Dna E, n.1937, Suceava

Dna E, n.1937, Suceava

De la tata am moștenit principii dure și demnitatea

Suceava, 2019
Interviu cu fragmente sonore realizat de Simona Niculae

Pe dna E am cunoscut-o prin intermediul Cărturești Suceava. O doamnă micuță, cu multă energie, care căuta cărți despre Al Doilea Război Mondial pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat cu tatăl dânsei la Cotul Donului. Am invitat-o la Muzeul Memoriei: expo din Iulius Mall Suceava, apoi la evenimentul nostru, Întâlnirile Muzeului Memoriei. Am povestit ore întregi despre ce a fost, despre viața grea dusă de părinții acesteia, despre demnitate și puterea reamintirii. După ce ne-am întors la casele noastre, dna E ne-a acordat un interviu telefonic, pe care îl veți regăsi transcris aici.

I: Încercăm să găsim amintiri care să nu se piardă și să le punem într-un loc unde oamenii ar putea afla despre ele. Iar pe unii să-i inspire să caute în propriile familii poveștile lor. 

E: Puțini sunt care ar mai putea vorbi despre Primul Război Mondial.

Pe mine mă interesa ideea de a transmite din viață, din erori, pe care  le-ai făcut, din greșelile pe care le-ai făcut, să transmiți să-i faci pe cei tineri să gândească că se mai pot întâmpla și greșeli în viață care cândva devin foarte dureroase. Pe mine asta mă interesa ideea de a transmite între bunici eventul și nepoți. Când suntem tineri mintea ne coace tot felul de năzdrăvănii. Gospodării, mâncare, serviciu…… N-avem timp să gândim dacă facem sau facem cum trebuie, mai ales, mai ales atenția pe care o acordăm copiilor. Și eu privind acum în urmă, îmi dau seama… 

Unul din băieții mei mi-a spus “Tu ai avut cumva în prim plan doar munca pe care trebuia să o faci, în casa și serviciu.” Și serviciul nu l-am avut ușor. Și că să pot să mă împlinesc după regulile pe care le-am primit de acasă, nu mi-a fost ușor în vremurile respective, când că și acuma, lumea în loc să trudească gospodărește încearcă necinstit să își facă loc mai în frunte. Ceea ce mi se pare mai urât, și cu efecte triste și dureroase pentru viitorul pământului acestuia. Dar asta e.

Îți trebuie forță că să poți să schimbi ceva. Și luptători sunt puțini. Cândva erau luptători. Cei pe care i-am întâlnit mai de mult când am început serviciul nu se compara cu cei  pe care i-am lăsat când am terminat serviciul. Am lucrat cu țărani, și vă spun sincer, am lucrat mai bine cu ei decât cu inginerii de la sfârșitul carierei. 

Portret cu grup de soldați

Să vă spun de unde pornesc regulile mele de conduită. Tatăl meu a fost militar, venea dintr-o gospodărie de țărani cu reguli dure de viață. M-am născut în Ardeal, tata era militar în Ardeal. Se trăgea după malul Prutului, un târg frumos de oameni gospodari înainte de război…

I: Ce meserie ați avut, dacă pot să vă întreb?

E: Am fost economist, contabil șef la o fabrica, la CEC, pe vremea când lumea voia să fure, eu apăram proprietatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu era ușor deloc. Și eram privită așa… bineînțeles n-am fost fost întâmpinată…cu ideile cu care veneam, mă formasem lângă un domn care lucrase la casa de economii centrală la București, un domn, azi nu se mai găsește așa ceva. Nu le-a convenit, am început să pun întrebări. Și atunci mi s-a recomandat, mi s-a spus așa: fură și tu și lasă și pe alții să fure. Ceea ce în mintea mea nu intra.

 I: Ați fost un om corect și v-a fost greu.

E: Să vă spun de unde pornesc regulile mele de conduită. Tatăl meu a fost militar, venea dintr-o gospodărie de țărani cu reguli dure de viață. M-am născut în Ardeal, tata era militar în Ardeal. Tatăl meu se trăgea după malul Prutului, un târg frumos de oameni gospodari înainte de război…… după război a fost vai de capul lui. Oricum, avea o istorie frumoasă cândva. Am avut un unchi jandarm, a fost în partea în care a rămas în România.

