Dna D.C, n. 1948, Arsura, Vaslui

Dna D.C, n. 1948, Arsura, Vaslui

Toată viața am muncit la tutun.

Telefonul Vârstnicului, 2021

Interviu cu fragmente sonore realizat de Andreea-Alina Vasile.

Durată citire interviu: 22 minute

Cea mai mică dintre cei 6 frați, dna D.C. a făcut 7 clase și apoi a intrat în locul mamei dumneaei să lucreze la CAP. A urmat un drum tumultuos, cu experiențe de viață marcate de durere și greutăți. Am ascultat-o cu mare emoție povestind despre trecut, despre serile blânde din copilărie și despre munca pământului, în special despre cultivarea tutunului.

I: În ce comună v-ați născut dumneavoastră?

D.C.: În comuna asta, de aicea, aicea locuiesc, comuna Arsura, județul Vaslui. Aicea m-am născut, aicea am copilărit, am fost 6 frați, toți au fost plecați, eu am fost cea mai micuță, am făcut și eu 7 clase, am zis: „Hai să dau și eu la viticolă, undeva”, că măcar viticola era ca liceu. Și m-am dus, m-am înscris, când colo, n-am găsit gazdă. Părinții mi-erau cam bătrâni, eu eram ultima, frații mi-erau departe, n-o putut să mă ajute, că am avut 3 frați, unul la București, unul la Lupeni, sora la Predeal.

I: Și unde ați vrut să mergeți să faceți școală viticolă?

D.C.: La Huși, Huși, da și n-am mai făcut școala.

Am făcut 7 clase și după aceea am intrat la CAP. M-am dus în locul lui mama, mama stătea acasă și eu mă duceam, eu n-aveam voie să intru, că n-aveam etatea, cât aveam, 14 ani după ce am terminat 7 clase? Și trebuia mama să-mi deie normele. Mă duceam cu tata.

I: Să-mi povestiți puțin despre locul unde locuiți dumneavoastră acum, dacă e și locul unde ați copilărit, are ceva în mod special comuna dumneavoastră sau ce puteți să-mi spuneți despre comuna Arsura?

D.C.: Eu nu stau în comuna Arsura, dar comuna Arsura a fost un CAP vestit, bogat, cu oameni mulți, harnici, care nu plecau nicăieri, decât munceam la colectiv, și președinte era și el, ținea la lume și lumea era, să știți că avea de toate lumea, cu toate că dădea la kilogram, dădea și brânză de oaie, de toate.

I:Adică dumneavoastră munceați…

D.C.: La normă, da. O zi de muncă e o normă.

I: Și câte zile pe săptămână lucrați ?

D.C.: Trebuia să ai 30 de norme pe lună, că dacă te duceai și dădeai mai tare, făceai o normă jumătate, făceai două, depinde ce muncă era. Și dacă nu făceai 30 de norme, nu-ți dădea nici alocația la copii, aveam copii atuncea, am început a-i naște din ‘68, ‘70, de-atuncea, când era colectivul în toi.

Și nici loc nu ți-l dădea, că aveam dreptul la 30 de acri în care intra o bucățică de vie și teren arabil și cum să zic, tatăl nostru este foarte, foarte bogat, în comuna Arsura de toate aveam, începând cu porci, vaci, cai, boi, oieritul pământului și păsări a avut, grajd de păsări, de toate au fost și de toate era și lumea era mulțumită, am învățat copiii toți de la colectiv.

I: Dumneavoastră ce trebuia să faceți mai exact acolo la colectiv?

D.C.: Bărbatul meu mergea la o zootehnie și vara și iarna, vara mergea mai ales că era și vie la stropit la vie, avea car cu boi, căra apă la oameni, la vie, acum știți că pe la vie trebuie apă multă, era vie pusă multă de colectiv, cum se cheamă la noi livezile, era o frumusețe…Acu-i tot pârloagă, tot salcâmi, oamenii nu pot să puie niște salcâmi, tufari, nu mai pot să pună păpușoi să moștenească nepoții. Nu știu cine mi-a spus că eu am doi câini, unul aicea la vale, că am peste drum nu talpalag, unde să bea vaca și m-a întrebat vecinul: „Măi, vecină dar ce-are câinele tău de latră toată noaptea?”. El zice: „Dar tu știi la ce latră?”. „La ce?”. A venit o scroafă cu purcei la noi în sat. Dar eu am avut 2 păpușoi acolo la tata de o frumusețe, tot, am făcut curat frumos, încă nu i-a dat nici păpușa, dar au de-ăla, au tot ce le trebuie, acum să vedem rodul.

I: Cum era în copilărie?

D.C.: Putea să moară și vaca, că nu-mi părea rău, că eram copil, nu știam. Cum să zic, am dus-o bine, după ce am terminat 7 clase, am amintiri, mă suiam în tei, de exemplu, cum e acum și aveam și tei în ogradă, culegeam floare de tei și cântam și seara aveam o vecină zic: „A, păi, tu cântai de se auzea tot satul”.

I: Dar jocurile copilăriei, ce jocuri erau atunci?

D.C.: Ieșeam seara, aproape în fiecare seară, era un maidan, acolo, mai departe de mine, cu vreo 200 de metri, 300, Doamne ce ne adunam, și ne jucam și fugăream și ne jucam cu mingea, nu știu cum se mai cheamă jocurile acelea. Dar la barcă era cineva care avea un scrânciob și apoi ne lua toate ouăle pe care le adunam. Le lua și ne prăjea de 2-3 ori și ne dădea huța-huța și înainte și înapoi și nu ne puneam 5 minute și gata, oul s-a dus. Și dacă mai vroiai, mai dădeai unul.

I: Era schimb pe schimb, să înțeleg.

D.C.: Da, pe ouă. Ei, și pe urmă, după ce se termina Paștele, nu ne mai trăgeam, dar ne mai jucam, seara până târziu ne jucam, ne fugăream, ei, ca joaca de copii, cu mingea, de-a ascunselea ei, și după aia, la 18 ani, m-am măritat. La 20 am făcut băietul ăsta mai mare.

I: Și cum v-ați cunoscut soțul?

D.C.: Era, aici, la noi, în fiecare dumincă erau jocuri, baluri, pe  23 august, pe la 6 august, pe la 3 iunie când e Ziua Copiilor, baluri, toamna nunți, acolo ne întâlneam, la Crăciun, la Paști, jocuri, chiar am rânit odată în loc de carte, că odată, bărbatul meu a adus muzica și a zis că: „Plătesc eu juma de muzică”, erau 2 pe atunci.

I: Cum era o zi din asta în care făceați și horă. Unde? De la prima oră se începea cu muzica sau cum?

D.C.: Nu, bunăoară, și la Paști, și la Anul Nou, și la Crăciun, nu umblau, dar la Paști umblau de prima zi prin sat cu muzica cu tot, cu flăcăi și adunau bani. Îți cântau 2-3 cântece, 2, un cântec și trebuie să dai bani, pe la mari, să dai bani ca să plătească muzica și după aceea, fetele mai mari, cum v-am spus și eu, chiar și omul ăsta al meu, Dumnezeu să-l ierte, zice: “Îți aduc și mata muzică”, când colo, mi-o adus toată muzica, 12 oameni. Noroc că era Crăciunul și s-a făcut friptură, friptură o făcut mama și borș. Mămăligă și friptură.

Aveam o soră de-a lui mama, știa să facă o mămăligă foarte, foarte bună. Bineînțeles, eu vedeam sus acolo, v-am spus că stam în marginea satului, tata le-o dat vin, s-o mai amețit și el și i-o pus să cânte o oră după ce o mâncat. Răsuna satul, că noi eram cam sus și satul era în vale. Răsuna satul, mi-aduc aminte și acum. Pe urmă, am făcut nuntă, am făcut nuntă mare.

I: Și în ce constau aceste pregătiri de nuntă? Pe 10 iulie trebuia să faceți nuntă și cum anume vă pregăteați?

D.C.: Păi, am avut porc de sute de kile și am angajat bucătăreasă și n-am făcut friptură, o făcut chiftele, sarmale și aperitiv. Nu am făcut nici borș, nici piftelele, știți ce-s piftelele, în sos, cu salată de varză. Am avut bucătăreasă și o venit și cu tacâmuri, cu tot, două bucătărese o venit cu mașina, cu tacâm, cu tot, cu mașina, cu tacâmurile, cu tot, cu tot, toate treburile la o nuntă.

I: Și ele se ocupau de gătit.

D.C.: Da, într-adevăr, ne trebuiau și 2-3 fete, era lume multă. Pe urmă am făcut și nunta băieților, cel mai mare. Da tot așa, muzică, exact aceea care o cântat și la noi. Fata nu ne-o, o zis că ea nu cu italianul. Una de-a ei s-o…

I: Ei sunt tineri, știu cel mai bine. Ce vreau să vă întreb, la cât v-ați căsătorit?

D.C.: La 18 ani, la 18 ani jumătate. Eu acum pe 10, în cât e azi? Pe 10 iulie fac, acum am avut nunta.

I: S-a nimerit frumos. Și ce v-a plăcut cel mai mult la soțul dumneavoastră? 

D.C.: Era un băiet. Și el o mai avut și eu am mai avut prietene, prieten, dar așa, în sens curat, nu cu prostii, cu din astea, nu era ca acum, să trăiești 10 ani și după aceea. Eu m-am măritat, dar nu m-am culcat cu dânsul până când s-o terminat nunta. Mie mi-o plăcut un băiet, era foarte, era înalt, frumos, CAP-ist, cum se zice, muncitor și ne-am îngrădit amândoi. El berbec, eu o balanță și ne-am îngrădit..

I: Câți copii aveți?

D.C.: 3. Am făcut 2, unul după altul, ăsta mai mare, de 54 de ani, l-am făcut la 20 de ani aveam. Eu am 74 acum în octombrie împliniți. Și am făcut și pe al doilea. N-a venit bine al doilea și am rămas iar gravidă. Văleu, ce mă fac eu. Sora mea era la Predeal, era bucătăreasă la o vilă, ce era, pe mine, ne lua vara acolo pe zile. Ce mâncăruri erau, Ceaușescu l-am văzut eu când s-a dus la Anul Nou, la sărbători mari și mânca. Și îi spun lui soră-mea ce am pățit: „Uite, iar am rămas”. Nu era voie atunci să, în ‘70, nica, de la 4 copii în sus, nu se făcea avort. Ne-a chemat la dânsa, a zis: „Vino, că am eu o asistentă și te scăp”. Aveam o lună jumate. Am lăsat copiii cu soțul, cu soacră-mea, că trăiam cu soacră-mea în ogradă, dar ea avea căsuța ei, eu îmi începusem casa, era acoperită, tot și gătisem o odaie. Trebuia s-o cimentuim, după cum am cimentuit-o. Omul meu n-o avut răbdare să mă întorc eu la copilași. A, am plecat la Brașov, la soră-mea, la Predeal. Am lăsat copilașii cu dânsul și el i-o lăsat la soacră-mea și o adus nisip de făcut casa, nisip, ciment, prundiș. Și ăsta e un eveniment foarte tragic. Era un băiet frumos, doi ani avea. Și ălălalt, mai mare, acela avea 3 ani, Marcel care este acum. S-o suit în cabină dar el n-o vrut să se suie, îi era frică, că avea 2 ani, era mititeluț. Și soacră-mea l-o lăsat, era în poartă cum o descărcat balastul și el s-o băgat la roată să ieie balastul. Eu nu știu, că eu eram la soră-mea. Și șoferul nu l-o observat, o dat să zgâlțăne mașina de nisip și l-o călcat pe cap și ne-a omorât băiatul. 

I: Nu, eu nu vreau să vă întristez cu întrebările mele.

D.C.: Ne-o omorât băiatul, da, ce-am mai tras și eu de colo venind… Eu deja eram plecată de acolo, de la Predeal, dar aveam o hemoragie de nu mă puteam ține pe picioare. Și când am mai auzit și asta, era să mor și eu. Era să mor că m-a depistat, dar nu m-o cunoscut. Și o zis că de supărare, că de la băiet. Că dacă mă cunoștea, mă băga la pușcărie. Că n-aveai voie. Și ne-am îngropat copilașul. 

I: Momentul ăsta e trist, chiar îmi pare rău… Dar o amintire frumoasă cu copiii dvs., poate de când erau ei mai mici? Ceva, un moment frumos? 

D.C.: Păi, momente sunt… Aveam un cărucior, tot de la soră-mea dat și el, Marcel, dacă era mai mare, ne trăgea pe cărucior. Ne punea în cărucior, pe ăștia care-s mai mititei cu 7 ani decât dânsul, îs mai mititei și îi punea pe amândoi în cărucior de copii. Și îi plimba pe aicea, dar la mine așa, aici, în fața casei, drumu-i drept dar ca să cobori la vale, la alt drum, îi o vale mare. Și ce-o făcut? O scăpat căruciorul pe vale și s-o oprit copilașii tocmai în râpă. Alt eveniment rău. 

I: Și au pățit ceva?

D.C.: Nu, s-o julit așa, oleacă, ba pe la mâini, ba pe la astea că el o mers și după aceea când o ajuns pe drumul drept s-o clătinat și pe urmă s-o răsturnat. Și acum își aduc aminte și râd: „Eu v-am tras în cărucior, uite, valea asta.”

I: În fiecare familie există tradiții din moși-strămoși. Dvs. aveți o tradiție a familiei de care țineți cont și în zilele acestea? 

D.C.: Cu sărbătorile, cu postul. Da, eu una, mi-a intrat în sânge de tânără, cred că de copil, nu mai știu la mama adică posteam sau nu, dar eu acum aș vrea să postesc tot, Postul Mare l-am postit tot postul. Și când ajungeam la sărbători, Doamne, ce bucurii aveam, tăiam porcul cu toții, făceam chișcă, ați mâncat chișcă? Avem da, n-o mâncam până în ziua de Crăciun. Nu, nu mâncam, copilașii mai apucau, că, da, nu poți să-l oprești, șoric. Dar eu una nu mâncam, putea să treacă puhoiul, carne, că nu mâncam. Când ajungeam în ziua de Crăciun sau la Paști, cozonac, pască și ouă și miel era o bunătate, că posteam atâta timp și în timpul ăsta, o minune, toate bune, mergeam la biserică. 

I: Cum credeți că v-a schimbat pe dumneavoastră  trecerea asta a anilor?

D.C.: M-o schimbat mult, mai ales singurătatea, eu când am fost cu bărbatul meu, n-am știu de greu. Eu n-am tăiat lemne, n-aduceam, rar dacă aduceam o căldare de apă. Da, el era afară, eu eram în casă, dar acum le bălmăjesc, ș-afară și în casă. Ce-am făcut cu dânsul, garduri bune  cu bordură, cu scânduri, mucegăiesc, bordura se crapă, casa-i cu ciment și crapă, știți că am făcut, în tinerețe, terasă în fața casei, toate crapă am dus o viață foarte, foarte bună, acum duc o viață foarte grea, singurătatea. Și văd că se dărâmă toate, fără să m-așez. Până să m-așez, îi sâmbătă numaidecât. Plouă pe un perete și văd că plouă, peretele-i de lut.

I: Dar dacă ar veni un tânăr ca mine și i-ați da un sfat de viață, dumneavoastră ați trecut prin atât de multe lucruri și totuși ați rămas optimistă, ce sfat de viață mi-ați da?

D.C.: Este lume surdă, este și lume bună, dar lume foarte rea. Să fii calm, să nu-ți dai drumul la gură ce nu trebuie, la nervi, la asta, să vorbești frumos, o vorbă bună, vorba dulce, mult aduce. Eu una n-am avut și nici tatăl meu n-a avut nici un dușman în casa asta. 

I: Ia să vă mai întreb: de-a lungul vieții ați participat la diverse evenimente din acestea istorice, vă amintiți vreun eveniment istoric important?

D.C.: Mergeam la defilare, la 23 august, mai ales pe bărbată-miu îl lua în primul an în prima linie mergea. Le dădea liber, le dădea și mâncare.

Stăteau, bunăoară, CAP-ul Arsura, să animale de rasă, un buhai de rasă, ducea un cal de rasă și cu ce te ocupai duceau. Duceau struguri, duceau vin, tot ce produceam noi, acolo la defilarea aceea.

I: Era un fel de expoziție ?

D.C.: Sigur, sigur. Da și era lume multă, era fanfară, cântau, era frumos, acum numai.

I: Și vă mai amintiți așa un eveniment istoric, un eveniment important care a avut loc în România în perioada dumneavoastră?

D.C.: Noi ce mai avem aici în comună de 8 august, când se întâlnește lumea toată, toată comuna, dar mai vin și din mai multe comuni, în august este Schimbarea la Față. Cântă muzică, seara îi bal, dar care e în comună, acolo, noi care suntem mai departe, am rămas, noi care eram mai tineri rămâneam și la bal, dar ăsta e un eveniment așa pentru comună, că se adună, vin scrânciobe, vin bărci, vin restaurante, cu tot felul de mici, de înghețată.

I: Și câți ani ați lucrat la CAP?

D.C.: Păi, v-am spus, din ‘62, am ieșit din clasa a 7-a. ‘63, cred că am început, că avea 14 ani, că nu aveam voie să trec normele pe mine, dar le treceam pe mama. Mama stătea acasă, era casnică. Și până în ‘89. Că la ’89, gata, s-o stricat, făceam primăvara, în martie, semănam sămânța, răsadul, după aceea pregăteam locul, când era de 10-15 cantine, o duceam în câmp, o plantam cum ai planta flori, așa plantam tutunul, cu sfoară, la rând, tutun, da, toată viața am plantat tutun, toată viața am plantat tutun. Făceam la 200 de kile de tutun, dar tutun îmbalotat, o căruță de tutun, cu baloți încărcați. Pe urmă, ne-o dat pământ și îl aram, semănam, Doamne, Maica Domnului, o muncă aiurea, multă, multă muncă. 

I: Pământul era al dvs deja.

D.C.: Da. Pământul de la părinți, ei ne-au dat și nouă, aicea care am muncit în colectiv, am avut dreptul la un hectar de pământ. Care o vrut vie, lua vie, că o fost pusă vie de noi, dar o pus-o altul. O pus nu știu câte hectare, nu cred că 100 de hectare… Dar s-o pus un deal, o pus un deal. De un metru și o pus, s-o pus vie. Și apoi care o vrut vie, dar n-o avut de la părinți cu vie, n-am mai pus vie, ne-o dat niște pământ dar cam bârloagă, bărbată-meu o murit, a….

I: Și ați primit și dumneavoastră un hectar și soțul un hectar sau amândoi? 

D.C.: No, no, no, familia. Familia, noi amândoi, un hectar am avut de la colectivizare, de când s-a stricat colectivul.

I: Părinții dumneavoastră au lucrat la Colectiv?

D.C.: Da, da, tot la Colectiv, tot aici o fost. Noi am fost 6 frați, numai eu am rămas, eu am fost mai mititică și aici am rămas aici, v-am spus cu școala, că m-am dus la viticolă și n-am găsit gazdă, de înscris, m-am înscris, dar nu m-am prezentat la examen că n-am găsit gazdă. Părinții cam bătrâni, eu nu cunoșteam, tânără, la 14 ani, nu. Și hai, lasă, tu să rămâi. Dar n-am știut ce m-așteaptă. Sapă, muncă foarte multă.

I: Ați început să-mi povestiți puțin de plantațiile de tutun și mi s-a părut interesant.

D.C.: Tutunul se punea din martie, pregăteam, cum pui răsadurile de roșie, de in, așa pregăteam noi răsadul de tutun, cu celofan deasupra, la căldură, că dacă le puneam din martie, era cald, îl dezveleam. Când începea să crească așa de 2 centimetri nu-l mai înveleam, că se încălzea și afară, se făcea de 10-15 cantine. Pregăteam terenul și îl scoteam în câmp, și îl plantam unde se planta tutunul, îl umezeam, îl puneam udat bine cu rădăcină și după aceea luai oameni mulți, apă, cară cu apă. Îl însemna că la linie îl punea și care făceau găuri, noi din urmă, femeile, plantam exact cum se plantează roșiile, mata n-ai plantat roșii? Ba da, ba da. Exact așa, punea 10, 15, 20 de arii, imediat la 2 săptămâni îl prășeam, se prindea, se prindea, punea cu oleacă de apă în gaură și se prindea. La 2 săptămâni îl săpam așa, olecuțică, cu sapa și dădeam drumul la crescut și începeam dar între timpul ăsta cât creștea tutunul, noi prășeam porumb, răsărita, mergeam cu ei la prășit, la vie, că era vie multă la CAP.

I: Oricum, făceați alte lucruri între timp.

D.C.: Da, între timp cât crește tutunul, după ce terminam cu prășitul la porumbului, la floarea soarelui, via, tot, dirijată, trântită, tot, intram la cules tutun și la  tutun cum culegem, intram pe rând culegeam fiecare 2-3 frunze la fir, că el după cum se cocea de desubt, nu puteai să iei frunză crudă, frunză coaptă, galbenă. Puneam în brațe, în saci, duceam acasă, cu carul, cu căruț, cu spinarea nu, că era și departe și greu și CAP punea atelajul la dispoziție. Aduceam acasă, îl puneam, îl sortam la umbră, aveam un mâl pe mâini, de-l rădea cuțitul. Ne spălam, ei dacă aveam vacă, aveam ouă, aveam tot de prins, brânză cu smântână, scrob, știți ce e acela scrob?

I: Nu.

D.C.: Omletă. Cu carne de la oaie, mâncam ce dădea Dumnezeu, făcea, ne dădea pâine la comună venea căruța cu pâine, o pâine mare, așa, de 2 kile și astea le primeam după cum, după normă. Câte norme aveai, atâta primeai, eu nu-mi dau seama cât la număr, dar după normă. Tot anul. 

I: Și cu tichete, unde le foloseați, ce puteați să cumpărați, numai pâine?

D.C.: Nu, nu, un tichet așa, cât o pătrățică, cât 2 unghii, foarte mititel, numai pâine.

Și intram, mâncam, aveam în suport, care le puneam serile la rând, una după alta, le puneam la soare. Nu dădeam la soare că o și ardea soarele. Mai țineam la umbră, după aceea tot la lemn, îl înseram pe șfară, cu apă, fiecare frunză, la început era greu de tot, după aceea ne-am mai civilizat, că o înseram, o uscam, o făceam cârlige și frumos o agățam într-o ramă și după ce terminam de cules, termina și el, pe timpul ista, mergeam la cules. După ce culegeu toți până în vârf, până pe lagot, în septembrie începeam la ori culesul porumbului, ori culesul la vie, ori și mergeam și la… unde nu putea intra combina și era deal sau ud și mergeam și la stâncile, și tot căram grâul cu echipa.

I: Să aveți multă energie și putere.

D.C.: După ce strângeam porumbul și tot de pe câmp, porumbul sol, recolta, porumbul îl duceam tot la grajduri, era niște coșuri mari, înalte, numai tineretu se putea sui pe scările acelea, se umpleau, mari, lungi, înalte, cu porumb. După ce terminam de cules și via, și strugurii tot, via, îi duceam la masă. Începeam cu tutunul, tutunul mai aproape prin noiembrie, așa.

I: De când îl culegeați, până în noiembrie, îl lăsați la uscat, nu? 

D.C.: Da, se usca, erau puse legături, un fel de coifuri și puneai în magazie, o lăsai cu totul  frumos, să nu se boțească frunza, să fie frunza dreaptă sus și prima, când eram tineri, păpușeam, adică făceam păpuși. Frunza, una peste alta, categorii, verde cu verde, galben cu galben, maro cu maro. Le alegeam frunză cu frunză. Le legam păpuși frumos și făceam baloate de o culoare, altul de-o culoare, altul de-o culoare, poate erau 2-3 de-o culoare și pe niște așa făcute frumos, se așezau, că ele era aicea și în balot. Ba când era ziua de primit, să primească tutunul la comună, cu căruțele, cu carele căra lumea tutunul acolo. Și acolo intram la clasat. Clasa: de calitatea I, calitatea a II-a și al treilea, bracul. Bracul, adică cel mai rău, cel mai urât.

Calitatea I era acela superior, acela galben ca lămâia cum puneau ei acolo, președintele CAP-ului era și el acolo, aștepta să vadă, învârtea degete cu tutunul, după aceea nouă, noi nu vedeam un bănuț, dar duceam până la 200-250 de kile de tutun. Gândiți-vă,  depinde după cum se făcea tutunul, după cum era anul, începând de la 100-150, gândiți-vă că era cu baloate, dar încărcate cu snopi. Snopi, știți ce sunt ăia snopi. Snopi de grâu. Și nouă ne punea norme, după câtă valoare aveam, socotea norma, cât o socotea, că nouă ne dădea 5 lei la zi… Dar ei socoteau norma atâta și spunea: de atâția bani, de 1000 de lei, atâta norme, vii și ți le culegi, decontezi, dădea cereale, tot ce avea CAP. Și dădea și bănuți și îți dădea și tichete, cereale, că cerealele toate le duceam la CAP, la grajduri.

I: Cât era, nu știu, să zicem, salariul? Cât se dădea, se numea salariu sau…?

D.C.: Norme, după norme. Aveai 100 de norme, luai 500 de lei bani. La, bunăoară, la lichidare, dacă ieșeai cu anul bun, mai dădea la lichidare, dar nu numai bani, că noi luam și cereale, de toate luam. Într-un an am luat brânzioare și o dat și vin, tot ce avea CAP-ul dădea și la oameni. Au fost livezi multe, cu multă vie, dar s-o distrus și n-au mai putut să îngrijească de vie, cât s-o uscat, care au scos-o, au pus salcâmi… Și iaca așa cu tutunul.

I: OK, doar să vrea.

D.C.: Toată viața am muncit la tutun, dar tineretul de azi nici nu știe ce e ăla tutun, tineretul de azi fumează, dar de unde îl fumează, nu știu.

I: Dar care vi s-a părut cea mai grea muncă? Dintre toate pe care le-ați făcut?

D.C.: Tutunul, tutunul, că mâncai amar, cât te-ai fi spălat pe mâini, ce mâl aduci de la cules tutunul… Cât te-ai fi spălat, intra în piele și tot, că nu erau detergenții, săpun de mâini, săpun de casă ne spălam. Prima ne spălam cu nisip ca să se ieie cela. Și aista a fost cel mai greu și de aicea n-am scăpat, adică n-am scăpat, mi-era drag, te luai cu munca, ce să faci.

I: De la ce oră începea munca?

D.C.: Greu, de dimineață, dar apoi mă scol acum la 5 fară un sfert, dar atuncea, că aveam vită, aveam trebuia s-o mulg, s-o duc la cireadă, mai târziu scăpa cireada.

I: Și turele se terminau când te termina munca, nu? Adică nu era un program fix, nu exista așa cev?

D.C.: Nu, nu, nu.

Sărbătorile, cu bucurie, cu de toate, cum se duc acum, fuga la magazin, la magazin aveai să te duci să-ți iei o pereche de încălțăminte sau ciorapi, dar nici măcar, că împleteam iarna. Și acum am împletit. Și haine. Dar de-ale gurii nu cumpăram nimic, decât pâinea, pe care ne-o aducea pe tichete.

Aveam pânză, aveam păsări, aveam oi, da. Tot ce trebuie, da. Carne. Dar mie nu îmi place carnea asta de stat, îmi aduc băieții ba că e aripioare, ba… Eu când mănânc, mi se pare că aduce a chimicale. Și friptura dacă o mânânc, tot aduce a chimicale. Așa ceva…

I: Ce vroiam să vă mai întreb, câte zile lucrați? În fiecare zi de luni până duminică sau aveați vreo zi liberă?

D.C.: Nu, nu, nu, nu, nu, la echipă dacă lipseai, că prima lucram echipă, eram 30 de oameni, era un soi de echipă, era, trebuia să te duci la, dacă îți terminai de prășit și nu aveai, trebuia să stai acasă. Dacă aveai de muncă, trebuia să te duci. Nu-mi aduc aminte, dar cred că copiii îi mai lăsam cu soacră-mea aicea, că aveam copii 2 și 2, mititei. Mă tem că aveam și parcă un an, stau acasă să cresc copilașul și îți mai dădea, dar nu-ți dădea cine știe ce. Dacă nu făceai 30 de zile, nu luai alocația dar bărbată-miu făcea și lua alocația, dacă nu făceai și numărul de norme îți lua și locul tip, că aveai dreptul la 30 de acri de pământ. Și de vie și restul arabili. Și de lucrat găseai cum e acuma, sâmbăta, gata, liber te mai duci, liber? Nu, era sejur. Trebuia să te duci, recoltele să crească și era pământul lucrat, era mult pământ care scotea recolte și acum care era pământul, el îi îngrijește ca lumea, tărlale mari, dar când să face, se face, când nu se face, nu se face, anul trecut, la 200 de kile. 

I: Așa, ce impact a avut tot acest eveniment legat de colectivizare în viața dumneavoastră?

D.C.: Măi, doamnă, noi dacă ne-am trezit în CAP și ce situație este acum, eu cred că mai bine era atunci decât acum. Ce este acum? Totul distrus! Totul distrus ce s-a făcut, totul distrus. Se spune că un trai mai bun, un trai mai… nimica. 

I: Vă mulțumesc din suflet că mi-ați răspuns la întrebări.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri