I: Bună ziua, doamna V., și bine v-am găsit! Puteți să-mi spuneți, vă rog,  când v-ați născut și unde?

V.F.: 27 iulie 1969, satul Petroșani, comuna Ardeleni, județul Constanța.

I: Unde v-ați trăit adolescența?

V.F.: Adolescența am început-o… în locul natal, în satul Petroșani. Odată cu terminarea clasei a VIII-a, am plecat către orașul Constanța pentru continuarea studiilor pentru liceu. Deci prima parte a fost în casa părintească, cu părinții, a doua parte a fost statul cu chirie la cineva din afara familiei. Pe urmă am stat și la rude și, ulterior, m-am mutat cu sora și cumnatul  meu.

I: Și cum a fost adolescența dumneavoastră?

V.F.: Regândindu-mă acum mi s-au părut lucrurile care s-au întâmplat atunci că fiind firești, normale. Fiind din mediul rural… eram obișnuiți de mici să participăm, după posibilități, fiecare, la treburile gospodărești, pe lângă carte. Nu eram obligate sau forțate, dar văzând părinții că erau atât de muncitori și mama pleca dimineața, la 7, la munci agricole și mai venea seara la 17, 18, uneori și la 19, gospodăria rămânea pe mâinile noastre. Ne consideram foarte importante că nu era puțin lucrul să ai grijă de păsări, animale, tot ce aveam acolo… Și le-am luat, așa, ca atare. Pe urmă, crescând, îmi plăcea să merg s-o ajut pe mama, să-i ușurez treaba pentru că avem o cotigă și măgari, și îmi plăcea! Am fost mai băiețoasă.

I: O cotigă?

V.F.: Da, varianta mai mică a căruței trase de car.

I: Și mergeați și dumneavoastră cu ea?

V.F.: Aaa, era încântarea mea să conduc măgarii și pentru asta mergeam cu tata la iarbă, să adunăm costrei, să punem la uscat pentru animale iarna.

I: La școală cum era?

V.F.: Bine. Am avut o clasă foarte ok. Ce era mai prost, fiind mediu rural, nu prea am avut învățători și profesori calificați. Dacă în a I-a, a II-a și a III-a am avut învățători calificați,  din a VI-a n-aveam decât două cadre calificate, în rest erau suplinitori… Când am ajuns la liceu, profesorul de franceză a fost foarte fericit și chiar ne-a întrebat cu cine am făcut noi franceza la Petroșani pentru că am fost zece copii la același liceu și toți am fost elevii dânsului, că eram foarte bine pregătiți. Vorbeam fluent, scriam, dar la fizică, la matematică am avut carență și a trebuit să muncim mult mai mult decât ceilalți.

I: Erau și materii școlare specifice perioadei comuniste?

V.F.: Nu știu dacă specifice perioadei comuniste.Eu la țară am făcut  agricultură, ce n-au făcut copii de la oraș. Aveam practica agricolă pe care am urât-o, dar nu aveam ce face. 

I: Era obligatorie?

V.F.: Era obligatorie, dar asta se făcea și în liceu. Am prins-o și în liceu. Cea mai mare bucurie a fost când, într-o vară, m-am înscris să particip, voluntar la pregătirea pentru 23 august, să merg la defilare și pentru că am fost două săptămâni la acea pregătire, două săptămâni, în toamnă, am fost liberă, nu m-am dus la practica agricolă.

I: Și cum a fost la pregătire? Puteți să-mi descrieți cum se întâmplau lucrurile pe atunci? 

V.F.: Mergeam pe stadionul Farul, în Constanța. Pentru noi era o chestie că ne întâlneam. Treceam în clasa a XII-a, eram mari, aveam 18 ani, ne întâlneam acolo, făceam ce ni se spunea, puneam tricourile pe noi și pe urmă rămâneam și ne plimbam. 

I: Și, mai exact, ce pregăteați?

V.F.: Era chestia de mers în… nici nu mai știu cum se numește și trebuia să scriem anumite chestii, să ne grupăm. A fost o distracție. Mergeam o oră, o oră jumătate pe zi… Pentru că v-am zis, în fiecare zi echivala cu o zi de practică. Mi s-a părut pfff! Nu am fost membru de partid, doar utecist, am fost făcută la liceu… obligatoriu.

I: Era o ceremonie specială când ați fost făcută utecistă?

V.F.: A venit directorul adjunct care era și profesorul responsabil cu UTC-ul și ne-a luat pe sus, atât.

I: Și ce însemna să fii utecist?

V.F.: Plăteam o contribuție, 50 de bani pe lună, nu mai știu. Nu era mare chestie, dar trebuia să fii aliniat, aveam ședințe din când în când. V-am zis, nu m-a interesat. Cred că un carnețel aveam, că acolo ne treceau cotizația și ne ștampila, dar pe urmă a fost primul pe care l-am aruncat după ce am terminat liceul.

I: Timpul liber cum vi-l petreceați? Care erau distracțiile vremii?

V.F.: Citeam foarte mult. În mediul rural aveam o bibliotecă foarte bine aprovizionată, câteva mii de volume, acolo în sătuc. Da, și vă spun pentru că în clasa a IV-a am ajutat-o pe doamna profesoară de română să facă inventarul. Satul nostru, în anii ’50-’60 a fost comună și a fost bibliotecă comunală, și pe urmă a fost mutată în școală. Aveam videoproiector, mergeam la filme, duminica erau matinee pentru copii. Tot timpul domnul care se ocupa de asta avea grijă să aducă filmele care veneau, recent, în țară. Că pentru americani era o vechitură, asta e, dar pentru noi era o noutate. Și în liceu erau ceaiurile dansante între noi.

I: Ce se întâmpla la ceaiul dansant? Se bea ceai?

V.F.: Nu se bea ceai, se bea cico… câte o bere. Dansam toată noaptea. Nu am văzut colegi care să se îmbete sau colege. Mergeam la majorate. Când a fost perioada majoratelor, mergeam toată clasa, eram 38. Îmi amintesc că am plecat o dată la un coleg tătar. Ne-am dus cu ultimul autobuz, am plecat dimineața, la cinci, cu primul. Și asta făceam. Aveam casete și circulau.

I: Și ce muzică se asculta?

V.F.: Ascultam Modern Talking, apăruse C.C.Catch, Kim Wilde, Scorpions. Aveam un coleg care avea un văr plecat din țară, în Germania și îi trimitea muzica și el replica și noi aveam casete, aveam casetofon.

I: Și legat de cărți, v-au rămas ceva cărți în suflet? Ceva ce v-a impresionat, v-a marcat?

V.F.: Foarte impresionată am fost de O Tragedie Americană și Șogun. Am fost foarte șocată că s-a publicat și s-a comercializat în librărie. Nu cred că a fost cenzurat.

I: Dar ce se cenzura pe atunci?

V.F.: Nu știu să vă spun exact, dar erau chestiile intime, sexuale… Pe urmă se ascundeau, nu se făceau publice – că și atunci au fost, și crime și violuri și erau cumva mușamalizate publicului. 

I: N-apăreau în presă, la televizor, la radio?

V.F.: Nu, foarte puțin. În schimb ce mi s-a părut mie atunci important și nu se mai face acum, existau patrule de poliție rutieră. Veneau și țineau la deschiderea anului școlar, la clasele primare, o oră de ședință rutieră. Și aveam și patrulă. Și când s-a asfaltat strada principală și cum era școala, au făcut trecere de pietoni și ne-au adus și echipament de mici polițiști și cu stop și asta, să ajutăm copiii să treacă strada. Se punea accent pe educație. Pe urmă educație sexuală nu se făcea, doar ce învățam în clasa a VII-a, anatomia și atunci una dintre profesoare venea și discuta cu fetele separat, cu băieții separat și vorbeau cum să avem grijă de noi… odată cu venirea menstruației ce să facem, cum să facem. Nu foarte mult, nici n-am fost foarte curioși pe tema asta. Nu zic, poate era dezmăț și atunci că a fost tot timpul, dar noi socializam, vorbeam foarte mult, ne întâlneam, ne plăcea să ne petrecem timpul… Jucam, erau terenuri de sport sau în curtea școlii băteam mingea, jucam baschet, fotbal cu băieții. Pe când acum au multe, dar mi se par triști tinerii.

I: Ce filme circulau pe atunci?

V.F.: L-am acoperit pe un coleg și l-am trimis, când a venit Pe Aripile Vântului în Constanța, să ia bilete. Și erau cozile imense și i-am zis: Noi facem în așa fel să nu ai absențe, dar tu te duci și ne iei bilete. Și ne-am dus și am intrat la film de la 13:30, bineînțeles că am chiulit și de la ultima oră, că nu prindeam intrarea, pentru că programul școlar începeam la 8, dar terminam la orele 14, aveam zile când terminam la orele 15. Și mergeam des la film. Pe urmă teatru. Era un lucru bun că se vindeau cumva biletele și te cam forțau pentru că nu aș fi mers niciodată la un recital de poezie, în clasa a X-a, la Ovidiu Moldovan, la Casa de Cultură de unde am stat și nu-mi venea să plec și mi-a părut rău că s-a terminat spectacolul. A fost și a fost singura dată când l-am văzut. Sau mai veneau și ne dădeau bilete la preț redus, accesibile comparativ cu acum, că și acum ar vrea mulți să meargă, dar nu își permit. Atunci tatăl meu a fost zootehnist, cioban. Mama, v-am zis, a lucrat la agricultură. Tata iarna câștiga 700 și ceva de lei, vara până în 1000 de lei, iar eu, ca să pot să stau la liceu, cheltuia cu mine 1000-1500 de lei lunar. Uneori mai mult decât câștigau ei amândoi. Mama iarna nu câștiga nimic, că n-avea unde să muncească, dar au crescut animale, păsări, și vindeam. Că de asta m-am și implicat în munca de acasă pentru că cumva ne și spuneau, că noi întrebam: De ce atâta, de ce munciți atât? Păi da, dar, uite o să creșteți, o să trebuiască să plecați de aici că nu vrem să rămâneți aici, și atunci punem bani deoparte să avem să vă ținem la școli. Și, într-adevăr, așa au făcut. S-au ținut de cuvânt și ne-au ajutat. Ce era urât: că nu aveam lumină… Deși aveam bani și puteam. Nu se dădea pădure în tăiere, stăteam toți într-o cameră că nu aveam lemne de focsă facem în două camere. De fapt, două focuri deja le făceam că făceam în bucătărie și în cameră, așa, dar să încălzim mai mult din casă pentru că nu aveai de unde să cumperi efectiv.

Ce era prost: că la țară nu-ți dădea decât cinci sute de mililitri de ulei și șase sute de grame de zahăr. Nu mâncai la fel ca cel din oraș. Dacă nu se duceau la câmp părinții, nu le dădea… pentru că aveau norme, mama trebuia să aibă două sute de zile lucrate, și atunci îi dădeau o sută treizeci de kilograme de grâu și o sută cincizeci de kilograme de porumb. Câte un bob pe rând dacă am fi mâncat și nu ne-ar fi ajuns să creștem și… era… complicat din punctul ăsta de vedere. Bani aveam, dar nu prea aveai ce să iei. Totul era condiționat la magazin.

Poate că într-un fel era bun, că decât să le arunci… peste tot, și să fie… noi ne chinuiam să strângem. 

I: Și când au început să se mai înăsprească restricțiile, cum a fost pentru familia dumneavoastră?

V.F.: Trăiam cu teamă pentru că… tata… atunci când se treiera grâul, mai făcea rost, mai vorbea cu oamenii și mai goleau din buncăr, acopereau cu paie și mai venea cu câte un sac de grâu, și nu vă spun că până venea la unul dimineața, nu dormeam nici eu, nici mama, stăteam și-l așteptam… că începuse să umble mai des poliția. Noi aveam în afară de curtea de acasă unde aveam două mii de metri, mai aveam o grădină moștenită de la bunicii din partea tatei unde puneam porumb… și mai venea polițistul și spunea… Dacă număr cocenii la N. crezi că ai fi umplut porumbarul numai de acolo? Dar… când ploua și venea apa, într-adevăr, se făceau și câte două, trei legături… de acolo făceam. Nu zic că nu mai aducea și… de pe câmp, mai lua și de pe câmp, dar vremurile te făceau să fii… Nu lua din lăcomie! 

I: Din nevoie!

V.F.: Pur și simplu. Plus faptul că erai plătit la cât munceai. Erau trei oameni la cinci sute de oi. Din aprilie până în august, până la jumătatea lui august, le mulgeau. Toată iarna, trebuia să aibă grijă de ele și avea o zi liberă, iarnă, și din altă zi doar jumătate. În rest, o zi și o noapte, trebuia să stea acolo, nici să nu vină acasă. A fost greu, nu a fost ușor, dar știți cum, ne-am conformat.

I: Puteți să ne povestiți, vă rog, ceva despre transhumanță sau despre oierit? Pentru că acum nu prea se mai practică.

V.F.: Știți de ce nu se mai practică? Vă spun eu că și ai mei au renunțat. Pentru că noi atunci aveam 60-70 de oi, și primăvara când vindeam mieii, tundeam, vindeam și lână, și vara brânză, toamna noi scoatem bani cât pentru o mașină, pentru o Dacie, deci 70-75.000 de lei, de la acele oi. După ’90 n-a mai luat nimeni lână, se dădea foc. Lână n-o mai lua nimeni, pieile nu mai lua nimeni… și nu se mai justifica, era munca în zadar. Am avut și vaci!

Pe vremea lui Ceaușescu, pentru că nu se găseau în magazin, noi aveam oamenii noștri, aceeași clienții fideli care veneau primăvara – când veneau după miel, ne aduceau și cutia pentru brânză, le făceam și brânză. Au fost recunoscuți pentru chestia asta și mergea foarte bine deși mielul era, cred că, undeva la 3… 3 lei kilogramul în viu, nu mai știu, și brânza era tot așa, 30-35 de lei kilogramul, dar o făceam naturală. Niciodată nu o dădea s-o taie de pe crintă când ea-și mai lasă zer, o dădeam după câteva zile, într-o săptămână ea scădea și îi mai puneai un rând… bine, că tata tot timpul… o cântărea, socotea că atâta conține și tot timpul punea o bucată mare, peste, să fie! Și de asta nu se mai cresc pentru că nu mai au clienți. Erau care aveau, știți că se exportau și pe vremea aceea la arabi. Pe urmă, după ’90… fiecare trebuia să-și găsească. 

I: Cum era atmosfera de la stână? Mă gândesc că vă duceați și dumneavoastră.

V.F.: Mă duceam și eu… din clasa a IV-a am avut serviciu, da. Dimineața mă trezeam la patru fără un sfert… veneam la șase jumătate – șapte fără, și încântarea era când veneam cu… căruța care aducea ghiumurile cu lapte – ghiumurile sunt niște recipiente din aluminiu de 20-26 de litri și într-o parte a satului erau trei cârduri, la 3 kilometri de sat, într-o parte erau alte trei cârduri și fiecare avea căruțașul lui, și lua tot laptele de la toate cele trei cârduri când venea Aprolapta se chema, mașina care lua laptele, colecta și dimineața și după-amiaza. Și atmosfera… era, nu știu… am luat-o mai mult ca pe o joacă, nu am fost obligată să merg, dar v-am zis, faptul că îmi plăcea să călăresc măgarul, să… înham și la cotigă și… nu știu. Erau oameni normali care munceau. Era un sat mic, până în trei sute de locuitori, vă dați seama că ne cunoaștem toți. Era frumos! Și după ce tundeau oile, când terminau, se sacrificau… că aveam și porcăreață în sat…

I: Porcăreață?

V.F.: Da, unde erau crescuți porci. Tot așa îi creșteau și îi dădeau pentru stat, pentru abator… ca să fie sacrificați. Da, și nu erau… chinuiți că mai vorbeam cu cineva și zic: Măi, acolo chiar aveau spațiu și chiar aveau momente când le dădea drumul pe câmp. Deci… nu erau stresați… Nu știu acum, poate că… din lăcomie și din astea, or fi fost. 

I: Vacanțele cum vi le petreceați?

V.F.: Din păcate tabără n-am prins decât a V-a spre a VI-a, atât s-a făcut, și am fost într-o tabără, la Păușa, în Vâlcea. Aveam rude în oraș, la Constanța și mă mai luau câte o săptămână la plajă. Pe urmă aveam o regulă… în fiecare vară mergeam cu părinții în Constanța, tata având acolo… încă doi frați și mergeam la căsuțe, mergeam la Dobrogeana unde era program artistic.

I: Și ce artiști veneau?

V.F.: Da, acum nu mi-i amintesc. Au venit și la noi la sat pentru că și în sat erau spectacolele astea populare. Tatei îi plăcea în mod deosebit muzica populară, noi eram nelipsiți. Și au venit și Irina Loghin și Maria Ciobanu, frații Dolănescu. Deci i-am cam văzut… cam pe toți. 

I: Doamna V., ați avut vreo iubire în liceu?

V.F.: Nu știu dacă a fost iubire sau… Mi-a plăcut un coleg. Când zici că vrei să ai un prieten sau un soț, înalt, brunet cu ochii negri… Nu știu dacă a fost iubire, chestia e că m-am îndrăgostit. N-a fost mare lucru, dar am fost așa dezamăgită încât n-am învățat și am picat la treaptă… și a trebuit să dau sesiunea a doua… și am zis: Gata, până aici a fost! O prietenie mai mult, nu iubire, nu relații… cum sunt acum, un ținut de mână, un mers la film, în parc. Deci nimic deosebit,  nu ceva ieșit din comun.

I: O să schimb un pic subiectul și poate să fie un subiect delicat: cutremurul din 1977.

V.F.: Am dormit! Ne făcuse mama baie și dormisem, și la un moment dat am auzit-o pe mamaia strigând – mama tatei, în curte: N., N.,

La noi în sat cred că au căzut vreo trei coșuri de fum,  vreo trei case… n-au fost afectați, din fericire. La un alt cutremur mare… biserica a fost problemă, a fost și la alte case, dar în rest… Deși casa noastră, casa în care stă mama, așa, a fost făcută pe la 1890… și ceva, și încă este în picioare, din piatră, cu ziduri de 40-50 de centimetri…

I: Dar din presă, din ziare, ce vă aduceți aminte că se spunea?

V.F.: Știu de la mătușa-mea de aici, din București, care locuia la etajul șase, că dumneaei a ținut dulapul să nu cadă, șifonierul. Atât de tare s-a resimțit, iar vărul meu tablourile de pe pereți. Unchiul era la școala de șoferi și se întorcea acasă. Nu l-a simțit deloc!

I: Îmi pare rău.

V.F.: Asta știu, că văru-miu a fost vreun an de zile foarte  afectat. L-au căutat..

I: Au fost lucrurile pe care ați fi dorit să le faceți și nu ați putut sau nu ați avut voie în adolescență?

V.F.: Nu știu să vă răspund, chiar nu știu. În general am fost educate și lăsate, n-au stat să ne sufle în ceafă părinții. Ne-au spus întotdeauna ca atunci când facem ceva să  nu facem ceva să fim afectate, să avem curajul de a privi omul tot timpul în ochi, să nu plecăm capul, să nu mințim, să nu furăm, să nu… ascundem diverse chestii, să nu ne implicăm în ceva care ne depășește……

I: Ce credeți că v-a impactat sau v-a modelat cel mai tare în adolescență?

V.F.: Cred că responsabilitatea pe care am avut-o. Acum, uitându-mă la copiii mei, copii de apartament, degeaba m-am dus eu vara cu ei la țară ca să privească și ei animalele, să trăiască, nu prea ai cu ce să-i responsabilizezi, să facă ceva, în afară de ordine în cameră.Cred că am fost – cel puțin eu, că uitându-mă în jurul meu și văzând adulții zicem că nu suntem din aceeași epocă… cred că responsabilitatea… am pierdut… vrem libertate, vrem să fim liberi. Da, ne-a fost îngrădită libertatea, nu am avut acces. Făceam rost de revistele acelea franțuzești… Pif, și le citeam… și le reciteam, pentru că nu aveam de unde… Acum avem acces la multe și nu ne mai tentează. Noi, când făceam rost de o carte, păi nu o dam înapoi până nu o citeau toți din grup, toți din gașcă sau toată clasa. Acum sunt înconjurați de cărți, nu pun mâna pe ele! Pe urmă a mai fost o chestie care… asta n-am vorbit: în adolescență, când a apărut video și casetele video, iarăși întâlniri, la fel, toată noaptea stăteam, că făceam rost de un număr de casete și trebuia să le vedem! Că trebuia să le dăm înapoi.

I: Și la ce vă uitați? La filme?

V.F.: La filme. Filmele care circulau, ce nu era la televizor: Top Gun, concerte cu George Michael, Michael Jackson. Pe urmă am mai văzut, nu mai știu cum se numesc, din păcate: documentare despre Al Doilea Război Mondial. Și din partea mamei am avut un unchi care a fost prizonier de război, care a făcut războiul și a venit după cinci ani de Siberia când nu-l mai aștepta… mă rog, „Nu-l mai așteptam”, nu se mai așteptaseră, că nu știa nimic de el, nici dacă-i viu, nici dacă-i mort.

I: Și erau traduse în română?

V.F.: Unele erau cu subtitrare, altele nu. Eu am făcut franceză-rusă, engleză nu știam. Mai aveam care făceau engleză și ni le traduceau: Indiana Jones. Deci am văzut multe… 

I: Și țineați secret că vă uitați la videouri?

V.F.: Nu, nu. Nu, ne adunam tot așa, la cineva acasă. Aveam pe mătușa asta la curte și venea… îl aveam pe vărul meu plecat, legal, în Statele Unite. Avea soția și copilul încă în România și acolo mergeam vara… și stăteam până la 1-2 dimineața. Nu, dacă mergeai… că se patrula foarte mult, patrulau polițiștii, și mi se pare un lucru foarte bun, nu se lua nimeni de tine dacă erai civilizat, doar dacă erai, cred că, ieșit din comun. 

I: S-a pus vreo presiune pe familia dumneavoastră pentru că aveați rude în State?

V.F.: Nu, nu… nu am avut… Aveam și în Franța, mă rog. 

I: Ascultați Radio Europa Liberă?

V.F.: Da! Da! Mai târziu am început, la Constanța, la sora mea și, când s-a întâmplat nebunia în decembrie eu aveam, chiar pe 22 decembrie, trebuia să vin în București. Aveam aici și pe vărul de care v-am zis, aveam și prietene din copilărie. Și, de câțiva ani, veneam la ele. Și atunci chiar aveam bilet și.. 

I: Și o ultimă întrebare: cum ați simțit tranziția de la adolescență la maturitate?

V.F.: N-a fost un șoc sau impact mare pentru că am fost crescuți cum am fost crescuți. Maturitatea m-a prins după ’90 când mi s-a părut că deja e mult mai lejer totul, numai că a fost foarte greu. De ce? Pentru că au crescut foarte mult prețurile, nu ne-am putut permite să ne luăm o locuință. A trebuit să facem sacrificii. Am fugit de marinari toată viața! Am zis: Nu vreau marinari! Până la urmă s-a făcut soțul marinar să poate să plece să… că altfel nu reușeam să luăm nimic… să putem crește copiii frumos, nu să-i răsfățăm, să le oferim nu știu ce moft, dar tocmai să investești în educația lor pentru că, din păcate, dacă pe vremea răposatului puteai să înveți și profesorii… făceau pregătire în liceu, gratuit, cu tine, numai tu să vrei să te duci, să participi.

I: Vă mulțumesc că ne-ați acordat acest interviu, că ne-ați povestit din experiența dumneavoastră de viață, din adolescență și că v-ați făcut timp!

V.F.: Mulțumesc și eu! Sper să vă fie de folos!