I: Poți să spui, te rog, care este numele tău complet, când te-ai născut și unde?

M.G.: M.G. M-am născut în Piatra Neamț, pe 30 iulie 1976, dar copilăria, și o parte din adolescență până la admiterea la facultate, i-am petrecut în Bicaz, tot în Neamț.

I: Ai vrea să ne împărtășești câteva din amintirile tale cele mai vii, cele mai dragi care ți-au rămas așa, aproape de suflet din perioada adolescenței tale?

M.G.: Au fost foarte multe: au fost călătorii, au fost excursii, au fost prietenii, au fost cărți. Au fost multe experiențe care m-au deschis. Eram în clasa a VI-a când am ajuns la Olimpiada Națională de Română, ceea ce a fost o minunăție și un pic de performanță. Îmi aduc aminte că etapa națională s-a ținut la Botoșani în ’89 – se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu, și printre cei care au cântat în spectacolul de inaugurare a fost și Mihaela Ursuleasa, un copil minune la vremea respectivă.

I: Cine?

M.G.: Mihaela Ursuleasa, da, pianista. Avea opt anișori atunci. Era considerată o senzație, o minune și, într-adevăr, era un copil extraordinar de atent și foarte, foarte serios, asta îmi aduc aminte.

I: Cum se organizau pe atunci olimpiadele?

M.G.: Păi nu știu cum se organizează în ultima vreme olimpiadele. Pur și simplu era o fază pe școală la care se dădeau niște teste, dar nu erau absolut deloc ușoare. Era o fază pe localitate în care, de asemenea, se dădeau teze doar scrise care durau cam două sau trei ore. Se desfășurau întotdeauna sâmbăta și apoi aterizai la concursurile județene unde, din nou, erau niște subiecte mai greluțe, mai atipice, mai creative, foarte puține chestii legate de memorie. În orice caz, dacă aveai noroc și inspirație mai promovai la etapele superioare. Nu era deloc absolut de greu dacă erai atent și erai creativ, și învățai constant. În concursuri mari nu prea poți să mergi dacă înveți în salturi.

I: Și cei care câștigau erau afișați acolo, la panoul de onoare în școală, primeau ceva special?

M.G.: Primeau cadouri, nu primeau premii în bani și erau, într-adevăr, na, cu notă mare. Li se luau câteva interviuri și cam atât. Nu era mai degrabă o chestiune de orgoliu, nu era. Ci una de afirmare, nu de show off. Și nu erau vremurile care să fi permis stimulente financiare atunci. Bine, nici într-un caz nu alergam după așa ceva. Noi ne duceam să ne testăm, pur și simplu, și dacă ajungeam mai departe era motiv de mare bucurie.

I: Ce ți-a rămas așa, cel mai aproape de suflet, dintre vacanțele și excursiile pe care le-ai făcut?

M.G.: Nu știu dacă este una singură care este mai aproape de suflet. Noi obișnuiam să călătorim peste tot, prin țară, unde se putea. În țară doar, pe atunci…și la mare, și la munte, și în stațiuni. Îmi aduc aminte foarte mult de oamenii pe care îi întâlneam pentru că erau foarte calzi, foarte primitori, foarte buni. De foarte multe râsete și de bucuria de a ieși, cam asta îmi aduc aminte.

I: Mergeai cu părinții sau ai fost în tabere?

M.G.: Nu, mergeam cu părinții. În tabere n-am fost.

I: Și în afara țării au încercat părinții tăi să meargă, să aveți excursii?

M.G.: Atunci nu, atunci nu. Tata a lucrat în Iugoslavia cu doi ani înainte să mă nasc eu, dar nu, nu s-a pus problema atunci. Nu cred că le-ar fi fost greu să iasă, dacă voiau într-adevăr să se ducă în excursii, dar nu s-a pus problema.

I: În casa ta se asculta Europa Liberă?

M.G.: Da! Și cred că și Vocea Americii, doar că nu era voie să se spună că se întâmplă acest lucru. Se asculta în liniște. Și nu eram noi singurii care ascultam, cred că toată lumea făcea lucrul ăsta, dar nu aveai voie să spui.

I: Și pentru tine cum era asta?

M.G.: Normalitate… o obișnuință, nu normalitate. Am crescut în ideea că nu ai voie să spui nici bancuri politice, nici că ascultai Europa Liberă, nici că corespondezi cu oameni în străinătate. Am impresia că nici nu era voie să găzduiești oameni din străinătate. Adică a doua zi te trezeai, cumva, cu Securitatea la ușă,  dar era o obișnuință, pur și simplu. Nu pot să spun că era o conspirație a tăcerii, era o realitate pe care o trăiam.

I: Făceai vreo diferență între ce se dădea la televizor și ce ascultai la Vocea Americii sau la Europa Liberă?

M.G.: Bineînțeles că da. Să nu uităm că programul la televiziune era de două sau trei ore și atât. Să zicem că începea la șapte și se termina la 10 seara. Era un singur canal de televiziune și erau anumite posturi radio, bine, nu foarte multe, însă programul până la nouă și jumătate seara era plin de reportaje, telejurnale, imagini de pe șantierele patriei, povești despre… nici nu știu… cantitatea de grâu la hectare și foarte multe concerte, foarte multe ode patriotice, foarte multe spectacole omagiale, Cântarea României și așa mai departe. La Europa Liberă era altceva: criticarea regimului politic și nu numai, interviuri cu personalități din diaspora. Evident că simțeai, știai, bănuiai că este o diferență între ele.

I: Și cum era pentru tine asta, din ce se vorbea în casă sau din ce puteai înțelege tu la vârsta aia?

M.G.: Părinții mei nu prea vorbeau în casă lucrurile astea, sau dacă ar fi făcut-o, or fi făcut-o, dar nu cu mine. Totuși aveam doar 13 ani în ’89, nu îi explici unui copil realități politice decât dacă te întreabă sau, nu știu, să-i atragi atenția asupra anumitor lucruri, iar eu n-am întrebat; presupun că era o atmosferă de rezervă. Nu pot să spun… da, rezervă.

I: În Bicaz au fost cozi și raționalizare?

M.G.: Peste tot au fost cozi și raționalizare. Era epoca în care România trebuia să plătească datoria externă, prin urmare se lua curentul când era lumea mai dragă.

Da, erau cozi.

I: Și cum reușeau să se descurce părinții tăi în perioada în care erau din ce în ce mai multe restricții?

M.G.: Părinții mei sunt născuți amândoi la țară, prin urmare aveau rude care trăiau acolo și  mai primeau de acolo diverse alimente și, recunosc, n-am întrebat. Probabil cunoșteau oameni care la rândul lor cunoșteau alți oameni și … fiecare se ajuta cum putea, probabil.

I: Și când era perioada penelor de curent cum vă descurcați?

M.G.: Cu lumânări și, nu știu, spuneam povești, stăteam de vorbă. Dar când se lua seara curentul la ora zece, evident, ne culcam. Asta e! Așteptam să revină, dar… am supraviețuit.

I: Din ce îți aduci aminte, când ai auzit, pentru prima dată, că se întâmplă ceva, în decembrie 1989?

M.G.: Eram în parc și mă jucam cu copiii și, la un moment dat, cineva, mi-aduc aminte că a povestit despre faptul că ceva se întâmplă la Timișoara. Asta mi-aduc aminte. Apoi, Revoluția propriu zisă a fost toată emisiunea aceea la televizor, pe care, mă rog, transmisiunea în direct pe care am văzut-o și în felul ăsta am… intrat în atmosferă.

I: Și care era atmosfera din casa ta?

M.G.: Curiozitate, speranță, rezervă, teamă că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut, adică… consternare. Totuși, Ceaușescu a fost omorât chiar în ziua de Crăciun. Cam asta a fost. A fost așteptare, speranță, cam asta a fost, un mix de stări.

I: Din ce-ți aduci aminte, cum au reacționat adulții din jurul tău?

M.G.: Probabil cu rezervă și oarecum cu speranță că, totuși, s-a terminat ceva. Și cu întrebarea „ce o să fie de acum înainte?” Cam atât. Dar cu multă, multă speranță că lucrurile vor merge într-o direcție pozitivă.

I: Ai o amintire legată de evenimentele astea care ți-a rămas, așa, foarte vie în minte?

M.G.: Nu, nu, nu… A, ba da, ba da, ba da, scuză-mă:

Nu, nu s-a ieșit în stradă în Bicaz, ca să-ți răspund și la următoarea întrebare și nu, n-au fost evenimente. Pur și simplu s-a adunat actorii politici, responsabilii, într-un consiliu probabil în primăria locală și asta a fost, mai degrabă ca să asigure stabilitatea lucrurilor. Nu s-a ieșit în stradă, nu s-a manifestat, nu s-a strigat, nu au fost revolte.

I: Știu că lângă Bicaz este foarte aproape barajul și știu că în perioada aia au circulat tot felul de zvonuri, inclusiv legate de teroriști. A existat vreun zvon care a ajuns la urechile tale legat de baraj și teroriști în perioada aia?

M.G.: Nu, nu, dar zvonistica era în toată țară și probabil că au fost niște lucruri care poate făceau parte din scenariul unora. Mi-aduc aminte că era și zvonul cu otrăvirea apelor, probabil a fost și zvonul cu teroriștii, dar… nu a ajuns la urechile mele.

I: Care era emoția pregnantă din familia ta sau dintre cei cunoscuți în timpul evenimentelor din ’89, din decembrie?

M.G.: Cred că speranța… da, speranța orientată în direcția faptului că se spera că va fi bine după aceea, deci lucrurile se vor încheia cu bine.

I: Și după ce a fost împușcat Ceaușescu cum a fost?

M.G.: Probabil o mare senzație de eliberare că s-a terminat, dar a fost și o anumită consternare că, totuși, din toate zilele respective, nu a putut fi împușcat decât în ziua de Crăciun? Totuși!

I: Asta se discuta în casa ta?

M.G.: Nu, nu doar în casa mea, nu. Asta era, să spun, o idee care circula de la unii la alții, nu doar în casa mea. Nu, în casa mea nu am auzit. Pur și simplu în cartier, printre vecini, în presă, poate… Îmi aduc aminte acum că una din emoțiile descătușării, la radio, a fost dată de toate epitetele relative care îi înconjurau pe ei: „sinistra, odiosul”. Toate venind, poate, și din partea celor care lucraseră acolo, în instituțiile respective și care în emisiunile propagandistice foloseau un alt limbaj cât se poate de elogios. A fost o contradicție foarte, foarte puternică, asta îmi aduc aminte.

I: Ce s-a schimbat la școală după ce a căzut regimul și ce a rămas la fel?

M.G.: A rămas la fel seriozitatea profesorilor. Profesori nu exigenți, nu duri, dar foarte, foarte, foarte serioși și foarte profesioniști. A rămas atmosfera de competiție între noi. Bine, noi învățam ca să fim cei mai buni, noi învățam pentru că eram conștiincioși și asta am făcut și înainte de ’89, și după aceea. Așa, a dispărut uniforma de pionier pe care nu o purtam doar la Sărbători sau la evenimente, ci, din câte îmi aduc aminte, periodic, la un moment dat, Așa, a dispărut cravata roșie de pionier, evident. Au dispărut organizarea claselor în grupe și detașamente, și funcțiile asociate, adică cele de comandant de grupă, de unitate, de detașament, unitatea fiind școala și, bineînțeles, toate funcțiile politice sau atribuțiile politice pe care le aveau și unii profesorii în școli, inevitabile, de altfel.

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ai simțit-o cu adevărat?

M.G.: 

Pentru că înainte o emisiune în timpul săptămânii dura pe la trei ore. Și faptul că se asculta muzică străină. Au început să fie date filme străine. Cam asta îmi aduc aminte.

I: Fascinant pentru cineva care trăiește vremurile astea și n-a trăit pe atunci și nu a avut experiența asta.

M.G.: Da, e adevărat. Totuși, a fost o epocă destul de închisă din anumite puncte de vedere.Revoluția și tot ce a urmat după ea a reprezentat o descătușare și o deschidere.

I: Acesta ar fi cuvântul pe care l-ai folosi ca să descrii Revoluția?

M.G.: Aș putea să spun: o schimbare și o deschidere.

I: Care era definiția ta despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

M.G.: Nu era o definiție apropo de libertate înainte de ’89, iar după… libertatea e frumoasă, să o ai, dar vine la pachet cu foarte, foarte multă responsabilitate și cu maturitate. Nu poți să fii doar liber și atât. Ai niște valori, ai niște principii, ai niște idealuri, poftim… și ai o lume în care trăiești.

I: Cum ți se pare adolescența ta în comparație cu adolescența adolescenților de astăzi? 

M.G.: Oh, God! Foarte cuminte. Foarte, foarte cuminte. Foarte… Doar legată de școală și casă, și atât. Bine, asta nu e un reproș, e o realitate. Adolescența de astăzi înseamnă mult acces la informație care, la un moment dat, poate să fie, cum să spun, prost gestionată. Adică avem internet, dar dark webul e încă un pericol. Avem libertate de opinie, și de circulație, și de exprimare, dar să nu uităm: cât din presă este tabloidă și cât sunt expuși adolescenții la așa ceva. Dar nu se punea problema drogurilor care, din păcate, există în școala românească.

I: Pentru că am ajuns la finalul interviului, ar mai fi ceva ce ai vrea să mai menționezi?

M.G.: Îmi aduc aminte că totuși exista un filon patriotic, eram crescuți, ni se insufla, foarte frumos, ideea că suntem responsabili, suntem, nu știu, predestinați unui viitor înalt dacă învățăm, bineînțeles, logic, că suntem români. Da, exista o anumită componentă educativă chiar și în educația, să zicem, patriotică ce se făcea în școli. Și astea erau amintirile frumoase.

I: Mulțumesc tare mult!