Dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani

  • Interviuri
  • Dna E.A, n. 1928, Todireni, Botoșani
Dna E.A, n. 1928,  Todireni, Botoșani

Nu-s povești, sunt amintiri. Sunt amintiri adevărate, eu nu spun, nu sunt povești.

Iași, 2021

Interviu cu fragmente sonore realizat de Catrinel Bejenariu.

Durată citire interviu: 18 minute 30 de secunde

O doamnă cu ochi albaștri ca cerul, cu o vârstă impresionantă de 94 de ani, timp în care a trecut prin multe greutăți, dar cu toate astea a păstrat un ton jucăuș în vocea ei. O minunată doamnă pe care-ți vine să o strângi în brațe în speranța că poate se prinde de tine măcar o fărâmă din puterea și determinarea ei. Pur și simplu de a face față, de a merge înainte, de a te da după vremuri atâta cât e nevoie și de a-ți menține sufletul blând și voios.

I: Când v-ați născut?

E.A: M-am născut în 1928, ziua 24 octombrie.

I: Dacă ar fi să vă gândiți la locul unde ați copilărit. Cum e era?

E.A: Todireni, Botoșani. Tata, Ion, mama, Zamfira.

Era foarte frumos, era pe malul Jijiei. Și mergeam, era un islaz mare și vara mergeam copiii și ne jucam. Era iarbă, parcă acum văd și flori, primăvara prin mai. Și ne duceam și ne jucam acolo. Și până au venit rușii. Au venit rușii, la noi pe șesul acela s-a făcut aerodrom rusesc. 

I: Câți ani aveați atunci?

E.A: Aveam 14 ani de-acum. 

I: Și până să vină rușii?

E.A: Mergeam cu mama și tata la prășit. Eu sunt din țărani, doamnă, sunt țărancă. Mergeam, nu să prășesc. Așa, să le aduc o cană de apă, am mai avut un frate mai mic ca mine cu 5 ani, a murit mai de mult. Și am avut niște surori, eu sunt a doua. Tata s-a recăsătorit cu mama, că soția lui a murit. Și mama mea a murit și ea sau s-o despărțit. Și tata a avut niște fete, copii de la prima căsătorie. Una doctoriță, una moașă de județ, cum era pe timpuri. Ele s-au dus la oraș, au trăit bine. Tata a îmbătrânit, când m-a născut pe mine avea 50 de ani. 

Până am crescut eu, de-acum venise aproape războiul, foametea, tifosul, toate s-au ținut una după alta și am dus o viață foarte grea. Mă duceam și la treabă, nu să fac treabă, ci măcar să le aduc oleacă de apă și să le strâng un braț de buruieni pentru porci. Mă rog… și mă luau cu dânșii. Mie îmi plăcea, îmi părea foarte frumos că eram cu părinții mei, eram foarte fericită.

Mai aveam un frate mai mic. După ce-am crescut, mă duceam chiar la prășit. Mă duceam și la altcineva unde nu mai puteau. Venise războiul, au luat și vite, au luat și caii. O avut tata meu două vaci, una au luat-o. Rușii au fost foarte hapsâni, nemții n-au fost așa hapsâni. Rușii luau și găină, dacă n-o puteau prinde, o împușca din ogradă. Căuta prin ouă, ce-aveai. „Iaiț”, tot spunea „Iaiț”, „Iaiț”. Ce găsea, o bucățică de carne, ce găsea. Au fost foarte hapsâni și răpănoși. La școală n-am mai umblat. M-am căsătorit la 21 ani, am doi copii. 

I: Dar la școală cum a fost?

E.A: Doamnă, cât am umblat aceia patru ani la școală. Eram prima pe școală. Mă suia directorul uite așa, aici, să spun poezii, să spun la copii, să cânt. Am fost foarte văzută, dar n-am putut să învăț decât patru clase. Așa se învăța la noi atunci. A venit războiul, nu m-am mai dus nicăieri la școală, nu m-au mai putut purta mai departe părinții. Erau oameni bătrâni, nu erau bani, că atunci n-aveai de unde să iei bani. Și atunci am rămas la prășit. 

