eu. Și cred că, dacă vor rămâne așa, nu vor avea de pierdut în viață.