Muzeul Memoriei se construiește în fiecare clipă cu acele amintiri personale pe care fiecare dintre noi le păstrează și le transmite mai departe fiecărei generații. Spune-ne amintirea ta, iar noi o vom așeza cu grijă pe harta/timeline-ul ce spune povestea despre cine suntem.
1
2
3
Căminul de Bătrâni Blumana Brașov, 2019
Interviu realizat de Simona Niculae.
Unul dintre cei mai venerabili rezidenți ai Căminul de Bătrâni Blumana Brașov la cei 99 de ani ai săi și unul dintre rarii martori ai vieții exclusiv urbane transilvănene (Sibiu și Brașov) de după unire. Înconjurată de fotografii de familie de la începutul secolului trecut și de cele care aminteau momentele frumoase ale vietii, am simțit singurătatea de a fi unica supraviețuitoare a familiei și cum, chiar și după mai bine de 7 decenii, drama comunității germane, deportarea în Siberia, rămâne la fel de vie.
I: V-aţi născut în Braşov?
E.H.S.: La Sibiu. Până la 11 ani am stat cu părinţii la Sibiu, că tata a avut prăvălia acolo. Şi dacă a început prăvălia mare şi aşa, n-a mai mers prăvălia mică şi ne-am mutat, că mama era din Braşov şi surorile toate aicea. Aşa că de la 1930 stau în Braşov.
I: Povestiţi-mi puţin din istoria familiei? Cât de mult ştiţi înapoi?
E.H.S.: În orice caz, a fost mai frumos, că stăteam în familie, nu trimitea pe bătrâni la cămin, pâna la bătrâneţe îi ţinea acasă.
I: Aveţi copii? Mai aveţi pe cineva?
E.H.S.: Nu mai am pe nimeni. Fraţii au murit, am avut soră, părinţii sigur că nu mai trăiesc. În 1945 a murit mama, şi după 11 zile, în 1945, la 11 ianuarie ne-a dus în Rusia deportat. Şi am stat 3 ani, 8 luni În Rusia la muncă la mine de cărbuni.
[Părinții], unul era de lângă Orăştie şi celălalt era din Comăneşti. Bunicii au fost din Regensburg.
I: Şi unde aţi fost? În Siberia sau în altă parte?
E.H.S.: Nu în Siberia, în…era aici aproape, nu departe de graniţă.
I: Dvs. eraţi atunci tânără…în putere…
E.H.S.: Păi sigur, fete tinere, de 18-19 ani, le-a dus la muncă forţată.
I: Şi cum aţi fost tratată? Cum s-au purtat?
E.H.S.: Mâncare foarte puţină, mulţi au murit. Am stat în etaje, la lemn, fără lenjerie, fără nimic, acoperit cu palton, mai ales la început. Pe urmă, după 3 ani a început să fie mai bine. Ne-a dat şi lenjerie la dormit. Ne-a dat şi bani, dar banii ni i-a tras că ne-a dat haine, cioloveci, haine groase ruseşti, şi trebuia să le plătim, aşa că banii nu prea i-am primit în mână. Şi mâncare trebuia plătit şi era slab, foarte slab. Castraveţi acri ca supă.
I: Totul primeaţi acolo, nu puteaţi să gătiţi nimic, nu?
E.H.S.: Da’ cum să facem?!
Eram cu pază cu puşcă, să nu fugim. Şi la muncă ne ducea cu pază. Dar mai puteam să cumpărăm la margine. Stăteau rusoaicele cu zagmasca aia, ca iaurtul. Dacă aveam bani, că mai vindeam haine, de la noi, dădeam la rusoaice şi pentru aia mai primeam ori lapte, ori ceapă, ori…lucruri din astea. Ultimii au venit după 5 ani înapoi. Mi-am rupt mâna la mina de cărbune, când am împins vagonete cu cărbune şi s-a pocnit. Şi m-a dus la spital, am fost tratată, au pus greşit mâna şi m-au trimis acasă. I: Şi când aţi fost deportaţi aţi fost cu toată familia, nu? E.H.S.: Nuuu. Numai pe noi, care am fost pe listă. Vreo două săptămâni au venit soldat român şi soldat rus şi a avut liste. Şi cine era pe liste, şi a pus şi pe frate-miu şi pe mama pe listă, da’ i-a şters. Frate-miu era la armata. I: Armata română? E.H.S.: Da. Mama atunci a murit, stătea în pat bolnavă. Şi aşa pe ei i-o şters. Şi tata o rămas singur. A despărţit toate familiile. I: Şi când v-aţi întors, l-aţi găsit pe tatăl dvs.? E.H.S.: Da, numa’ pe el. Alţii a mai fost alte transporturi, da’ s-au dus în Germania, da’ a fost transport după transport. Bolnavii îi trimitea, să nu mai dea mâncare degeaba. Şi dacă ai muncit bine, ţi-a mai dat o supă în plus. Ne-a pus în cercuri să vadă că ai lucrat haraşo (bine), ai muncit bine, că primești o supă gratis, în plus. I: Au fost, înţeleg, doar germanii. E.H.S.: A mai fost şi din Ungaria sau din Târgu-Mureş un transport, jumătate unguri, jumătate nemţi. Nu ştiu dacă erau nemţi cu nume nemţeşti, dar erau şi unguri, amestecaţi. I: Şi românii au reacţionat într-un fel? Aţi simţit că românii vă judecau, că vă considerau duşmani? E.H.S.: Da. Noi trebuia să muncim ce au distrus nemţii în război, cu bombe şi astea. I: Când v-aţi întors? E.H.S.: Nu, când ne-a dus în Rusia. Ca să muncim noi ce a stricat nemţii. I: Asta pentru ruşi. Dar în România, românii cum s-au comportat? Au considerat că sunteţi? E.H.S.: Asta nu ştiu, era politică mai mare. Habar n-am. Eu înainte mergeam foarte elegantă, cu tocuri, nu foarte înalte, şi nici cu pantaloni. I: Când v-aţi întors…ați simţit că oamenii v-au acceptat uşor? E.H.S.: Nu. Ruşii s-au purtat destul de bine cu noi, cu muncitorii. Numai copii erau… unul a scuipat pe nemţi… copii au fost aşa crescuţi, că nemţii sunt duşmani. Dar noi n-am avut nici o treabă cu războiul. Doamne fereşte să se mai întâmple o dată! I: V-aţi întors în ’48? E.H.S.: În iulie ’48 am venit înapoi. I: Şi aţi găsit casa? E.H.S.: La ţară a fost aşa, la noi nu. I: Şi povestiţi-mi până la război. Primii 11 ani la Sibiu. E.H.S.: Am fost la Sibiu, la şcoala elementară, apoi am venit aicea, am făcut şcoală mai departe la Ontirus. Am fost de la biserică angajată ca să fac un servici. I: Dacă e să vorbiţi despre viaţa dvs. puteţi să spuneţi că aţi avut o viaţă religioasă? E.H.S.: După ce a murit mama, tata era singur, stăteam cu el. Pe urmă m-am căsătorit, în ’50. Am fost 10 ani cu dânsul, dar nu prea a mers căsnicia, era mai tânăr ca mine. Era student încă atuncea. La mecanică. Şi pe urmă era la Bucureşti, la semănătoare. Şi făceam cinci ani naveta. Şi n-a mai mers bine că el a căutat acolo altă fată şi ne-am despărţit. Şapte ani am fost numai cu tata mai departe şi pe urmă m-am căsătorit întâmplător. N-am vrut să mă mai căsătoresc, dar s-a întâmplat şi m-am căsătorit a doua oară. Copii n-am avut. I: Cum i-aţi cunoscut pe soţii dvs.? E.H.S.: Am cunoscut pe sor-sa prin cunoştinţe şi ea mi-a prezentat că era balerin la Bucureşti şi a intrat în pensie, a venit aicea la sor-sa, şi aşa ea ne-a prezentat şi am cunoscut pe el şi ne-am căsătorit. I: Deci el era balerin? E.H.S.: Da. Prim balerin. Am avut afişe de prim balerin. Era deja în pensie când l-am cunoscut, s-a mutat la Braşov la sor-sa şi aşa l-am cunoscut aicea. Mama mea era braşoveancă şi a avut încă trei surori în Braşov. Una era florăreasă, bunicul meu a avut grădină cu flori, a fost grădinar. Şi ea a avut o florărie… I: Dacă vă gândiţi aşa, care erau sfaturile pe care vi le dădeau părinţii dvs. când eraţi mică? Ce credeţi că a fost cel mai important? E.H.S.: Sinceritatea. Şi să ştim să fim corecţi, curaţi. Mama a murit repede, eu am avut 24 de ani, după m-o dus în Rusia. I: Şcoala aţi făcut-o în germană, nu? Şi vorbeaţi în familie în germană sau… E.H.S.: În română, în amândouă. I: Dar amândoi erau saşi, şi mama şi tata, nu? SE: Români. Unul era de lângă Orăştie şi celălalt era din Comăneşti. Bunicii au fost din Regensburg. Fratele meu după război a trăit în Ulm. Acolo, m-am dus de mai multe ori, da’ acum a murit. I: Povesteaţi că tatăl dvs. la Sibiu a avut prăvălie. Înseamnă că a prins şi Primul Război Mondial. Mai ştiţi cum l-a afectat? E.H.S.: În Primul Război nu ştiu, a fost în Ungaria, am poze cu el când e soldat ungur. Dar în Al Doilea Război s-au schimbat toate. I: Dar în Primul Război trebuie să fi fost pentru el greu. Poate v-a povestit. E.H.S.: Nu ştiu, apoi atuncea n-am trăit. I: Poate i-a fost greu că Transilvania n-a rămas legată de Ungaria. E.H.S.: Păi el a spus că a făcut mult navetă cu actele pe la Budapesta. Dar numai din poveşti, în 1914 n-am trăit, m-am născut în 1920. Stătea unchi-miu cu cântarul, cântărea grâul de la ţărani, sacii. Şi era la piaţă, unde e acolo, Sfatul, acolo erau vânzători. Nu era așa liber ca acuma. I: De ce a vrut să vină la Braşov şi nu s-a dus mai degrabă spre Budapesta. E.H.S.: Mama mea era braşoveancă şi a avut încă trei surori în Braşov. Una era florăreasă, bunicul meu a avut grădină cu flori, a fost grădinar. Şi ea a avut o florărie… I: Mai ştiţi cum se numea florăria? E.H.S.: Nu mai ştiu… Iris… a murit toată lumea, e totul aşa de departe, şi sora mea a murit acum 20 de ani, a avut cu inima, şi frate-miu a murit la 80 de ani, nu de mult. El venea mereu cu nevastă-sa aicea la mare şi mă lua de aicea şi mergeam împreuna la mare. Am fost mai des în Germania. I: Cum a fost în timpul războiului? Că dvs. aţi fost deportată după război. E.H.S.: Nu după război, în timpul războiului. Erau bombardamente aicea. Ne-au încărcat în vagoane de animale. Era numai o gaură acolo, n-am văzut nimica. I: Între ’38 şi ’44, mai ştiţi cum a fost? Înainte de deportare. Eraţi tânără… E.H.S.: Eram la şcoală, mama mai trăia, dar era bolnavă, încă a îngrijit tată-miu pe ea. I: Aţi terminat şcoala şi după v-aţi angajat? E.H.S.: N-am fost angajată, am fost casnică, că mama era bolnavă. Pe frate-miu l-au dus la război. I: Ştiţi unde a luptat fratele dvs. în război? E.H.S.: El a fost 8 ani recrutat. Nemţii l-au îmbrăcat în neamţ şi l-au dus în Germania. Şi de acolo a fost în război luptând cu germanii. Şi a fost prins prizonier şi a stat scurt timp în Anglia. Şi când s-a făcut schimb de prizonieri a ajuns în Ulm. Şi de acolo a stat toată viaţa cu nevasta, la Ulm, la Dunăre. Am avut bicicletă. Ne duceam prietenele şi ne-am dus până la Codlea, la Băile Codlea, la Poiană, la Râşnov. Am făcut multe excursii. I: Cum vă aduceţi aminte Braşovul? E.H.S.: Atuncea venea căruţă pe strada Neagră şi vindea grâu şi vindea cu caii… Acolo, pe Bălcescu stăteau caii. Acolo stătea unchi-miu cu cântarul, cântărea grâul de la ţărani, sacii. Şi era la piaţă, unde e acolo, Sfatul, acolo erau vânzători și erau…, nu era așa liber ca acuma. I: Cum vă plăcea mai mult? Când era piaţă? E.H.S.: Păi atuncea era vechi. Modă veche. S-a mai modernizat. Am auzit că acum sunt ghivece cu flori acolo. Nu mai ştiu, n-am mai fost. I: În timpul liber ce făceaţi? Ce făceau oamenii tineri? E.H.S.: Am avut bicicletă. Ne duceam prietenele şi ne-am dus până la Codlea, la Băile Codlea, la poiană, la Râşnov. Am făcut multe excursii, stăteam la iarbă verde. Şi cu picioarele, nu numai cu bicicletele. Da. [se schia], cum să nu, dar nu era aşa mare pistă şi în Braşov. După aceea s-a făcut, şi pentru sărituri…Eu nu m-am dus cu schiurile. O dată am avut în curte, am alunecat, şi-am zis că nu-mi trebuie, nu-mi trebuie. I: Se schia aicea, în trecut? E.H.S.: Da cum să nu, dar nu era aşa mare pistă şi în Braşov. După aceea s-a făcut, şi pentru sărituri. I: Înainte de ’45 erau schiori? Aţi schiat? E.H.S.: Da, da. Eu nu m-am dus cu schiurile. O dată am avut în curte, am alunecat, şi-am zis că nu-mi trebuie, nu-mi trebuie. Eu nu am fost prea sportivă aşa, jucam handbal. I: Şi spuneaţi că aţi vorbit în română în familie? Şi germană cum aţi învăţat? E.H.S.: Eu sunt nemţoaică din naştere, părinţii erau nemţi. I: Eu v-am întrebat şi am rămas cu impresia că aţi vorbit în română. E.H.S.: Nu, acasă nu am vorbit, numai în nemţeşte. Acolo am învăţat română, cum se învaţă acum engleză sau… I: A fost greu să învăţaţi română? E.H.S.: Nu. După ce m-am căsătorit, vorbeam cu soţul numai în româneşte, cu amândoi. I: Şi cu soţii dvs., când voiaţi să ieşiţi la plimbare sau să petreceţi timpul împreună, ce făceaţi, unde ieşeaţi? SE: Am avut şcoală de dans, nu dansuri din astea hop hop, ci tango şi valsuri, lucruri din astea de modă veche. I: Când aţi fost la şcoala de dans? E.H.S.: 17-18 ani. I: Unde era şcoala? Mai ştiţi? E.H.S.: Jos la Bartholomeu, mai jos unde e miliţia acum. …dansam şi fiecare se aşeza pe locul lui. Pe urmă veneau băieţii: „E voie?” Se făcea compliment, se cerea la dans şi pe urmă a mai şi spus: „Dansul următor e ocupat, eu o să te iau.” I: Era orchestră? E.H.S.: Nu prea era orchestră. Mai mult acordeon. Am învăţat pasurile şi pe urmă s-a dat duminicile, cum e acuma la disco, ne adunam, şi atuncea era muzică mai mare, mai bună, dar nu cu băutura și asa…dansam şi fiecare se aşeza pe locul lui. Pe urmă veneau băieţii: E voie? Se făcea compliment, se cerea la dans şi pe urmă a mai şi spus: Dansul următor e ocupat, eu o să te iau. Era mai elegant, nu aşa ca acuma.
I: Şi erau şi români? Sau doar pentru nemţi?
E.H.S.: Doar pentru nemţi. Şi am fost premiată, fiindcă am fost 2-3 ani frecvent. Am primit poză, m-a evidenţiat. Acuma nu-mi place cu discotecurile astea.
I: Tatăl dvs. ce vindea în prăvălie?
SE: Alimente. Şi când era Paşti sau aşa şi era mai aglomerat, mai stăteam şi eu şi măcinam macu’ şi nuca, cu maşinile, cu mâna, şi tata vindea.
I: Ce a lucrat în Braşov?
E.H.S.: Tot la biserică, administrator la cimitir, a fost el 30 de ani. Şi după ce am venit din război, m-a rugat preotul: Eşti aicea deja cunoscut, cunoşti lumea, nu vrei să preiei serviciu? . Am stat doi ani la Dezrobirea, şi pe urmă m-a angajat biserica, acolo, pe strada Lungă, la cimitir. Şi am stat până la pensie acolo. Şi după am venit aicea.
I: Şi ce însemna munca dvs. de administrator?
E.H.S.: Când anunţa un deces biserica prin telefon, venea lumea şi căuta locul, eram un fel de îngrijitor. Am avut grijă să fie curăţată zăpada, frunzele, am avut om care lucra. Mai mult aşa administraţie. Scriam toate decesele, datele, am avut o carte aşa mare unde scriam toate decesele. Am avut grijă să fie poarta deschisă, venea cu căruţă, pe jos, prin stradă, după mort. Era căruță din aia neagră, cu cai.
I: Aveţi aici nişte tablouri foarte frumoase.
E.H.S.: Părinţii mamei. Nunta lu’ mama. Acolo e logodna.
I: Mai ştiţi în ce an s-au căsătorit?
E.H.S.: În 1910. Acolo în faţă stau părinţii mamei.
I: Mai ştiţi de fraţii tatălui ce mai făceau?
E.H.S.: Nu mai ştiu. Unul a plecat în Budapesta, s-a căsătorit cu o unguroaică. Dar nici nu le-am cunoscut. Toată lumea a murit înaintea mea. Pe surorile mamei le cunoşteam foarte bine. N-a existat excese aşa, beţivi. Toţi cu mustață. 1909, că s-a căsătorit în 1910. Cum se făcea poze. Eu înainte mergeam foarte elegantă, cu tocuri, nu foarte înalte, şi nici cu pantaloni. Doar la bicicletă, dar pantalon fustă. În oraş nu mergeam în pantaloni.
Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.
Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!