Și m-am căsătorit la 21 de ani. Am doi băieți, sunt aici în Iași amândoi. La țară nu aveam, eu sau bărbată-miu, ca să spun, noi, așa, nu aveam pe ce să facem bani. Dacă îmi trebuia ceva, mă duceam și vindeam o găină, vindeam niște ouă. Vacă țineam cu lapte că aveam copii. Și vindem niște ouă, oleacă de lapte și făceam bani de cheltuială, de exemplu, ce ne trebuia în casă. Salariu n-o avut niciunul, părinții mei au fost colectiviști, cum se spune, au mers la colectiv. Dar eram căsătorită, în ‘61 s-a făcut colectivul, născusem pe al doilea copil. 

I: Cum erau părinții dumneavoastră?

E.A: Ca părinții, toți sunt buni. Toți sunt buni. Oameni la sapă, au venit rușii, le-au luat și văcuța din ocol, cum să spun. 

I: Aveați 14 ani atuncea. 

E.A: Eram mare, dar mă ascundea mama, doamne, pe după cuptor. Aveam, parcă văd, un cuptor mare și mă ascundea mama. Aveam 14 ani, eram un copil, ca să spun, dar ea se temea când vedea rușii, ca orice mamă. Și-ți spun că o venit rușii. După ce-o plecat ei, am rămas așa cum a fost, mai necăjiți încă. Au luat vacă, au luat oaie, au luat… ce le-a venit în gând luau. Nu era chip să spui nu, că te împușca dacă ziceai.

Mama era în vârstă, tata m-a făcut când avea 50 de ani, înseamnă că ei erau bătrâni când aveam eu 17, aveau 60 și… Dar pe mine mă ascundeau. Am mai avut un frate, a murit, cu vreo 5 ani în urmă. Și mă ascundeam. Și pe urmă, oamenii din sat, cum îi omu’, „Ei, da’ la Ion Bădăluță este fată, e mărișoară, să meargă la tranșee”. S-au făcut tranșee, dacă era aerodrom, s-au făcut tranșee, s-au făcut. Și ne lua și pe noi astea mai mici care aveam 14, 15 ani. Și ne lua la treabă, s-o terminat războiul, tot la prășit că nu m-am mai dus nicăieri. N-am avut posibilitate să mă duc și eu să învăț. Tare mi-ar fi plăcut. Dar așa a fost, n-am avut ce-i face. 

I: Și pe soțul dumneavoastră cum l-ați cunoscut?

E.A: Mama mea era din Buhășeni, comuna Trușești. Și avea 3 frați însurați, în Durnești, satul Durnești, așa se chema. Și avea trei frați acolo. Când am crescut și eu de-amu de 10, 12, 15 ani, 16, până aproape la 20, mă duceam cu mama la frații ei. Ei și băiatul aista care nu stătea departe mă cunoștea. Dar eram de 16 ani, poate 17, nu făcuse armată el încă. Și el a plecat în armată, mi-a scris din armată, i-am scris înapoi. După ce-a venit din armată, a venit în ziua de Crăciun, în ‘49, pe 24-25 decembrie, a venit cu un moș de-al meu. Mi-a dat un…  nu erau telefoane pe atuncea, mi-au venit musafiri. Și am mai vorbit, la părinți, cum erau părinții atuncea și ei bătrâni, au căzut de acord, au venit și părinții lui, au căzut de acord, gata, o mărităm. Și m-a luat cu dânsul și am stat la un moș al meu până mi-a citit cununia civilă. 

I: Îi mai țineți minte pe bunicii dumneavoastră?

E.A: Nu, eu numai unul pe l-am prins, dar eram copilă. Ceilalți erau morți. Mama mamei a murit pe timpul războiului la 1916 de tifos. Mama era de 14 ani când a murit mama ei.  Pe-ai lui tata, nici vorbă.

Și mama ei a murit de tifos și ea a rămas cu șapte persoane, ei au fost șapte frați. Și ca cea mai mare, nu știa, nu a învățat carte. Nu a știut săraca. Se învăța de la noi, parcă văd, când scriam noi, punea și ea și scria, dar nu putea. Dacă n-a învățat deloc și de-acum erau bătrâni, noi mergeam la școală. Ea n-a putut să mai învețe, avea copii, avea greutăți. Au fost foarte multe greutăți, doamnă.

Începând cu rușii când au venit, au brambuit țara asta, au luat, au furat. V-am spus, o pasăre dacă o vroia, ți-o împușca din ogradă. Dar n-aveai ce să le zici, că dacă îi ziceai, te împușca. Căuta putină cu brânză, putină cum era, cu jumeri, că așa se spunea la noi. Puneau părinții de la Crăciun, puneau să avem de iarnă. Tot îți lua. Ce vedeau, ce găseau, tot îți lua. Dar pe mine mă păzea mama. Doamne, parcă amu văd. Aveam 15 ani eu, mă păzea. Ei au luat femei, fete, doamnă. Obligatoriu. Erau foarte, foarte răi au fost. Eram mare și știu, vă spun din toată inima mea. Țin minte. Și erau foarte hapsâni. Veneau goi, fără papuci în picioare, cu niște papuci rupți. Dacă te vedea, ți-i lua. Au fost foarte hapsâni și răi rușii, cum sunt și astăzi. Cum să spun eu. 

I: Care e cea mai prețuită tradiție pentru dumneavoastră?

E.A: Doamnă, Crăciunul și Paștele pentru mine sunt sfinte. Țin și celelalte sărbători și Înălțarea Domnului, într-adevăr. Dar vă spun, când eram copil era Anul Nou, vai, așa o sărbătoare. Prindeam din gardul ăsta într-acela o sârmă. Veneau băieții, veneau, umblau după noi. Făceam prostii așa. 

Ne duceam fetele la fântâni să ne uităm, să vedem ursitorii, doamnă. Legam gardurile, număram parii la gard, un gard cum este la țară, gard cu pari. Cu ochii legați seara, noaptea, să le numeri 7 pari și acolo să legi un ceva. Și a doua zi ne duceam fiecare cu cârpa. Ne duceam să vedem. Dacă-i mai cioturos, îi chiabur adică, dacă-i răpănos, îi rău el, dacă-i subțire, are să fie subțire, prostii de-a noastre, știți. Da, și ne duceam și ne uitam, prostii. Dar era atâta de frumos, plăcut, doamnă. Când ești tânăr… nu ne gândeam la sănătate, că eram sănătoși. Eu n-am fost bolnăvicioasă în viața mea. 

I: Cât au stat rușii?

E.A: La noi cât au stat? Au stat doamnă cam o iarnă și o vară. Și până au venit nemții. A fost acolo, podul… Noi la Todireni, era partea cealaltă, trecea Jijia și era calea ferată, mergeau trenurile. Și pe 4 aprilie în 1944, la noi, vedeam, treceam calea ferată și treceau trenuri. Au detonat toate podurile cum era la Jijia, la Sitna, că erau poduri dinspre Trușești, Dejești, dincolo veneau trenurile și mergeau la Iași. Și erau poduri, pe toate le-au detonat. Au pus bombe. Ce oroare era, doamnă, noaptea și eram copil și mi-era frică. Multe, foarte multe am tras. 

I: Și tatăl dumneavoastră?

E.A: Tatăl meu a murit în ‘55 de ani la 77, mama a murit în ‘77 în ziua de Bobotează, de Sf. Ion. 

I: Și tatăl a fost în război?

E.A: Tata a fost în război la 1916, dar la al Doilea Război Mondial au fost băieții lui. Am un frate mort în război, aici la Piatra Neamț, n-a murit departe. Mihai Bădăluță ni se spunea nouă. 

I: Și v-a povestit ceva din Primul Război? 

E.A: Tata? Doamnă, știți, n-am fost una care să mă bag. La noi tata era sfânt, era și bătrân față de mine. La 50 de ani pe mine m-a născut, nu-l cicăleam ca să-l întreb sau ca să-mi spuie o poveste. Mama n-a știut carte deloc, săraca. V-am spus că în Primul Război Mondial i-a murit mama. Și ea a rămas, era cea mai mare, era de 14 ani, avea șapte, erau  șapte frați și cu bunicul opt. N-a mai învățat nici carte, a fost o viață foarte necăjită și atunci, o tras. Și vă spun ca n-am mai întrebat de dânșii, niciunul nu mi-a spus niciodată nicio poezie, nicio poveste. Eu am învățat din capul meu și cântece, și povești, și la, la, la. Am fost, sunt cam zurlie oleacă. Mi-au plăcut și cântecele și jocurile și toate astea mi-au plăcut în viață. Tinerețea tare mi-a plăcut, dar s-a dus așa de repede.  Toate-s trecătoare, nu doar eu, toate-s trecătoare.

I: Care-i poezia preferată?

E.A: Nu am una preferată, dar mi-a plăcut „Peneș Curcanul”, „Mama lui Ștefan cel Mare”, de Mihai Eminescu mai aveam ceva, așa, de-astea mai lungi. Și mi-au plăcut, chiar „Peneș Curcanul” sau „Mama lui Ștefan cel Mare” le țin și astăzi minte și le spun. 

I: Cu munca cum a fost?

E.A: Ca la colectiv, doamnă. Ne dădea acolo, o bucată cât era, cât se împărțea la toată lumea. 

A luat pământul deodată la toți, nu aveai grădină, chiar eu cu bărbată-miu, că eram măritată, aveam grădina mare, ți-a luat o bucata așa cu livadă, cu ce-a fost. Și a lăsat 15 ari și restul a dat la altul care n-a avut loc de casă și i-a făcut casă. Peste drum aveam o bucată de vie, 15 ari cum era la țară, cum erau la țară loturile unde stăteam eu în satul nou, de vie îngrădită cu gard, doamnă. A venit unul din Flămânzi, o luat fată, și a venit și mi-a luat via, când s-a însurat el acolo a venit, dată de la colectiv. Aveam gard roată împrejur, era dincolo via, aici drumul și noi stăteam așa aici. Și făcusem un pârleaz, dumneata nu știi ce-i, așa o pășitură. Și băiatul cel mai mic avea poate, nu știu, am uitat câți ani avea atunci, a vrut să intre să ia din via pusă de mine un strugure de poamă și l-a batjocorit, l-a fugărit de-acolo vecinul care luase via.

 Era foarte rea lumea, nu numai astăzi, de când e lumea. Care n-a avut, la acela i-a dat și de la care a fost a avut, a luat. Le-a luat, locuri de casă au luat. 

I: Cum au luat?

E.A: Cu acte de la primărie! Fiecare știa cât pământ am eu, cât are altul, ce locuri de casă, că așa se știe de oriunde. Dacă unul se ducea la primărie și spunea „N-am unde să-mi fac casă”, „Uite, la Herdelegiu, la cutare, are grădină și aici, și peste drum, și nu știu ce”. Venea de la primărie și-ți lua și n-aveai ce spune. Hac! Unde-i lege nu-i tocmeală, doamnă!

Așa, vă spun, pusesem în fundul grădinii, în lotul în care aveam casă aveam două locuri. Și trecea un pârâu pe aici pe la jumătate, bărbatul meu pe malul pârâului pusese niște salcâmi, cum se punea la țară să fie pentru un par, pentru mai știu eu ce. Partea cealaltă de pârâu o dat la om străin, la unu’ Cojocaru, loc de casă din grădina noastră. Femeia lui a venit cu toporul și a tăiat copacii laolaltă, salcâmii aceia care vă spun că era împărțiți. M-am dus, voia să-mi dea cu toporul în cap: „Mi-a dat statul, nu ai niciun drept. Du-te la primărie și vorbește”. Și uite așa a fost care a avut, i-a luat, care n-a avut, i-a dat.

Sau mai ales dacă mai aveai pe cineva la primărie sau un șef de echipă sau… păi îi dădea loc mai mult. Eu dacă n-aveam pe nimeni, nu-mi dădea decât atât: 15 ari. Asta era pentru o persoana care lucra care lucra la colectiv, era 15 ari, 8 prăjini, nu cunoașteți. Bărbată-miu n-a vrut să lucreze, se ducea și lucra pe unde putea prin țară. Eu, om necăjit, cu copii, cu vacă, nu puteai să stai fără vacă dacă aveai copii… sau câteva păsări. Și, vă spun, mă duceam și lucram și la colectiv, să am strujeni pentru vacă să am cu ce ține copii pe iarnă. Noi stăteam într-o margine de sat, cum ar spune un sat nou. Și calicii, tot ce aducea, cei care cereau la primărie îi aducea în partea asta unde erau locuri rămase. Și-i dădea la mine, la altul, la altul în grădină. Îți lăsa 8 ari și restul dădea la ăilalți.

I: Și munca?

E.A: Îți dădea atâția ari, cum socoteau ei de la colectiv, de la … atâția ari venea la cutare de păpușoi, de grâu, de secerat de grâu. Și apoi venea răsad, îți dădea acolo câteva rânduri din capăt în capăt cum venea, fasole, tot ce-i… recoltă ce era, dădea cu rândul, la fiecare scotea, și ne ducea tocmai în fundul moșiei. Altădata ne prindea ploaia. Dacă venea remorca să ne mai ia, mai venea, dacă nu, făceam șapte kilometri cred că aveam până în fundul moșiei unde ne dădea. Da, și veneam pe ploaie și pe glod și prin necazuri. O fost foarte greu, vă spun.. pentru mine, nu eram bătrână…

I: Câți ani aveați la colectivizare?

E.A: Dacă sunt în 28 născută și în 61 s-a făcut definitivă, tot aveam .. aveam vreo 30 și ceva de ani. Și am lucrat tot timpul până s-a făcut colectivizat, până s-a terminat. Am lucrat la colectiv până am împlinit 60 de ani. Da și am ieșit cu o pensie de mizerie, doamnă. Care aveau… erau mai mulți în casă, făceau. Bărbată-miu n-a vrut să lucreze, n-a lucrat nicio zi deloc, el se ducea și umbla prin țară. 

I: Cum a reușit să scape? N-au venit după el?

E.A: Nu, că dacă nu vroiai să iei, nu-ți dădea locul complet. Dacă erau doi care lucrau la colectiv, îi dădea două locuri de casă cum ar fi, 30 de ari…. Dacă unul lucra singur, îi dădea jumătate.

Și puneam acolo ce puneam, aveam grădina, aveam o bucățică de iarbă să țin un vițel și atâta-i. Bani nu ne dădea la colectiv, nu ne dădea bani cash, așa în mână, ca să spun. Dacă aveam nevoie de bani, ducea câteva ouă, la Ștefănești, că-s 7 kilometri de unde stăteam eu de la Durnești până la Ștefănești, dar mergeam mai de-a dreptul așa, pe jos, că până la șosea era mult.. Am dus o viață grea și la colectiv, dar am fost sănătoasă, mi-a placut să muncesc. 

I: E important, e important să transmitem amintiri. Nu sunt povești..

E.A: Nu-s povești, sunt amintiri. Sunt amintiri adevărate, eu nu spun, nu sunt povești. 

Când au început să învețe băieții la școală, aduceau cărți și pe urmă când au crescut mai mari oleacă până au făcut 8 clase amândoi în Durnești de unde-s eu. Și citeam de-a valma cu dânșii, cărțile lor totdeauna, cărți care aduceau, mă rog, cărți de prin alte țări, povești, toate le citeam cu dânșii. Ei citeau seara cărțile lor și eu stăteam și citeam și eu că mi-a fost tare drag, dar dacă n-am putut să învăț mai departe.

I: Și la colectiv ați lucrat câțiva zeci de ani. 

E.A: Am lucrat normă completă, de când s-a început și până s-a terminat colectivul. 

Îmi dădea oleacă de recoltă, îmi dădea păpușoi două-trei sute de kile de păpușoi. Îmi dădea poate oleacă grâu, fasole nu ne dădea că dădea la, era colectivul și lua tot. Lucram și fasole, și sfeclă, și cânepă, și hăldani.

I: Și lucrați de dimineață…

E.A: Până seara. Și când era mai aproape de sat, mai era, dar ne ducea departe, doamnă, în satul acela, cred că zece kilometri până la Tudor Vladimirescu, celălalt sat. Și altă dată, dimineața ne ducea cu remorca, câți încăpeam în remorcă, câți nu mai venea a doua oară. Dar eu dacă n-aveam pe nimeni, dădea același lot, cât îmi dădea mie, dădea și matale, și la altul, și la altul. Ei veneau doi sau trei, eu dacă mă duceam singură, nu puteam să gătesc odată cu dânșii, fasolea de-o aveam. Așa de pus, mai puneam, dar ca s-o pot bate, vântura, până s-o dau la kilă. Nu puteam. Și rămâneam mai la urmă. Câteodată câte o prietenă mai venea, mă mai ajuta dacă punea. Încă știu că o dată chiar șeful de echipă o oprit mai multe femei și „Ajutați-o și pe țața Jănița”. Dacă rămâneam în fundul moșiei trebuia să vin pe jos. Altădată ne prindea ploaia, ploi mari, nu mai venea după noi, de multe ori, glod, eram..

Colectivul nu-i bun, n-o fost bun. 

I: Aveați ustensile când lucrați? Sapă bună? Nu știu.. 

E.A: Sapă. Sapă aveam de-acasă de la mine, doar nu puteam să mă duc fără sapă la prășit. 

I: Ei nu vă dădeau nimic? 

E.A: Nu, nu, doamnă. Sapă, dacă mă duceam la bătut fasole trebuia să-mi iau un ciomag, un băț, un ceva de bătut fasola, o căldare pentru vânturat, doamnă, că doar nu puteam să mă … mergeau sute de oameni.

I: Și fiecare venea cu ale lui de-acasă.

E.A: Da, da, nu ne dădea. Fiecare trebuia să ieie căldare de vânturat, țol nu mai spun, de-astea așa, șădeam oleacă cu sapa ca să nu iau cu pământ. O băteam acolo, o vânturam cu găleata și-o puneam în sac și cântărea, seara ne cântărea și punea cât ..Mai furam câteodată, câte-o…puneam în traistă măcar de-o mâncare de fasole. Sau când veneam de la păpușoi, ne căuta, ieșea în stradă, ieșeau în poartă în capătul satului. Și ne căuta prin traistă să n-avem păpușoi. Altădată mai luam câte un păpușoi, să mă duc acasă să dau la o pasăre măcar. Da, vă spun, a fost foarte rău. 

I: Și cei care supravegheau de unde erau?

E.A: Tot oameni de-ai noștri. Și primar era Alupoaie Petrică, îl chema. Era uite așa un  … așa de afurisit era, ne căuta în traiste, doamnă, să vadă să nu ia doi, trei păpușoi. Mai puneam prin sân, mai puneam câte oleacă ceva sau când știam că suntem mai aproape și mai luam din lan, măcar să am ce da la păsări când mă duc acasă, la purcel. 

Puneau oameni dintr-ai loi, șefi de echipă, brigardierul, nu știu mai care și stăteau la răscruce pe unde venea lumea și controla. Altădată nici nu știai că el stă în păpușoi, numai îl vedeai că a ieșit și te controla. Da, doamna, ca pe hoțește. 

I: Ați prins și secetă, și foamete, și război. 

E.A: Da, doamnă, începând de la tinerețe. Războiul a fost, pe urmă a fost foamete, a fost tifosul. Noi am zăcut: eu, frate-miu și tata am zăcut de tifos. Mama mea a zăcut la ’916 de tifos, când v-am spus că era și ea copilă, mama ei de tifos a murit. Și ea o zăcut la tifosul, și la Al Doilea Război acuma, n-o zăcut, ne-o căutat pe toți, pe noi care eram trei în casă fără dânsa. Ne-o îngriit, medicamente nu aveam, dispensar nu era în sat. 

Și-ți spun cu mama, venea căruțul cu mere, că nu era prin sat, nu puteai nici la magazin nu găseai mai nimic, doamnă. Nu găseai să te duci să-ți iei ceva ce vrei. Și-apoi veneau niște căruțe de la Ionășeni, cu mere. Și dădea mama oleacă de grăunțe și ne cumpăra mere. Că la tifos nu puteam mânca, chișleag, de-astea, că o boală parșivă și tifosul a fost. Și ea săraca ne alimenta cu ce putea, cu un cartof fiert, cu ce putea așa, că nu puteam mânca carne, nu puteam. Lasă că nici nu prea aveam, ce să grăiesc așa degeaba, dar așa pentru noi ar fi tăiat o găină. Dar dacă nu aveam voie, tifosul a fost tot o boală parșivă, o murit și la tifos, dar n-o fost ca covidul. Covidul e nenorocire, vezi mata, că nu se mai termină. 

I: Cum simțiți trecerea timpului? Cum simțiți că v-a schimbat sau că v-a transformat?

E:A: Doamnă, de transformat, nu m-a transformat. Ca să spun că eu sunt … știi, cal bătrân, greu îl pui să tragă. 

Trebuie să ne obișnuim și cu una și cu alta, că așa e viața. 

I: Cum vedeți lumea?

E.A: La un timp te iei, că trebuie să te iei după lume, nu chiar la toate. Dar așa, mai stau și eu cu cineva de vorbă, vorbesc tot frumos. Lumea nu-i cum era când eram.. poate era mai proastă, când eram eu, să zic așa. Eu n-am învățat carte multă și n-aș putea să spun ce nu știu. Eu atât, ceea ce știu. Lumea s-a transformat mai mult în rău, doamnă. 

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri