Dna C.M, născută în 1950, București

  • Interviuri
  • Dna C.M, născută în 1950, București
Dna C.M, născută în 1950, București

Doamne C. a primit dispensă de la Minister pentru a putea intra la școală la 6 ani jumătate. Chiar dacă era cea mai mică din clasă, nu se lăsa câtuși de puțin dusă de nas, ba chiar lua apărarea celor care erau nedreptățiți. Intrată la 17 ani la facultate, știind deja franceză și un pic de rusă, deși nu-i plăcea, doamna C.M. a trăit o copilărie și adolescență pe alocuri umbrită de strictețea tatălui ei, ofițer de meserie. Își amintește cu drag însă de timpul liber pe care și-l petrecea citind sau mergând la teatru. Despre adolescența ei, dar și tranziția către maturizare, pe care nu și-a dorit-o, găsești mai multe în interviul de mai jos.

Interviu realizat de Oana Budiș pentru proiectul Jurnal de tranziție. Adolescent în comunism.

Durata lecturii 45 minute.

I: Să-mi spuneți când v-ați născut și unde.

C.M.: În București, în 1950.

I: Și unde v-ați trăit adolescența? Ați vorbit foarte frumos de perioada respectivă.

C.M.: București. N-am fost la țară niciodată. O singură experiență am avut la țară. Undeva în Oltenia, când n-am stat… adolescență… Spune-mi te rog frumos ce înțelegi prin adolescență?

I: De la 14 ani în sus.

C.M.: De la 14 ani în sus, bun, deci aia a fost mai devreme de 14 ani. În București și în oraș. Ori în București ori în Severin, dar în oraș! Deci n-am fost la țară, nu știu cum este.

I: Aveți o amintire vie pe care v-ar plăcea să ne-o împărtășiți din perioada respectivă? Ceva memorabil poate pentru dumneavoastră?

C.M.: Nu, nu, nu deosebit. Totdeauna am fost mai mică decât colegii mei pentru că m-am dus mai devreme la școală. Ca să pot să mă duc la școală  trebuia să primesc de la Ministerul de Învățământ dispensă. Îs născută în februarie și aș fi făcut juma de an. Și atuncea m-am dus la șase ani și  la școală. Și ca să mă duc la șase ani și la școală a trebuit dispensă. Și… totdeauna am fost mai mică decât colegii mei, motiv pentru care… nu știu de ce am fost totuși liderul lor. Mai mică și mai rea…

I: Păi ați reușit să vă adaptați situației și să ieșiți în față!

C.M.: Și… îmi aduc minte că aveam cu noi doi băieți… fotbaliști. Care, e adevărat, ăștia erau un pic mai… puțin bine crescuți și mai obraznici. Și… unul dintre colegi ștergea tabla… asta mi-a rămas, chiar că mi-a rămas, ștergea tabla și s-a dus unul din ăștia doi, că în pauză la noi se ștergea tabla, elevul de serviciu ștergea tabla, voi ați pierdut chestia asta, nu știți cum este, și s-a dus la el și i-a murdărit tabla, și ăla se chinuia să șteargă și ăsta venea și… și m-am dus și m-am înfipt în el și i-am spus: ,,Dar nu ți-e rușine?!”. Ne făceam singuri dreptate. Maaai… să sară la bătaie, și ăsta săracul, colegul meu, a sărit între mine și el și a luat un pumn în ochi. Și a venit la ziua mea cu ochiul umflat. Deci asta mi-a rămas ca amintire… Totul a fost foarte frumos… Încă o chestie care mi-a rămas, care mi-a prins bine, să știi. Noi am făcut rusă din clasa V. Motiv pentru care, profesoara noastră de rusă mai mult ne învăța franceză. Și m-am trezit la liceu, că a venit o nebună de profesoară care credea că noi suntem la… îți dai seama, eram după patru ani de rusă. A V-a, a VI-a, a VII-a, nu, trei ani! Că am dat examen dintr-a VII-a într-a VIII-a eu – ultima serie cu 11 ani. Eram bocnă,  niciunul habar n-aveam. Și asta ne punea să învățăm, să facem rezumat, să povestim. Până atuncea citeam, măcar atât învățasem, alfabetul. Și ne punea să facem rezumat. Și la teză ne dădea rezumat. Toată lumea disperată că nebuna asta ne lăsa corijenți. Și a găsit mama o profesoară rusoaică, țaristă și i-a spus mamei, nu învăț rusește, nu că nu vreau să înveț, ci că nu pot. Am avut o chestie cu rusa și cu germana. Zice: „Dar o învăț pe dinafară cuvintele, o învăț lecțiile pe dinafară, că memorie are și în rest, ca să nu vă iau banii de pomană, voi preda numai în franceză”. Și mi-a prins bine, pentru că am citit foarte mult ulterior în franceză, cărți nu prea găseai în limba română să citești… traducerile erau în engleză sau în franceză, în română mai puține. Dar mi-a prins bine și rusa că ulterior, învățând atât pe dinafară, am putut să fac traduceri din rusă, pe scris, nu să-l aud vorbit. Eu eram legată cu scrisul, știam să scriu și cu semn moale și cu semn tare… au și ei destul de grea gramatica. Învățând din greu, dar mi-a prins bine. Cam atâta, nu știu ce altceva aș mai putea să-ți mai spun. Că am intrat la 17 ani la facultate. Ceea ce pentru foarte multe lume e…

I: Da, da, da… Chiar este!

C.M.: Ne puteți povesti puțin și din specificul școlii de atunci, dat de regim?

C.M.: Este… Nu, nu există, deci nu pot să spun că vezi Doamne… Profesorii erau… îți impuneau o anumită… un anumit respect. Prin comportamentul lor, prin felul lor de a fi. Îți era rușine să nu înveți. Efectiv îți era rușine să nu înveți. Am făcut Realul, deci n-am făcut Umanul, am făcut partea matematică. Și… nu exista să faci gălăgie la ore, să te bați cu… A, în pauză eram nebuni, în pauză eram turbați. Dar să te bați sau să chiulești de la școală…

I: Asta prin comparație cu ce se întâmplă acum spuneți.

C.M.: Absolut, absolut, absolut. Nu, exista un respect. Să știi că și în facultate am avut același respect față de profesori. Iar în facultate, nu știu cine a încercat să-i pună lui fii-sa o… cum se cheamă, să vorbească pentru un examen nu mai știu, măi și era aia să nu termine facultatea din cauza asta. Deci nu, nu… Impuneau un respect profesorii, știau să vorbească cu tine. E adevărat, am avut și un profesor de fizică… mie nu mi-a plăcut fizica de niciun fel, nicio culoare. Și… foarte dur, un profesor foarte dur, dar asta nu înseamnă că dacă știai nu-ți dădea zece și ăla care era de zece și îl prindea că… a încurcat-o, îi dădea patru – scurt! La facultate mai făceam câte o chestie: când luai o notă mai mică la examen, dacă n-apucau să-ți ceară carnetele înainte, nu-l dădeai, ca să nu-ți rămână în carnet, că următorul examen, dacă vedea că ai luat șapte, opt, nu-ți mai dădea zece. La facultate o fost un pic altfel. Dar la școală… nu exista. Se purtau foarte frumos cu noi. Noi eram respectuoși și ei erau respectuoși față de noi.

Eu stăteam în centrul centrului. Nu știu dacă știi unde-i Casa Centrală a Armatei. Vizavi de Casa Centrală a Armatei este un bloc care se cheamă… e BRD-ul la parter.

I: Așa.

C.M.: Bun, în blocul ăla am locuit, deci în ăla am crescut. Din ’60. Deci aveam 10 ani când ne-am mutat acolo. Draga mea, dacă mă duceam pe bulevard în jos, la o oră… cât să zic, zece, unsprezece, hai că dacă era vară și era oră din asta eram în vacanță, dar dacă se întâmpla să nu fiu în vacanță… erau patrule de… armată și de… mai puțin poliție. Cred că era și polițist, cred că era și milițian, și te întreba: ,Ce cauți la ora asta aici? Ești copil de școală. De ce umbli pe străzi?” Înțelegi? Sunt niște chestii care poate asta să însemne… Dar… și era cu respect, cu foarte mult respect. Oamenii se respectau între ei. Nu știu dacă de frică, nu știu, crede-mă, nu m-am gândit niciodată dacă de frică. Noi îi respectam pe profesori, profesorii ne respectau pe noi. Nu cred că spusese cineva la mama mea acasă: ,,Uite, să o respecți pe aia” – nu! Era o chestie care, probabil că, probabil… nu contest nimic din treaba asta, să știi, că ce aveam primit de la părinții noștri… erau părinți care crescuseră în alt regim. Și noi aveam acea educație pe care n-am știut să v-o dăm voiă, ăsta este adevărul, și s-a ales un talmeș-balmeș din tot ce este. Oamenii se calcă în picioare. Dar atunci exista respect, iar pentru un tovarăș făcut cu facultatea pe puncte – că se făcea și chestia asta, cred că-ți dai seama. Încerca să se întegreze și încerca să fie mai bun decât toți ceilalți pentru că știm toată lumea că e făcut pe puncte, nu era tratat cu foarte mult respect și atunci omul trebuia să lupte, să arate că este bun. Nu că… vezi că-l ține partidul în spinare. Și nu partidul, nu ținea pe nimeni care era prost. Deci își lua oameni… Ăsta este un lucru pe care nimeni nu-l înțelege acum: Domle, dacă vrei să te faci bine și vrei să ajungi bine, și vrei să fii sus și vrei să fi puternic, bazează-te pe oameni deștepți, nu pe oameni proști.

Nu-mi aduc aminte să se fi făcut foarte multă politică în școală, ascultă-mă ce-ți zic.

I: Da, da, da, mă interesează experiența dumneavoastră…

C.M.: Nu, nu, nu, nu-mi aduc aminte să fi făcut prea multă politică… Mi-a cumpărat mama o pereche de săndăluțe, trei barețele pe o parte, trei pe o parte, alb, roșu și alb erau. Barețele subțirele. Și aveau un toc cred că nu mai mare de doi jumăte. Dar era puțin format tocul. Și eram în clasa a XI-a, deci terminam și liceul… Eu am fost un tip foarte sportiv, alergam foarte mult și… nu eram o femeie. Că aveam 17 ani. Acum când spui 17 ani deja are copil și nu mai e fată de la 13 ani. Deci eram, efectiv eram copil. Nu puteam să port tocuri. La un moment dat, mi-aduc aminte, am spus mamei: „Vreau și eu o rochie de mătase naturală”. Cred că eram deja studentă când am spus treaba asta. La care care bunicul meu a zis: ,,Ha-ha, chiar că ești bună de mătase naturală, ținând cont de faptul că tu cu un picior ești pe trotuar, unul pe jos, un picior pe trotuar, unul pe jos, țopăi, cum să te îmbraci cu rochie de mătase naturală?”. Deci eram cu săndăluțele ălea. Și vreau să-ți spun că m-a văzut diriginta și a zis: ,,Nu te descalț acuma, dar mâine nu mai vii cu ele, astea nu sunt sandale de școală”. Și eram într-o clasă cu fete a căror părinți erau diplomați. Chiar am avut o colegă care era din Serbia. Și cu toate astea, nu aveam voie să fim îmbrăcate decât așa cum trebuia. Nu cu rochiile până la fund și așa mai departe… Cred că și asta, ținuta asta, te făcea să înveți, îți impunea un anumit respect. Respectai școala, acum nu se mai respectă școala.

I: Apropo de școală, pentru că, iarăși, fiecare cu specific, în funcție și de loc, știu că era și acea muncă patriotică, practică…

C.M.: Io n-am prins așa ceva. Eu n-am prins-o. Facultate am făcut într-o fabrică de mezeluri… Numai că bărbatu-meu, care era coleg cu mine, a ajuns să facă undeva pe câmp, nu știu unde, lângă Călărași, lângă Tulcea, lângă Brăila… îmi povestea, săracul de el. În câmp făceau, nu știu ce, niște tuburi, le făceau, le duceau, le aduceau… deci era prins. Eu, ca fată, eu am făcut, ți-am spus, într-o fabrică de mezeluri. Și nu în fabrică, la birouri. Să învăț să scriu. Nu aveau ce să ne dea calculatoare, îți dai seama că am fost printre primele generațiile de oameni care am învățat limbaje de programare și așa mai departe. Dar ne dădeau să completăm fișe de magazie, să ne obișnuim cu partea asta contabilă, administrativă. Dar am prins foarte tare, la serviciu. La serviciu fiind, ne scoteau la muncă patriotică. Cules de porumb.

I: Și s-a menținut.

C.M.: Da, s-a dus până târziu, păi s-a dus când l-a apucat pe nebunul nebuneala. Eu n-am făcut armată, de exemplu. Adică știi că se făceau… au fost generații după mine, poate chiar generația mea. Cred că ți-am spus, eu am avut un alt statut terminând mai repede…eu am terminat cu cei din ’49 și am avut un avantaj față de vârsta mea cu doi ani pentru că am terminat cu 11 ani. Și îți dai seama că am câștigat doi ani față de generația mea. Deci nu, n-am avut, n-am avut muncă patriotică, deci n-am făcut, la școală în niciun caz, la liceu, în niciun caz.

I: Puteți să-mi povestiți puțin cum vă petreceați timpul liber când erați adolescentă?

C.M.: Mergeam la bunici, la Severin și citeam foarte mult. Mergeam foarte mult la teatru. Nu mi-a plăcut niciodată foarte mult filmul, cu toate că  pe bulevard erau săli de cinematograf…Exista un ziar care se numea Informația Bucureștiului și pe prima pagină în el era totdeauna prezentat un teatru, un spectacol, și îmi decupam de acolo și aveam o colecție. Toți actorii. Mi-a plăcut foarte mult teatrul. Și am citit foarte mult. Deci nu pot să spun că m-am jucat. Mă jucam când mă duceam la bunici, la Severin, pentru că aveam curte acolo și aveam o prietenă care stătea lângă noi și era cam de vârsta mea. Și acolo aveam loc să ne jucăm. Aici lui mama cred că i-a și fost și frică. Nu aveam unde să mă joc.