A  fost drama mare atunci în 40-41, cei care au  plecat de acolo, care au trebuit să plece și care mulți au fost omorâți. Da… nu prea reușesc eu să înțeleg de ce e atât durere în lumea asta. Ce n-avem suficient că să putem trăi mulțumiți.

De la tata am moștenit principii dure și demnitatea asta. Era bolnav, probabil că nu ar fi trebuit să plece pe front. Rudele, mama l-au sfătuit să nu plece. El avea un act, dar a spus că nu e olog și se duce să lupte pentru țara. Și la 35 de ani a dispărut la Cotul Donului. A fost o luptă cumplită. Am citit mult despre Stalingrad, am vrut să încerc să identific perioada din zilele când am scrisori de la tatăl meu, să văd cum a fost bătălia acolo. Ultima e de pe 15 decembrie ‘42.

Ciudat a fost pentru că după în ‘45, în loc să existe o cale să vorbească. Aia care au venit.. Probabil li s-a spus să nu vorbească, nu aveai voie să vorbești. A fost așa o vreme idioată, un timp idiot. Și au fost mulți care s-au întors,  au fost și câțiva din colegii lui tăticu. Ori n-am vorbit noi, ori mămică a vorbit cu ei și nu știm noi, dar oricum eu nu-mi aduc aminte să fii vorbit cu  cineva din cei care s-au întors. 

Portretul unei fetițe

Eu aveam 5 ani și 10 luni când a plecat el pe front. M-am dat jos din brațe am zis că trebuie să merg undeva. Nu aveam nicăieri de mers. Am ieșit în curte. A fost un moment în care mintea mea nu era prea prezentă, nu-mi amintesc decât până am ajuns lângă gard.

I: Ce grad avea?

E: Era subofițer, instructor, răspundea de tot ce ținea de administrație. La unitate el era cel care răspundea. 

I: Și câți ani aveați?

E: Eu aveam 5 ani și 10 luni când a plecat el pe front.

Și ziua când a plecat pe front mi-o amintesc  în fiecare toamnă, o trăiesc, durerea respectivă o trăiesc absolut în fiecare toamnă. Pentru că m-a luat în brațe să-și ia rămas bun, mi-a venit să plâng și n-am vrut să mă vadă că plâng. M-am dat jos din brațe am zis că trebuie să merg undeva. Nu aveam nicăieri de mers. Am ieșit în curte. A fost un moment care mintea mea nu era prea prezentă, nu-mi amintesc decât până am ajuns lângă gard. La poarta era o floare de, asta care apar toamna, cicoare… De câte ori o văd toamna îmi aduc aminte de momentul și trăiesc acel moment. O floare de cicoare și un copac de frasin.Eram odată cu băiatul în mașină, undeva nu în România, în Canada și am tresărit și m-a întrebat ce s-a întâmplat. A fost ceva inconștient. Am tresăit pentru că am văzut din mașină o floare de cicoare.

A fost foarte greu după război. Mămică singura, 29 de ani, cu 3 copii. Eram la Botoșani, după aia am plecat în refugiu în Oltenia, ne-am întors de acolo. A fost greu. Mama a fost singură, n-a avut pe nimeni. Lucra croitorie, a mai fost salariată, a trudit din greu. Au fost ani foarte grei pt ea, ani cumpliți, la 46 de ani primul cancer, după câțiva ani a mai făcut unul, iar la 59 s-a terminat. A avut o viață cumplită, cumplită. Avea o mână de aur și cap și frumoasă și… 

I: Unde a învățat croitorie? În sat sau de la cineva?

E: A învățat croitorie la Botoșani la o școală de arte și meserii. Avea mâna de aur. 

I: În Oltenia cum ați ajuns?

E: În Oltenia în refugiu în timpul războiului, foarte puțin îmi amintesc din Oltenia. A fost greu pentru mine atâtea lucruri noi, și plecarea tatălui, și locuri noi. Am stat vreun an de zile. Am făcut puțină școală, vai de noi. Foarte puțină școală. Dar amuzant a fost că la sfârșitul clasei a doua, când m-am întors din Oltenia, învățătoarea m-a prins că de fapt nu știam alfabetul, dar știam cartea de citire pe dinafară. A chemat-o pe mama la școală, dar era o chestie să știi o carte pe din afară. În clasa I am făcut foarte puțin, săptămâni întregi în spital, fiindcă am făcut scarlatină, apoi am plecat în refugiu. Vă dați seama ce școală am mai prins, nu am avut timp să învăț alfabetul. După aia clasa a doua, o bucată în Oltenia în vremuri alea grele. Eram vreo 9 refugiate din țară, din Moldova și din Cernăuți, Basarabia. Învățătoarea tot de acolo era, nu se făcea școală, probabil nu ne stătea gândul la învățat, era în altă parte. Și când m-am întors…

I: Și când v-ați întors cum ați găsit locurile? V-ați întors în aceeași casă? Cum a fost?

E: Cu chiu cu vai am recuperat puțin din ce-am lăsat. Am plecat în refugiu cu două lăzi, atât. O haină și mai știu eu ce. Când ne-am întors nu știu ce-am mai recuperat din ce rămăsese în casa. A fost greu. Foarte greu. Școală, mereu a fost cum a fost, șapte modificări în timpul școlii. 

Portretul unei tinere

A fost foarte greu după război. Mămica singură, 29 de ani, cu 3 copii. Eram la Botoșani, după aia am plecat în refugiu în Oltenia, ne-am întors de acolo. A fost singură, n-a avut pe nimeni. Lucra croitorie, a trudit din greu… A învățat croitorie la Botoșani la o școală de arte și meserii. Avea mâna de aur.”

I: Dar ați putut merge la școală? A fost bine? Sau cum ați simțit? A fost un sacrificiu prea mare pentru mama dvs.? 

E: Sacrificii, zeci și zeci. Dacă între 46 de ani și 59 au fost 13 ani de boala, pentru ea aia n-a fost viață, ci chin. Doar chin, atât. A fost un om sacrificat.

I: Câți ani aveați în 46 când s-a schimbat și regimul? Vă aduceți aminte? 

E: În 46 aveam 10 ani. Pentru ea nu existau șanse, pentru genul care era ea…ar fi avut cum, ar fi putut să se facă membru de partid, n-a vrut să se facă. Nu s-a băgat în chestii din astea deși probabil că i-ar fi fost mai ușor, dar nu era genul. Era cu alte reguli față de regulile cu care au venit comuniștii. Păcat ca idee, să nu-i zicem comunism, să-i zicem socialism. Dar ca idee, nu era, însă păcat. Au vrut numai pe cei care în loc să aleagă competența alegeau supușii, pe cei care aveau o capacitate imensă de a se supune la tot felul de minuni. Putea să fie bine…. ca idee să conduci o societate, o economie centralizată, nu-i o idee rea. Condiția este să conduci după regulile care au logică. 

I: De unde era de loc mama dvs.?  

E: Mămică mea era dintr-un sat de lângă…bine e o poveste mai încâlcită, bunica nu era româncă. Era jumate polonă, jumate nemțoaică. De unde era de loc e puțin mister, au fost istorii ciudate. Nu știm multe lucruri.

I: Mama dvs. ce limba vorbea sau ce limbi știa?

E: Am vorbit românește, mămică n-a avut cu cine vorbi. S-a căsătorit cu cineva, nu știa… Pot să spun, ceva puțin mai ciudat, mai neînțeles și mai neclar, niște amintiri care nu avem certitudini că se întâmplă și nu știm de ce.

I: Mai departe de bunici nu știți povestea mai îndepărtată a familiei? 

E: Nu, nu. Mai departe de bunici nu știu. Mi-aș fi dorit, dar când puteam să întreb pe cineva nu mi-am pus întrebări. M-ar fi interesat tatăl tatălui meu, bunicul, nu l-am cunoscut, a murit la un an după ce m-am născut, mulți dintre verișori vorbeau la superlativ, dar nu știu de unde venea, după cum arată, nu era deloc de acolo de unde a trăit. Am foarte puține fotografii, dacă a fost război… s-au pierdut. Când am plecat din Botoșani în refugiu, am impresia că nici nu știa, nici nu voia, cineva de la unitatea militară a venit și i-a zis să plece. A fost în grabă. Sora mea a avea un an și câteva luni ceea ce .. Fratele meu avea 2-3 ani.. Eram mici.

Ofiteri români în Al Doilea Război Mondial

După în ‘45, în loc să existe o cale să vorbească, cei care au venit…Și au fost mulți care s-au întors, au fost și câțiva din colegii lui tăticu’.

I: Cred ca e greu să te hotărăști, cred ca tot timpul te gândești că nu e atât de grav ce o să se întâmple, poate nu e cazul să pleci. 

E: Cât ești în serviciu n-ai timp să te gândești la lucrurile astea, când ai gospodării, ai copii de crescut. Atunci n-ai timp.

Iar acum când am timp să mă gândesc, încerc și-mi amintesc ceva, nu am de unde, nu am sursa, cei care mai știau ceva toți s-au dus. Am avut o verișoară la Cluj și la un moment dat nu știu cum am întrebat-o eu… cum arată bunicul, tatăl tatălui meu. Asta s-a întâmplat cu o săptămână înainte de a murit ea. Și mi-a spus cum arată un frate de-a lui taticu pe care-l știam și un bărbat frumos, înalt, blond, cu ochi albaștri și spunea că bunicul arăta la fel. Și în plus că acest unchi era un țăran, dar eu la liceu când eram și mă duceam la el mă asculta întotdeauna, și la istorie și la geografie și la multe altele. Știa mai mult decât învățam eu în școală, la așa zisul liceu.

Era un om frumos și probabil, nu știu … s-ar putea .. În sfârșit . Mi-am tot dorit să mă duc să mă lămuresc la arhive, am încercat în Suceava să mă lămuresc cu ceva, dar nu sunt documente. N-am reușit. Cei care au mai vorbit, pe vremea aia nu înregistra nimeni, vorbeau la superlativ de ei, deși un om de țară totuși, era gospodar, ceva mai diferit de gospodarii locului. 

Soldați în piața unui oraș

Tata era subofițer, instructor, răspundea de tot ce ținea de administrație. La unitate el era cel care răspundea.

I: Tatăl dvs. știți cum a reușit să ajungă subofițer?

E: Nu, n-am avut de unde sa aflu.

I: Dar spuneați de principii, că nu mi-ați dat exemplu, nu mi-ați detaliat. Spre exemplu care sunt regulile dvs. în viață, de ce tineți cont și credeți că le aveți de la tatăl dvs.?

E: Regulile în viață, regula de conduită morală cu demnitate era obligatorie. Să-ți faci datoria, nu exista să nu. 

I: Pentru dvs. e acasă?

E: Da, Botoșani este acasă, Suceava nu mi s-a lipit de suflet absolut deloc. Nu se compară. Botoșani avea teatru de la 1912-1914, era un oraș cultural, erau foarte mulți oameni cu educație pentru că erau foarte mulți moșieri. Din Botoșani au plecat oameni de seama, sunt mulți: Iorga și Eminescu și Luchian și Onicescu, așa, ce-mi vine rapid în minte. Liceul Laurian a fost un liceu cu norme dure și cu profesori excepționali. La Botoșani a mai fost o școală normală, un profesor deosebit Crudu, a murit în sărăcie după 40 și ceva, dar foștii lui elevi i-au făcut mormântul în Botoșani și cineva i-a adus soția din Franța, era franțuzoaică. Atât că a scris niște cărți, una din ele am citit-o. Au fost profesori deosebiți, foarte buni profesori au fost la Botoșani. 

I: Deci dvs. ați făcut toată școala la Botoșani?

E: Liceul l-am făcut la Botoșani, iar facultatea la fără frecvență. Nu mi-a plăcut contabilitatea și am spus că decât să mă duc la facultate și să fac comerț, mai bine mătur strada. Și am făcut facultatea mai târziu, n-am scăpăt de ea. Atât doar că am făcut ASE, când am terminat școala se chema ISEP – noi îi spuneam Institutul de strângere a elementelor pierdute ale legii.

 I: Și unde era?

E: La București, înainte de război se chema Academia Comercială, după război i s-a spus Institutul de Științe Economice și Planificare. O informație foarte importantă să știți cum se chema.

I: Și ați venit la București. Cum vi s-a părut Bucureștiul?

E: Bucureștiul nu mi-a plăcut de la bun început, nu știu de ce. Am acum un băiat care stă acolo, dar îl consider rătăcit. Și el are un băiat în Elveția, la studii.

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri