I: Aş vrea să începem cu începutul. Unde v-aţi născut? Când? Dacă doriţi să facem o mică istorie a familiei.

M: Eu m-am născut în comuna Petreşti, 70 de km de Bucureşti, care avea un orăşel, Găieşti, la circa 9 km depărtare. Tata, fiindcă a fost un om pornit pe carte (el a avut puţină), a făcut parte dintre oamenii ridicaţi. S-a axat pe agricultură.

I: Mai ştiţi câte hectare avea? Cu ce se ocupa? 

M: Am avut vreo 150-160 hectare. Dar n-a fost boier, să plece la băi sau în străinătate, şi să fie arendaşi. 

I: Cum reuşea să muncească atâtea hectare de pământ?

M: Cu boi, cu cai, cu pluguri. Însă, din ’38-’39, au început batoze şi mergeau pe vapor. Vapor la treierat era o maşină mare care se încălzea cu paie, mergeau şi lemne, dar paie, mergea cu aburi, care avea o roată enormă, şi o lega de maşina de treierat care şi aia era pe vremea aia destul de rudimentare. Şi din momentul în care a început să aibă pământ, fiindcă a fost un om mai instruit, nu tata, că începuse să îmbătrânească, a fost fratele meu care a urmat mănăstirea Dealu ca să iasă ofiţer. Şi probabil n-a avut stofă de ofiţer şi când era ultimul an sau trecuse, nu mai ţin minte că între mine şi el erau vreo 23 de ani. Am uitat să spun că am fost al zecelea copil, mama a avut 9 naşteri, pentru că a avut gemeni. Doar nişte copii au trăit, gemenii au murit la o epidemie ce-o fi fost pe timpul ăla. Unul niciodată n-am ştiut cum a murit, iar o soră care era cu vreo 6 ani mai mare a făcut o meningită, a răcit că a spălat-o pe cap, era probabil lună din asta de toamnă, a înfofolit-o să stea în casă, s-a înfăşurat, s-a dus şi s-a jucat cu copii. Şi a făcut o răceală, a făcut temperatură mare, a doua zi când s-o ducă la doctor, sigur i-a făcut pe loc ce se făcea pe vremea aia, baie, frecţie să transpire, aspirină, a doua zi spre prânz, că era medic de clasă, n-a mai avut pentru cine că s-a dus. Cu ocazia asta s-a constatat că a fost meningită galopantă. Şi am apărut eu, nepoftită şi nici dorită de nici un fel. Mama avea 45 de ani, tata 55 şi am apărut eu, că nici copii nu le trebuia, că aveau şi fete şi băieţi. 

I: Aţi simţit că nu aţi fost dorită?

M: În familie, nu. Dar mama a dus-o foarte greu, că i-a fost jenă că era bătrână. Însă, n-a vrut să facă chiuretaj. Pe vremea aia, în ’30 nu ştiu în ce condiţii. Erau femei care probabil se pricepeau, ori mama era şi cu credință, a fost de o credinţă deosebită. Cred că credinţa ei ne-a ţinut pe toţi. 

I: Cum aşa? La ce vă gândiţi când spuneţi asta?

M: Pentru că toţi copiii au avut întâmplări în viaţă. Am crescut la ţară. Care mai de care mai zburdalnic. Pe unul l-a muşcat un câine turbat şi a trebuit neapărat imediat să vină la Bucureşti cu el. O soră s-a jucat, că era zburdalnică şi a intrat cu talpa într-un cui. Unul dintre fraţi a murit pe front, a fost ars în tanc, în războiul din ’40. O soră, cum se jucau pe câmp, erau cu vitele, a lovit-o un cal cu copita chiar în nas şi a rămas baltă de sânge. Toţi am ajuns mari, numai credinţa ei ne-a ţinut de am crescut sănătoşi şi întregi.

Tata avea o vorbă, probabil şi-a dorit foarte mult studii superioare, dar au venit copii şi s-a îngrijit de pământ şi nu le-a făcut. Şi tata le spunea, nu mie, că eram mică, când porneau la şcoală: “Chiori nu sunteţi, şchiopi nu sunteţi, cap bun aveţi, părinţi sănătoşi aţi făcut”. Au urmat ceva, nu ce au vrut ci ce a hotărât tata. Tata a vrut să aibă un militar de carieră, fratele mare, al doilea a fost avocat, prima soră profesoară, pe vremea ei a făcut filozofie şi logică şi istorie, dar n-a avut parte, prea puţin să predea. A făcut istorie cu Iorga. Între mine şi sora cea mare vreo 25 de ani diferenţă. După fratele care trebuia să fie ofiţer şi a rămas acasă că tata avea pământ mult şi trebuia cineva să vadă, să colinde. Şi pe urmă dădeau recolta şi se chema Casa Agricolă, eu am păstrat şi nişte acte care întâmplător au ajuns la mine, dădea recolta, arenda recolta pe…nu ştiu, spre exemplu când a luat primul tractor a fost recolta arendată, nu dispunea de ea, pleca în străinătate. Şi a luat totul în rate, a luat maşină de treierat englezească, secerătoare-legătoare. Secera şi lega, se punea ghemul de sfoară într-o parte a maşinii.

Vara, în vacanţe, fraţii mei nu plecau să se ducă să se distreze. Fiecare trebuia să facă ceva. Îmi aduc aminte că încă eram la primară când mă urca pe cel mai bătrân cal, că ăla era potolit, şi mă trimiteau cu mâncare la oamenii de la coasă. Punea şaua, pe o parte agăţa coşul cu mâncare, pe cealaltă parte se chema butie, era făcută din lemn de brad plată şi se punea de o parte şi de alta, mă urca şi pe mine călare şi bietul calul mergea că ştia, ştiam şi eu drumul, nu se speria niciodată şi eu eram mândră că eram călare. Îmi punea şi mie o porţie, şi când mâncau ei, mâncam şi eu. Eu când îmi amintesc de copilărie plâng, nişte lucruri care nu cred că o să le mai trăiască cineva. 

I: Şi ce mâncare duceaţi? Mai ştiti? 

M: Aa… le gătea mâncare caldă. De dimineaţa, la noi fiind grâu mult şi având cuptor afară, se făcea pâine în cuptor. Câteodată şi în fiecare zi. Dimineaţa li se dădea un codru de pâine cu o bucată de brânză că aveam şi oi, aveam bivoliţe, tata a ţinut să aibă bivoliță. Untul din laptele de bivoliţă era alb-alb. Elevă fiind, că am fost la internat la şcoală şi am făcut în epoca secetei, în ’47, noi eram destul de mari şi hotărâsem între noi, când ni se aduce de acasă pachet, să ne aducă fiecare ce are mai mult acasă. Mie mi se aducea unt, brânză şi smântână, dar smântână mai rar. Şi mâncam şi împărţeam toate între noi, porţii egale, nu mânca fiecare din pacheţelul ei. Dimineaţa un codru de pâine cu brânză şi un păhărel de ţuică. La prânz mâncare gătită, ciorbă, varză cu carne sau mâncare cu sos sau ce se gătea. La sfârşit, lapte bătut. Şi seara, aproape de murgit, veneau acasă şi mâncau. 

I: Şi cum vă jucaţi cu copii?

M: Când ţi-oi spune…te îngrozeşti….nici nu e de spus… Una din joacă era faţa-ascunselea, al doilea şotronul, şi cea mai mare plăcere, şoseaua…era o şosea plină cu ţărână, cu praf şi când trecea o căruţă sau o maşină o data pe zi era un praf… Dar nu era de ajuns, după ce terminam cu alte jocuri, eu eram locomotiva, fetele erau… sau dacă erau şi băieţei mai mici îi lăsam şi pe ei, – dar nu pe ăi mai mari că ăia ne dominau, ci pe ăi mai mititei, că părinţii ne spuneau: “ Vezi ai grijă şi de ăsta!” – în orice caz, grupul era în jur de 10-12 copii, o adevărată grădiniţă. Şi ne înşiram, eu eram locomotiva şi trebuia să fluier, vagoanele care erau fiecare copil trebuia să facă: “ciu-ciu-ciu-ciu-ciu-ciu”, cum făcea trenul, prin praf, pe mijloc…altfel, unde era plăcerea?!…praful era fumul. Nu ne mai vedeam de praf. 

I: Şi cine vă supraveghea? Era cineva mai mare?

M: Nu era nimeni. Era doar mama acasă. Fraţii erau la şcoală, tata avea treabă, şi rămânea mama singură. Mama supraveghea în casă, avea ajutoare, lucra şi ea, sigur. Avea grijă să plece la câmp la timp, ălaltul nu ştiu ce, două femei care făceau mâncare. Mama se culca ultima şi se scula prima, la 4 dimineaţa era în picioare. 

I: Aceste ajutoare locuiau la dvs. acasă?

M: Cam 2-3 şi o femeie, restul erau din comună. 

I: Şi cum erau plătiţi? Sau li se dădeau produse?

M: Depinde. Şi bani şi produse şi îmbrăcăminte. De Paşti şi de Crăciun, surorile făceau pachete pentru cadou cu ce ştiau că-şi doresc, nu ştiu ce material sau nu mai ştiu ce. Te legai de ei. Spre exemplu eu am femei care au îmbătrânit, era mama Tinca care venea la spălat, era bâta Ninja, Ninja o chema, şi probabil fraţii n-au putut să-i spună bătrâna şi venea şi torcea la noi. Stătea şi mânca, avea şi un bărbat care o bătea. Probabil că-i dădea şi bani şi produse, nu ştiu.

I: Dacă mergeau la cumpărături, hainele, încălţămintea de unde erau cumpărate? Sau cine le făcea? Sau cum era atunci?

M: Erau negustori. Se luau de la Găieşti, se luau de la Bucureşti.

I: Ce ştiţi de bunicii dvs.?      

M: Nici nu ştiu de bunici. Mama lui tata a trăit până am avut 2 ani. Din partea mamei îmi amintesc foarte vag pe taica Badea care cred că aveam vreo 5 ani aşa, era din altă comună, că mama nu era din sat, vreo 5 km, şi totdeauna m-a aşteptat cu un coşuleţ cu fructe. Dacă era vară, erau proaspete, toamna erau din alea păstrate, dacă era iarnă erau coapte: mere, pere, prune. Şi în primul rând a trăit până târziu mama mamei care o chema Iana. Şi era taica Badea şi maica Iana, şi maica Iana când venea la noi, făcea un fel de brânzică, dar era ceva untos, moale, vorba mamei: “Mănâncă, mama, că e bun!”. Tot ce aducea maica Iana era foarte bun. Aducea brânzica asta, nu totdeauna că probabil nu avea întodeauna şi lipie făcută atunci proaspătă, câteodată era şi caldă, dacă era vară. O înfăşura în foi de nuc şi într-o faţă de masă alba, ca să ajungă caldă cu ea la noi. Şi mâncam lipia cu această brânzică. Şi îi dădeau lipiei cu zahăr dizolvat pe deasupra, dar lingeam lipiile alea nici nu-ţi închipui, şi mâncam lipie şi goală, era adusă de maica Iana. 

I: Părinții dvs. au prins Primul Război Mondial. Ştiţi ceva de Primul Război Mondial? V-au povestit? 

M: Am aflat din poveştile lor. Că aveau obiceiul să se strângă să povestească. Toţi erau bătrâni şi se strângeau la o vorbă, la o mâncărică, nenorocirea era că fumau de tăiai fumul cu cuţitul. Eu când îl ascultam, credeam că sunt poveşti. Povesteau cum au luptat. Arma secretă a războiului din ’14 a fost tancul. Că fiecare a avut o armă secretă. Şi când veneau spuneau că vin…nu năluci…ceva mare, îngrozitor şi spuneau: “Mă şi trecea prin apă, şi prin casă şi ieşea dincolo ”.

I: Ştiţi dacă Primul Război Mondial a afectat în vreun fel familia dvs.?

M: I-a afectat că au trebuit să plece din comună, dar n-am înţeles de ce. Că veneau nemţii. Este Muntenia, partea de jos, probabil. Dacă din Bucureşti s-a plecat în Moldova, eu aşa socotesc, noi eram la 70 de km de Bucureşti şi probabil că a venit…şi au plecat cu ce au putut în Dâmboviţa, la o comună lângă Târgovişte, la sora ei geamănă. Şi a plecat cu ce a putut, cu găini, cu nu ştiu ce, ca să aibă de mâncare, o fi pus şi ceva ţoale. Tot ce ştiu e din poveşti, era numai râs, povesteau şi cei ce fuseseră pe front. După front au povestit cum au stat în tranşeu, unul dintre ei fusese îngropat de un obuz şi spunea că mare noroc că a fost îngropat, că nu l-a atins nici o tijă. Şi multe din astea.

I: Când vă gândiţi la copilărie, vă gândiţi la o copilărie fără griji, fericită?

M: Fără griji, cu o libertate… Am avut o copilărie needucată. N-a avut timp nimeni de mine. Mama era ocupată, tata era cu problemele lui, frati-miu mergea pe câmp să supravegheze, mai mergea şi tata pe câmp. Frati-miu mergea pe câmp să supravegheze, dar a fost mare vânător. Mergea cu câinele, parcă îl văd şi acum pe Haiduc, era un câine de vânătoare mare, dar îl asculta, când îi auzea vocea imediat lătra ca şi cum îi raspundea: “Sunt aici, să ştii!”. Şi frati-miu îl manevra numai din privire, câinele stătea cu ochii în ochii lui.     

I: În al Doilea Război Mondial aţi avut un frate care a murit, nu?

M: Fratele meu, care a fost în război, a fost că e concentrat la un moment, luat mai devreme decât să-şi facă armata, că armata trebuia să o facă la 21 de ani. Aia se considera că eşti matur, nu la 18, la 21. Şi au fost luaţi mai devreme, el era student şi sigur că a trebuit să intre în armată. Întâi nu mai ştiu la ce armă a fost, că asta îmi aduc aminte că a venit acasă şi a zis că trece la tancuri. Şi tata i-a spus: “Să intri tu în fierăraia aia?…”, şi a zis: “Tată, la care armă poţi să fii mai apărat decât într-un tanc?! Oricât trage, nu te omoară pe tine.” Ei…uite că a murit ars în tanc. A murit în Basarabia, când a fost la dezrobire.

I: La şcoală cum vi s-a părut? Cum vi s-a părut şcoala?

M: Şcoala?!… anul ăla nu-l mai povestesc că-n clasa întâi am făcut tot felul de minuni. Mă plictiseam că nu-mi plăcea să stau în bancă cuminte şi mă plimbam prin clasă. Întâi am văzut că nu mă strigă la catalog. Şi am plecat acasă şi am spus că pe mine nu ma strigă la catalog şi ei râdeau cu hohote. A intervenit iar tata să pună o hârtie acolo unde trebuia să fiu, să nu mă strige la sfârşit să mai vin iar cu altă plângere. Şi aşa m-a strigat. Şi până la urmă m-a trecut în catalog. Nu mai spun că am făcut pe mine. Că am spus că nu e closet, unde să mă duc?!… era closet din ăla, groapă cu coceni sau scânduri, nu ştiu ce aveau, şi veneau băieţii cu cana cu apă pe deasupra, că ştiau că e o fată înăuntru, pe ce se urcau nu ştiu, şi picura în cap apă. Deci îţi închipui ce jocuri puteau să fie… Şi am venit acasă udă de sus până, că am făcut pe mine. Mama m-a certat, dar am căutat să o conving că nu e closet. Ştia ea că este, dar nu ştia cum este. Şi pe urmă, s-a făcut unul cu scânduri, cu groapa aia altfel. Groapa aia era cu trei scânduri, dacă nu aveai grijă să stai bine, te duceai acolo. Astea au fost clasele primare.

I: Şi după aţi fost la internat?

M: Am dat examen de admitere, au făcut surorile cu mine. Au făcut şi puţină franceză că intram, din clasa a întâia făceam limba franceză.

I: La ce aţi dat examen?

M: La matematică şi română. La 10 ani. Cum voi aţi trecut în clasa a5a, noi eram a întâia de liceu. Am făcut 8 ani. 

I: Unde aţi fost la internat? 

M: La Bucureşti, la aceeaşi şcoală unde au făcut toate surorile mele. Am avut profesoare şi de la una şi de la alta, şi îmi aduc aminte că mă întrebau: “Cu tine se termină dinastia Sotir sau continuă?”. 

I: Aţi fost la şcoala la fete?

M: Nu exista, nu erau decât şcoli de fete sau de băieţi, nu erau şcoli mixte. “Şcoala Centrală de Fete” care a durat până am absolvit, și când am absolvit, ne-a dat certificat de absolvire, nu ne-a dat diploma de bacalaureat. Aia ne-a dat-o peste cinci ani, iniţial ne-a dat o adeverinţă şi scria: “Absolventa Liceului de Fete Nr. 1”, vezi Doamne era şcoală burgheză şi nu mai trebuia să poarte numele de “Şcoala Centrală de Fete”. Primele luni au fost foarte grele, eu veneam de unde eu făceam ce voiam or aicea am intrat la o constrângere şi a fost puţin cam milităreşte.    

I: La sfârşit de săptămână ajungeaţi acasă?

M: Nu acasă, la sora mea. Acasă, doar vacanţele. Atâta. După 29 iunie până la 1 septembrie, de Paşte, în sâmbăta Floriilor, până în Duminica Tomii, aşa ştiu vacanţele. După 6 decembrie, că Sfântul Nicolae îl făceam în şcoală. Şi era o plăcere, că ni se dădea nuieluşă, îmbrăcată cu poleială roşie la o parte, sau nuieluşă îmbrăcată de la un cap la altul în poleială aurie, semn că ai fost cuminte. Eu totdeauna o primeam pestriţă. Jumate cu roşu, jumate cu auriu. Pe urmă, când trecusem în cursul superior îmi făcea şi plăcere. Dar când eram mică, mă cam deranja. Am avut o copilărie liberă. Mergeam în rând la masă şi nu aveai voie să vorbeşti. Şi aveam o italiancă, care era şcolită nu ştiu cât, îmbătrânise şi ea cu şcoala şi spunea: “Fetele!!! Fără vorba, fără vorba!!” şi se mergea fără vorbă în rând şi eu puneam degetul pe mijlocul buzelor şi scoteam limba prin stânga şi prin dreapta. Şi nu se ştia de ce se râde. Tot felul de minuni mi-a dat prin cap. Sau ne urcam după masa de dimineaţă la dormitor să ne facem patul. Că dimineaţa coboram cu o oră să ne repetăm, să ne scoatem cărțile pentru ziua respectivă, aveam o oră de dimineaţă care mergeam în clasă. De la clasă mergeam la masa, de la masă aveam 10 minute, cât urcam la dormitor, că aveam patul la aerisit. Patul se aerisea vară, iarnă, cu geamul deschis, aproape două ore. Făceam patul, dar trebuia făcut în sistem militar, cu colţurile. Of, ce am păţit până am învăţat să îndoi cearceaful, să vină cu triunghiurile în colţuri, la capete. După aia puneam plapuma în două, de la cap la cap şi după puneam cuverturi pe pat. Şi după aia zvâââârrrr pe parchet, că ne puteam da bine, asta o făceam eu cu toate colegele şi repede la clasă. Şi nu mă mai coboram pe scară, mă urcam călare pe balustradă. 

I: Şi nu aţi fost văzută de nici o profesoară?

M: Eeeee….cum să nu?!…că s-a spus. Şi o dată, în viteza mea am coborât în braţele acestei domnişoare Manetti, care a spus: „Fetiţa, fetiţa, la tine zbudărnicie, zbudărnicie!!!”. N-am purtat decât şosete trei sferturi şi mă deranja elasticul ăla şi nu-l rulam, le lăsam burlan în jos. Uitam şi plecam pe culoar, dacă mă întâlneam cu vreo pedagogă, cele care se mai învăţaseră, veneau lângă mine şi-mi spuneau în şoaptă: „Şosetele!!”, şi atunci repede le ridicam. Dar am întâlnit-o de câteva ori şi pe domnişoara Manetti şi a spus: „Eu spui la sora ta angajez pe cineva să-ţi aibă grijă de şosete”. În general, în clasă de exemplu, se plângeau de mine pedagogile, că probabil se spunea, dar de fapt în clasă nu mişcam la ore, eram atentă, parcă eram stană de piatră. Cred că o făceam şi pentru că aveam memorie bună şi ţineam minte. Şi la ora de dirigenţie, diriginta spunea: „Iolanda, de ce superi tu personalul, de ce?”. Şi eu mă sculam foarte spăşită. Pe urmă, când m-am mărit ştiu că mi-a spus: „Te sculam numai de plăcerea, văzându-te în poziţia care ţi-o iei cu mâinile la spate şi te uitai cu nişte ochi nevinovaţi: ”Adică…ce fac eu?!…”. Şi întreba fetele: „Ce face Iolanda?”, „Nimic, doamnă, nimic!”. Şi eu mă sfârloagă, mă făceam ca elicea pe catredă. Mi-am rărit fusta pe burtă. A păstrat mama fusta aia ani de zile: „Mamă, zice, ce se întâmplă? Pe fund înţeleg, nu e nimica. Ce-are fusta ta pe burtă de ai făcut-o sită?”. Eu învârtindu-mă pe ăsta, că fetelor le plăcea şi probabil că-mi consumam şi eu energia. Mă făceam elice pe catedră şi ele numărau de câte ori mă învârtesc. La început n-am iubit internatul, era şi vremea camuflajului şi când ieşeam pe culoarele alea lungi şi era doar câte un bec albastru închis la capăt, tot ce vedeai pe culoar parcă erau fantome. Ce-am plâns în epoca aia până la Crăciun, nu mai eu ştiu. După aia abia aşteptam să vin la şcoală. Era o disciplină cum nici nu-ţi închipui. Fără uniformă nu exista. La noi, spre exemplu, având bluze albe cu mânecă lungă, lunea aveam bluză curată şi miercuri altă bluză curată. De două ori pe săptămână ne era schimbată bluza. Fusta era în sistemul, că fusese în epoca aia străjeria. Nu mai spun că uniforma, avea şcoala croitor. Nu aveai uniformă decât de la clasa întâia până la ultima clasă, acelaşi material la fustă, acelaşi material la bluză, nu exista nimic în afară. Şosete numai gri, când a început lipsa ne-au voie cu şosete, dar numai cu şosete trei sferturi. Niciodată şosetă scurtă. Am învăţat să croşetez, ne croşetam şosetele albe, întâi mai simplu, şi după învăţasem diverse modele. C-am învăţat să facem ciorapi, că ne dădeau ordine să facem ciorapi pentru soldaţi, pentru armată. 

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.