I: Dar televizorul apăruse atunci?

C.M.: Iubito, eu am televizor din ’55.

I: Oho… Și vă uitați la programele care erau atunci ale… vremii?

C.M.: Foarte frumoase programe! Îmi aduc aminte că primul film care l-am văzut la televizor a fost Râpa dracului, un film românesc. Să nu mă întrebi cine, cum… că nu-mi mai aduc aminte.

I: Nu vă întreb.

C.M.: Așa. Și… aveam oroare, deci am oroare și acuma, și atunci de filmele rusești. Filmele rusești… pe urmă, târziu de tot a apărut cel polonez Cuțitul în apă, pe urmă a apărut Doi într-o gară, rusesc, dar târziu… cred că eram măritată când au apărut, deci îți dai seama că era ’70 și nu știu cât. Pentru că nu erau decât cu lupte și cu război. Numai lupte și război, altceva nu știau. Și am avut, îți spun, am avut oroare, efectiv oroare. Cred că nici de asta nu puteam să învăț limba rusă și germană. Dar germana… încercase mama săraca că eram într-un cartier evreiesc până să mă mut în Calea Victoriei. Și a încercat să mă dea la pian și să învăț nemțește. Draga mea, o lună de zile am stat cu tanti aia, n-aveam voie să vorbesc decât în germană. N-am scos o șoaptă și după o lună de zile i-a spus lui mama, de fapt îi spunea în fiecare zi săraca, dar mama nu voia: „Doamnă, nu vă supărați, eu nu o mai iau… nu vrea să scoată o vorbă… nu o mai iau, pe cuvântul meu, ocup locul unui alt copil care vrea să învețe, ea nu vrea”. Am avut oroare de filmele rusești. Dar la televizor să știi că era OK. Deci au fost perioade… cu Alexandru Bocăneț, cu multe… cu niște actori extraordinari, cu filme românești frumoase, cu muzică românească frumoasă. Am trăit într-o epocă foarte frumoasă, copilăria. S-a ales praful după cutremur.

I: Puteți să-mi povestiți și de muzica pe care o ascultați în perioada respectivă?

C.M.: La muncă eram obligată pentru că eram îngrozitor de afoană. Eu am ureche, dar nu am… uite asta am uitat să spun, și asta te interesează direct, apropo de muncă patriotică: Eram obligate… câtă mândrie să am și eu… nota zece la muzică. Adică tu te duci la cor și ai nota zece și eu sunt toantă din naștere, că dacă mama m-a făcut fără voce eu ce să fac? Și eu am nota opt, sau șapte sau… Doar pe teorie, că învățam și teorie, să nu-ți imaginezi că învățam doar semnele alea, se învăța teorie. Și… profesorul… profesor cred că am avut, a zis bine: ,,Nu ești bună, nu ești bună, acuma ce să-ți faci?”. Și mi-a zis iei zece dacă te duci, dar dacă nu te duci nu iei zece. Adică să vadă că fac ceva, că mă pasionează muzica. Pe ei pe profesori îi interesa să te vadă că te pasionează obiectul lor de predare. Deci era ca o mulțumire pentru ei. Așa m-am dus, erau niște cursuri speciale la Sala Mică a Palatului. Și o dată pe lună erau concerte la Ateneu. Și să știi că am o foarte bună cultură muzicală de atunci. Cred că vreo doi ani de zile m-am dus. Pe urmă m-am dus de plăcere, cred că-ți dai seama.

Aveam tot felul de activități în afara școlii.

I: Mai puteți să-mi spuneți ce activități mai erau în afara școlii? Am tot auzit, în funcție de regiune…

C.M.: Foarte mulți făceau sport… Iar noi eram înnebuniți cu toții să mergem la patinaj, să mergem la înot. Eu, ți-am spus, eu am făcut balet. Existau niște Case de Cultură care formau sau te ajutau să faci ce vrei. Eu aveam BCS-ul lângă mine – Biblioteca Centrală de Stat… Dacă mă lăsai acolo, stăteam toată ziua. Pe urmă, când am intrat la facultate, am avut Biblioteca Centrală Universitară care e aicea… era vizavi de… cred că și acuma este Palatul Regal. Pfai de capul meu… era o plăcere să stai… era liniște, era plăcut, găseai ce cărți vroiai. Ce-ți trecea prin cap, te duceai, căutai. Nu-ți trebuia, cum să-ți zic… nu ne duceam la petreceri sau hai că uite astăzi ne întâlnim să ne ducem să ne plimbăm… nu prea le aveam. Aveam și Cișmigiul lângă mine, într-adevăr, dar nu prea eram tentați… câțiva din bloc, care eram cam de aceeași vârstă, să mergem. Ori stăteam… stăteam, aveam în interiorul blocului, o curte. Curte care este la etajul doi, deasupra magazinului. Era magazin pe vremea aia, acuma este BRD-ul. Și deasupra era această curte. Ei, stăteam acolo, ne întâlneam, trăncăneam de tot felul de prostii… fără bancuri proaste, fără înghionteli, fără acte sexuale la vârsta aia. Eram foarte copii. V-am spus, s-ar putea să fie din cauza educației părinților noștri care și ei, la rândul lor, primiseră o altă educație.

I: Da, cu siguranță și-a pus amprenta.

C.M.: Dar soțul meu, care a crescut la țară. Pentru că aici unde suntem acuma, practic era țară. E adevărat, că nu dintr-o familie de țărani. Pentru că bunicul lui a fost sondor, maestru sondor. Deci îți dai seama că maestru la vremea respectivă însemna ceva, învățase. Ca să înveți trebuia să ai bani. Tatăl lui a lucrat în Câmpina. A făcut școală în sat, primară. Dar, tot așa, vorbește frumos de profesori și, pe urmă, liceul l-a făcut la Câmpina. Îmi pare rău, nu știu cum să zic, îmi pare rău că s-a ales praful de ce s-a ales. Și îmi pare rău că eu, care am trăit o asemenea perioadă și, pe urmă, după ce m-am măritat… îți spun, până la cutremur a fost totul OK. Câte sorturi de bere vezi acuma atâtea erau și atuncea. Puii, carnea era foarte ieftină. Aveam lângă noi Delta Dunării unde am mâncat soiuri de pește nu pot să-ți spun. Îți aduceau tot felul de pești. Deci până la apucat pe cretinul ăla ce l-a apucat… Nu mai am ce să-ți zic.

I: Puteți să mai îmi spuneți despre tabere, dacă mergeați în tabere.

C.M.: Puiule, am mers în tabără până în clasa a V-a. Am mers în colonie până să intru la școală, era cât pe aci să pierd clasa întâia pentru că în colonie am făcut pojar. Și am stat două serii în colonie în loc să stau o serie. Și când am venit mama a zis: ,,Gata o scoatem de la școală și o dăm în clasa întâia clasa următoare”. Și noroc că a tras învățătoara: ,,Doamnă, nu se poate… lăsați-o, că o duce capu’…”. Și am recuperat, ca să trec, clasa întâia. Și… clasa întâia cu bastonașe, cu caiete din alea frumoase… cu creion, cu ascuțitoare, cu… guma alături, cu peniță cu toc și cu călimară, adică am trecut prin niște… cu caligrafie… cu două rânduri de penițe… adică lucruri… lucruri de lucruri, știi?… Și… deci am fost în colonie și după aceea în tabere și vreau să-ți spun că din tabere mi se trage că să nu mai văd înaintea mea foarte multe prăjituri. Deci în fiecare zi, la masă, aveam felul întâi, felul doi și prăjitură. Și am mâncat atâtea prăjituri…Taberele erau la Vasile Roaită, care acuma se cheamă Eforie Sud. Deci cam acolo mergeam în tabără și ne scotea pe un câmp… Ca să mergem la mare, îți dai seama că ne păzeau ca pe ochii lor din cap. Mai ales că, îți spun, am fost un om foarte, o fire foarte zbuciumată. Nu nerespectuoasă, dar agitată. Trebuia să fac ceva, să mă agit, să fac, să dreg. Mă băgam în tot felul de chestii că mă plictiseam… Și ne scotea, asta îmi aduc aminte, de unde ieșeam, ca să nu ne ducă prin oraș, aveam o ieșire printr-un câmp… un loc mai viran, așa, în care era perioada de împerechere a șerpilor și găseam… atuncea n-am știut, atuncea am văzut, am întrebat, mi s-a răspuns, pentru că întotdeauna întrebam. Mi s-a răspuns, treceau seara cu mașini probabil pe acolo… și fiind împerecheați îi călca mașina, înțelegi? Și erau grămăjoarele călcate, erau uscați deja. Și întrebam ce s-a întâmplat? Și mi s-a explicat că așa se împerechează șerpii… Asta îmi aduc aminte ce mi-a rămas din Colonii, dar era foarte frumos. Și vorbeau frumos cu noi. Cred că aveam și activități în colonie… desen, foarte mult desen. Jocuri, enorm de multe. Și dura tabăra o lună de zile, iar colonia știu că dura o lună jumate, aia îmi aduc minte, dar tabăra o lună de zile cred că dura. Bărbatul meu îmi spunea că mergeau în tabere de două săptămâni, tot la mare.

I: Ce frumos, noi n-am mai prins o tabără atât de…

C.M.: Voi n-ați mai prins nimica, draga mea, nu te supăra, n-ați mai prins nimic din viața noastră, absolut nimic. Și-ți spun, păcat că am un sfârșit al… dobitocilor ăstora atât de urât pentru că eu, de exemplu, acuma sunt bolnavă de frig, deci în momentul în care este un pic rece, un pic, un pic, mie ieri mi s-a făcut rău de frig. Am ajuns alergică la frig. Am stat ani de zile în frig, acasă și la serviciu. Fără detergent, fără hârtie igienică, fără săpun… Deci nu vreau să-mi aduc aminte… că de mâncare făceai rost… toți aveam câte ceva. Dar frigul, lipsa de gaze, lipsa de curent, lipsa de apă… și detergenții…

I: Este ceva v-ar fi plăcut să faceți în adolescență și nu ați făcut pentru că n-ați voie sau n-ați putut la momentul respectiv?

C.M.: Știi că orice lucru care-l faci… Totul îți este scris să faci așa. Oameni cu care… lucrezi de exemplu… am făcut calculatoare și am făcut mult timp, eu m-am reprofilat din 2000. Deci ce-ți este destinat aia faci, poți să șezi în cap și în coadă… Pentru că oamenii cu care lucrezi au aceleași afinități ca și tine, ei sunt diferiți ca comportament, ca gândire, dar practic aveți puncte comune care fac să aveți aceeași meserie… Am plecat de la altceva și am uitat ce m-ai întrebat tu.

I: Da, v-am întrebat dacă v-ar fi plăcut să faceți ceva și nu ați putut.

C.M.: A, da, da, știu de la ce am plecat. Vroiam să fac tehnologia petrolului. Am învățat un an de zile. Două cărți de chimie… nu pot să-ți cum erau. Erau ca un format A4, mai mare decât hârtia A4 și groase cât palma mea… Deci îți dai seama cât erau de mari. Două tomuri din astea. Cât un biblioraft. Am învățat de am înnebunit. O lună înainte de a da examen la tehnologia petrolului a trebuit să fac inginerie. Uram ASE-u, dacă-mi spunea cineva că voi face ASE… am o prietenă care mi-a zis că voi face băiat, nu zic că nici acum nu vorbesc cu ea… și are 44 de ani. Deci eu am vrut fată. Cam așa a fost și cu asta. Cu o lună înainte de a da examenul au introdus un capitol… chimie, matematică și fizică. Un… capitol din fizică, cred că mecanica… care oricum… cu frecare, cu forțe, cu vai de capul… Și tata zice: „Măi, uite, lasă-te… este o facultate nouă, uite așa… cu calculatoare… cu lalala, lulului… ASE”. Deci vreau să-ți spun că atunci când m-am dus am stat scris și… scris și oral. Mi s-a dat oral la intrare la facultate. Am fost șapte pe loc. După ce am intrat la scris am rămas doi sau trei. Și în drum de acasă până unde trebuia să dau examenul, mi-am pierdut buletinul. Îți dai seama? L-am sunat pe tata, a venit tata și mama, m-au recunoscut acolo, m-au băgat în sală… Am avut o integrală de rezolvat. Deci am rezolvat-o în bancă, am rezolvat-o la tablă și la tablă ea zice: „Domnișoară… mai verificați un pic”. Și am rezolvat-o a treia oară și a treia oară a fost bine. Deci vă dați seama în ce hal eram de pierdută în spațiu… și am intrat la facultate. Te rog să mă crezi că toată facultatea am regretat că sunt la ASE. Îmi era rușine să spun că sunt la ASE. Deci ăsta este un mare regret al meu că n-am făcut Politehnica… Altceva n-am regratat.

Am avut un mic incident, accident ia-l cum vrei… am avut o perioadă în care citeam, și acum citesc, foarte multe cărți polițiste. Genul ăsta de Agatha Christie adică… la care aveai curiozitate să vezi cine-i criminalul final… Și exista o librărie în care… la Odeon, la Teatrul Național, pe Calea Victoriei… se intra pe o parte și se ieșea pe partea ailaltă. Adică avea două intrări și ieșiri. Și eram disperată, de ce? Cum veneam de la școală, direct acolo mă trag. Era aproape de casă că era lângă Capșa. Și permanent se asculta muzică simfonică, aveau batefon și puneau la el discurile alea mari și auzeam muzică simfonică. Eram cu o prietenă și cu un prieten. El era mai mare decât noi cu un an, noi mai mici. Și… trecând, venind spre casă, prin librărie, că mergeam și căscam gura și la cărți, îți dai seama… Am trecut pe lângă un bătrânel care avea niște hârtii de o sută de lei prinse cu ață roșie. A trecut ața roșie prin ele cu… găurite, știi… O sută de lei pe vremea aceia era… 15 bani era o legătură de pătrunjel, 25 de bani era un litru de benzină… deci îți dai seama ce însemnau 100 de lei… Ne-am dus puțintel și l-am urmărit… am ajuns acasă un pic mai târziu decât trebuia să ajung… S-a supărat mama rău de tot pe mine…

I: Apropo de mama, ce sfaturi credeți că v-au sprijinit în adolescență, primite de la părinți, sau de la bunici?

C.M.: Tot timpul au avut grijă să… mă îndrume bine. Adică… Uite așa… nu… eu aș face uite așa… Spui ceva, eu spun nu, dar nu… îmi rămâne în cap ce mi-ai spus și mă duc și-o pigulesc bine și îmi dau seama că ai avut dreptate și atunci fac ca tine. Or mama se prinsese că sunt așa și… ,,Dacă vrei tu… dacă ție îți place asta, dar știu… n-aș face… eu aș face uite așa, așa mi se pare mai corect să fac”. Bunicii erau… mă iubeau foarte și-mi făceau toate mofturile posibile. Bunica era disperată după mine. Se ducea dimineața, până să mă trezesc eu și-mi cumpăra din strada Mare, noi stăm foarte în centru în Severin, se ducea și-mi cumpăra plăcintă cu carne, să-mi aducă până mă sculam, că știa că asta e plăcerea mea. Iar mama… când mă îmbolnăveam și când îi spunea lui mama: ,,Mamă, vreau compot de vișine” – „Gata, s-a făcut bine, vrea compot din frigider, e sănătoasă fii-mea”. Ei m-au sprijinit tot timpul… Mama îmi spunea că ,,Ești o fire foarte dificilă, nimeni n-o să stea aproape de tine”. Și realizez și acum, să știi. Suna telefonul, și era câte o colegă. Bine, nu știam la telefon… eu răspundeam de obicei în casă la telefon… și răspunsul meu era ,,Da!”.. Am un răspuns foarte la fix…Și în partea ailaltă se auzea un copil care spunea ,,Sunt Popescu… aș vrea… să mă duc în cutare loc, nu o lăsați pe C.?” – el neștiind că vorbea cu mine – „Nu, nu, are treabă, nu poate să meargă!”… 

I: E bine atunci… Sunt curioasă, acuma privind în urmă, dacă ați fi vrut să știți ceva în adolescență, din ce știți acum, și v-ați putea da așa…

C.M.: Din ce nu știu acum aș fi vrut să știu. Nici acum nu știu… sunt multe lucruri pe care aș fi vrut să le știu. Și despre… botezul meu, de exemplu. Adică multe chestii pe care aș fi vrut să le știu și pe care părinții nu le-au vorbit niciodată cu noi. Nu știu dacă, tu nu ai prins, nu aveai cum să prinzi… se chema Morcoveață cartea.

Și… se așezau la masă, erau o familie… o familie relativ… nu știu dacă… niște oameni simpli. Și se așezau la masă și n-aveai voie să scoți o șoaptă, deci la masă se mânca. Dar, în același timp, povestea în carte și despre viața părinților și de cum îi protejau pe copii ca să nu știe nimic despre viața lor. Și… supărările și grijile și… lucruri care părinții noștri așa au fost învățați, să nu ni le spună. Asta aș fi vrut să știu, mult mai multe decât am știut despre ei și despre viața lor.

I: Acum că mi-ați spus deja că ați fost căsătorită și că aveți un băiat, cum vi s-a părut adolescența copilului prin comparație cu a dumneavoastră?

C.M.: M-am luptat să-i fac absolut orice, a avut loc de joacă… Dar să nu-ți imaginezi cumva că nu am fost foarte dură. Tatăl meu era ofițer de carieră, deci îți dai seama că n-au fost foarte… cum să spun eu, foarte comode… copilăria și adolescența mea, din acest punct de vedere. Unul dintre lucruri pe care le spun eu acuma, și le spun nepotului meu: urăsc fotbalul. Și copilul… nepotul face fotbal… și i-am spus, urăsc fotbalul și nu înțelegeam de ce.

Când era meci de fotbal la televizor, n-aveam voie să mișcăm în casă. Că parchetul scârțâia… iar tata era grămadă în televizor. Și noi… urăsc fotbalul!

Deci vizavi de chestia asta am încercat să-i dau… să aibe ce mi s-a părut mie că ar trebui să aibă, ce mi se s-a părut mie că n-am avut… dar în același timp cu niște reguli. Bineînțeles care mi le reproșează, cred că îți dai seama. Mi se pare normal.

I: Noi nu prea am văzut copii, adolescenți să zică „da, mamă, da!”. Bine, glumesc acuma. Sigur, mai sunt și excepții, dar îmi imaginez că au fost și lucruri care… au fost înțelese diferit de el. Și… eu cred și în beneficiile pe care le aduc regulile. Acum, m-ați făcut foarte curioasă, în ce constau diferențele ăstea apropo de adolescență, adică i-ați dat multă libertate, dar o libertate…

C.M.: Nu l-am pus să-și facă patul, nu l-am pus să spele vasele… nu l-am pus, adică… Mai e o treabă. Având două camere… e ca de la cer la pământ o diferență. Eu nu aveam camera mea, eu stăteam în sufragerie… fă-ți patul… nici acum nu-mi fac patul, îl făcea bărbată-miu, eu nu-l fac. Ani de zile, deci până când mi-a adus M. acum, de unde an de zile, că nu mai suport telefonul, că-mi vine să-l arunc pe geam când sună, n-am pus ceas la mână. Pentru că terminam facultatea la opt fără zece. Facultate. Nu vorbesc de liceu. Atenție! Și la opt trebuia să fiu acasă. Deci din Amzei, din Romană, până acasă zece minute că aveam troleibuz.

I: Deci aveați un regim foarte strict.

C.M.: Da, da, da. Ți-am zis, a fost ofițer. Și mama… ținea la regulile lui tata… Iar eu, la rândul meu, fusesem terorizat de somnul de la prânz.

I: Bine, asta bănuiesc când era mai micuț, nu? Că deja adolescent… erau alte…

C.M.: Adolescent, draga mea, adolescenții… da… da. Adolescenții erau deja… da, cam de la vreo 10, 11 ani am început să nu-l mai aduc cu forța în casă. Da-și făcuse cât de cât un program. Eram cu ochii pe învățătura lui… Bine era și foarte… era aproape, săracul, toată ziua singur, pentru că noi plecam dimineața la servici și ne întorceam la prânz, e adevărat că la prânz ne întorceam. Spre deosebire de serviciile voastre care se termină la șase, șapte. Noi la trei jumate, patru eram acasă. Dar i-am dat multă libertate la joacă, la… Noi veneam acasă și spuneam… ne opream la pâine și la sifoane. Și pâine… aia-mi spunea că trebuie să-mi dea trei lei și la sifoane spune: ,,Vedeți că n-a băut singur Cico astăzi, a băut și cu cutare” – ,,Nu-i nimica, spune-mi cât a băut și-ți dau”. Lucruri care încă nu aveam posibilitatea să i le dau eu… el știa că are voie să ia… de la pâine ce vrea el de acolo… Se juca… Îl ascultam la lecții, făceam lecțiile împreună… până în clasa a IX-a… a intrat la liceu printre primii și a terminat…

I: E ceva ce ați fi vrut să-i transmiteți și, atunci adolescent fiind și, poate, nu ați făcut-o?

C.M.: Nu cred, nu cred… Nu cred, nu. A!

Niște lucruri cu care m-a prins el, ulterior. Niște minciuni cu care m-a prins ulterior. Știa că nu are voie să mintă. Eu pentru că avusesem niște probleme cu… am mai mințit părinții, la părinți mă refer. Și… el știa treaba asta, că nu suport minciuna. Și… a cerut niște explicații politice. N-am putut să i le dau. Și când s-a dezmeticit, după Revoluție, m-a tras la răspundere. Mi-a fost foarte rușine…

Altceva nu. Am încercat să fiu cât mai aproape, prietenă cu el. Și ceea ce poate am greșit… este că în momentul în care… cred că la 14 ani, a spus: ,,Eu nu mai merg cu voi în concediu, eu nu mai merg”. Dacă nu vrei să mergi, nu te oblig. Dacă l-am lăsat asta nu înseamnă că nu l-am supravegheat. Fac o petrecere – bine. Noi nu suntem acasă, tu faci petrecere, bine! Am venit acasă… și vecinii de lângă noi, drăguții de ei, cei mai drăgălași de pe suprafața Pământului: ,,a, să vezi ce a făcut fii-tu, a făcut petrecere!” – „da, știu!” – „cum adică știi?” – „știu că a făcut petrecere”… Deci am fost foarte înțelegătoare, absolut!

I: Cum priviți România acum?

C.M.: După moartea soțului meu sunt din ce în ce, oricum eram destul de dezamăgită, dar după moartea soțului meu să știi că… nu ți-aș spune că doctorii sunt vinovați, nu, omul moare când i se termină firul, nu moare când… nu mori cu zile… copilul care e mic și moare, moare că așa i-a fost scris, atâta i-a fost dat să trăiască. Nu știm motivele, că dacă am ști motivele ar fi o… Dar mă doare sufletul.

I: Mai am o ultimă întrebare. Sunt curioasă de tranziția asta, de cum a fost pentru dumneavoastră trecerea de la adolescență la maturitate?

C.M.: N-am vrut să mă maturizez. Cred că am început să mă maturizez când… Deci n-am vrut să mă maturizez. Atât timp cât ești cu copil în suflet, trăiești mai bine.

I: Atunci ați încercat să păstrați copilul în suflet…

C.M.: Copilul… voia bună, prietenii și… multe, multe lucruri făcute cu… cu oamenii… să râd tot timpul, să adun oameni în jur, să le dau sfaturi! Multe sfaturi!  

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri