Dna I.T., 68 ani, Cluj-Napoca

Dna I.T., 68 ani, Cluj-Napoca

O fost criză aicea, criză acolo, când îți vindeai o casă şi cumpărai un palton. 

Cluj-Napoca, 2019

Interviu realizat de Simona Niculae

Pe doamna I.T. am întâlnit-o în casa unor prieteni din Cluj, pe care îi ajută petrecând timp cu fetița lor când sunt ocupați. Este o doamnă foarte activă, tonică, cu care am simțit că te împrietenești pe loc și care ne-a descris o lume fascinantă a micilor meșteșugari, rămășițe ale vechiului imperiu, o lume care prețuia lucrurile fine și bine făcute.

I: Sunteţi din Cluj?

I.T.: Din Cluj, Cluj. Şi părinţii mei au fost din Cluj şi bunicul a fost din Cluj. Bunica a fost austriacă. Eu sunt maghiară. De fapt le am pe toate ce e aicea în Ardeal, şi români şi unguri, şi nemţi. Bunica a venit cu taică-su încoace din Austria, pentru că el era mecanic din asta de utilaje agricole.

În anii ăia, 1800, austriecii, nemţii au fost industrializaţi cum trebuie. Au venit în Ungaria şi din Ungaria a venit în Ardeal şi aicea s-a cunoscut cu bunicul care era clujean şi era de meserie tâmplar. 

I: Şi bunicul meu.

I.T.: Asta e mai încolo cu o 100 de ani.

Vedere din Budapesta

Bunica a venit cu taică-su încoace din Austria, pentru că el era mecanic din asta de utilaje agricole. În anii ăia, 1800, austriecii, nemţii au fost industrializaţi cum trebuie. Au venit în Ungaria şi din Ungaria a venit în Ardeal şi aicea s-a cunoscut cu bunicul…

I: Bunicul meu are 96 de ani.

I.T.: Bunicul meu ar avea acum 150 de ani, pentru că o fost mare diferenţa între bunica şi bunicu’. Au fost vreo 15 ani. Acolo nu se însura, bărbatul  trebuia să aibe o stabilitate, o situaţie financiară care să-i permită să se însoare. Şi atuncea au cumpărat aicea un teren, au avut casa, s-au căsătorit, a venit taică-miu, taică-miu a făcut Şcoala Germană pe strada Horea, era şcoală numai de băieţi. Şi după aceea a făcut o meserie pentru că s-a îmbolnăvit şi au intervenit nişte mici probleme. Dar erau mulţi mici meşteşugari: croitori, ceasornicari, pantofar şi astea erau afaceri de familie. Cum aveam noi casa, în faţă erau trei camere, în spate era un atelier mare, înalt, unde poţi să faci un dulap. Noi suntem două fete şi ceea ce vă pot spune cum am crescut.

I: Tatăl dvs. în ce an s-a născut?

I.T.: În 24’, iar maică-mea în ’30. Tatăl meu, ceasornicar. 

I: Cum a ajuns la ceasornicărie?

I.T.: Nu ştiu… Știți de ce?!… atuncea au început de fapt ceasurile, aparatul de radio. Atunci au apărut, în  anii ăia, la noi. 

I: A început ca ucenic la 14 ani, că aşa erau vremurile acelea?… După liceu?…

I.T.: Nu, mai târziu, nu era liceu, era o şcoală generală în jur de 10 ani de şcoală se făcea. 

I: În ’40?…

I.T.: Atuncea a avut şi ceva probleme de sănătate. Pe noi nu ne-a interesat.

Înstiințare de căsătorie

Acolo nu se însura, bărbatul trebuia să aibe o stabilitate, o situaţie financiară care să-i permită să se însoare. Şi atuncea au cumpărat aicea un teren, au avut casa…

I: Eram curioasă cum a fost…? Două generaţii care au trăit în două ţări diferite.

I.T.: A fost foarte greu, foarte greu. La noi nu a fost aşa. Şi au cumpărat un teren acolo, doi fraţi, bunicul meu şi fratele lui şi şi-au făcut o casă geamănă şi fiecare s-o gospodărit.

Ei au trăit bine, foarte bine, și totuși accentul pe vremea aia era pe meserie şi pe afaceri de familie. Eu ştiu, că zicea bunica, că a trebuit să cumpere, să construiască…deci, casa e așa, de-a lungul curții, și acolo, lateral a trebuit să mai construiască o cameră bucătarie să închirieze pentru că nu le ajungea banii.

Şi cum, în vreme de criză, nu faci mobilă, se limita. Şi atuncea nu se schimba mobila din cinci în cinci ani. Şi ce mai ţin aşa minte, şi fratele bunicii mele a murit, că pe vremea aia a războiului o duceau foarte greu, şi s-a îmbolnăvit de febra tifoidă şi atuncea te duceai la spital, dar veneai acasă şi te tratai acasă şi venea medicul din când în când, când putea şi când aveai şi tu bani să-l plătești. El aşa a murit, de tânăr. Bunica totdeauna povestea că “Aşa mi-e de dor şi am avut mustrări de conştiinţă că n-a făcut mai mult pentru el”. 

I: Bunica dvs. avea o situaţie mai bună sau erau la egal? Era diferenţă de statut?

I.T.: A avut ceva zestre. Nu era diferenţă de statut. Bunicul era dintr-o familie foarte bine financiar, el făcea mobilă, iar restul fraţilor trebuiau să meargă la şcoală superioară. Şi frate-su a fost şeful de gară de la Cluj şi unul a plecat înapoi în Austria şi unul, mai târziu, a fost Ministru nu ştiu care al Ungariei, în vremea lui Kadar. Au fost foarte bine situaţi aşa

Bine, dar astea se pierd, că o fost criză aicea, criză acolo, când îți vindeai o casă şi cumpărai un palton. 

I: Atunci cât de în urmă ştiţi de istoria familiei? Bunicul tâmplar… străbunicii?…

I.T.: Nu ştiu mai mult, pentru că repede a murit, eram mică, 5-6 ani, şi numai din poveşti despre bunicu’. Şi era întotdeauna concurenţă între fraţi pentru că cel care era şef de gară venea tot timpul în vizită preotul. Şi duminica mergeau la biserică. De fapt ei au fost naşii mei şi totdeauna primeam ceva foarte frumos de Crăciun, de Paşte. Ei mergeau la biserică, stăteau în primul rând, noi stăteam în spate, nu foarte mult, că era tâmplar şi avea bani, aşa, şi ăştia mici, meşteşugari, foarte bine au dus-o o perioadă. Şi după aceea au intrat în cooperaţie şi atuncea au dus-o bine. Acum s-a dezvoltat tehnologia şi nu ai nevoie de un ceasornicar. 

Fotografie de familie

Şi sărbătorile astea, de Crăciun, de Paşte, de zile de naştere, şi veneau rudele şi mergeam la restaurant şi se făcea masă, de tot felul, se mâncă şi se bea, copii zburdau pe sub mese.

I: S-a pierdut altceva, grija pentru lucru bine făcut, să fie mulţumit de cum a ieşit. Să fie pomenit că ai făcut o mobilă bună şi să rămână chestia asta.

I.T.: Să vă spun ceva interesant.

După ce a murit bunicul, noi copii, eu și cu sora mea, și cu copiii din vecini, bineînțeles, veneam la noi şi ne jucam. Şi avea un dulap mare şi ne-o plăcut foarte mult că dulapul acela era plin de cărți, nişte cărţi cu nişte foi atât de fine şi de albe şi cu desene… şi  credeți, desenele erau de fapt modele de mobilă austriacă, pentru că de acolo din Austria  veneau tot felul de reviste, și tot felul de chestii, care nu ştiu cum ajungeau la noi, dar el lucra, era ca și cum aveam noi aicea…acuma nu mai avem, e doar pe Internet, Moda. Şi așa era și atuncea. Și deschideam câte o carte şi aşa fină, îmi aduc aminte, şi mobilă şi de bucătărie şi de cameră… Şi anii ăia, 1900 și ’20, ’30, ’40, ‘50 se lucra după cărţi de specialitate. 

Şi avea tot felul de unelte, fine şi foarte fine, pe care acuma nu le vezi, că nici nu-ți trebuie.. 

I: Tatăl dvs. a fost ceasornicar…

I.T.: Şi-a făcut un atelier în centrul oraşului.

I: A reuşit să-şi facă?!… Când aţi prins asta? 

I.T.: Când m-am născut eu, în ’51, tatăl meu avea deja atelierul lui.

Plecare cu trăsura

Mergeam la teatru. Nu era maşină, ci doar trăsură, şi parcă de multe ori auzeam cum tropăia calul..

I: Avea 26 de ani şi sunt surprinsă că era deja socialismul…

I.T.: Păi aicea în Cluj puteai să ai atelier, închiriai. Croitorii erau în ’50, pantofari, ceasornicari, nu mai ştiu…

I: Erau într-o cooperativă deja, credeţi?

I.T.: Nuu, după aceea au intrat în cooperativă. Până atunci a avut el atelierul lui, personal. Şi-mi amintesc că avea nişte cutiuţe unde avea piesele de schimb, şi cutiuţele erau atât de speciale, că le-o făcut bunicul meu.

I: Mai păstraţi ceva din toate astea?

I.T.: Nuu. Păi să vă spun şi de ce. Pe vremea aceea, bărbatul lucra, câştiga bani, n-am dus niciodată lipsă, nici după ce m-am căsătorit, şi de zestre. Eu n-am dus niciodată, că totdeauna trebuie să se repare un ceas. 

I: Cred că s-a gândit că a făcut o alegere foarte bună să fie ceasornicar.

I.T.: Daa. N-a regretat niciodată. Dacă eşti ceasornicar, pe vremea aia, de obicei, ai contact cu intelectualii, pentru că nu toată lumea a avut în anii ’50 ceas. Exista un ceas care făcea tic-tac într-o casă sau cânta cocoşul, sau aşa…dar ceasuri de mână sau de nu ştiu care, taică-miu era cu lumea bună cum se zice. Deci nu era toată lumea ceasornicar, pentru că ceasurile care se aduceau din Elveţia sau din cutare, trebuie să ştii să citeşti germană, să asamblezi piesele, să ştii să le schimbi, să ştii să comanzi piesele alea.

Curs de dans la Școala Centrală de Fete

Eu am avut o copilărie foarte fericită. Eu am făcut balet. Eu la şase eram la balet o dată pe săptămână.

I: Foarte interesant.

I.T.: Nu-i aşa?!… o opincă se putea face din orice, dar asta…

I: A colecţionat cumva ceasuri?

I.T.: Foarte mult. Noi am avut o colecţie, dar nu ne-o trebuit ceasul ăla care bing-bang, nu ştiu ce. Plus, de asta am renovat casa şi am pus doar nişte hârtii şi multe au dispărut. Pe urmă, taică-miu o intrat în pensie şi o dus-o mult mai greu şi o vândut ceasurile alea cu sume fabuloase. Şi pe vremea lui Ceauşescu o vândut cu sume foarte mari, pentru că şi atuncea au fost cunoscătorii şi care au plecat şi au venit. Şi nu ieşea atunci oricine. Deci un colecţionar ştie. Citea cu lupa pe piese de milimetri, ce şi de unde din Elveţia, nu ştiu de care fabrică. Atunci când lucra era foarte calm şi nimeni nu bâţâia, toată lumea îşi vedea de treabă. O fost o perioadă când şi-o luat de lucru acasă, mergea la atelierul lui.

El cât lucra atâta primea, că el era cel care spunea preţul. Şi atuncea lucra şi acasă. Şi atuncea când el lucra acasă toată lumea ciocu mic, afară în curte, că la orice trepidație lua cu penseta.

La şase ani am avut ceas de mână şi curelușele erau din piele. Şi bineînțeles că l-am pierdut prin curte zburdând. Eu am avut o copilărie foarte fericită. Eu am făcut balet. Eu la şase eram la balet o dată pe săptămână. Mergeam la teatru. Nu era maşină, ci doar trăsură, şi parcă de multe ori auzeam cum tropăia calul, că eram culcaţi la o anumită oră. Şi mama zicea: “N-a venit tata! Oare pe unde e?”.

I: Şi s-au despărţit?

I.T.: Da, s-au despărţit puţin mai târziu, pentru acea doamnă care era tot timpul coafată şi aranjată. Şi mie îmi plăcea de ea cât era de frumoasă. Bine, pe mama o iubeam că e mama mea, dar pe ea n-am văzut-o toată ziua frecând și călcând. Şi cum era atuncea femeia? O zi pe săptămână era spălat, pentru că luai covata şi puneai şi frecai şi pe urmă o fierbeai şi nu ştiu ce chestii, și, ce se mai făcea, se albăstrea, se apreta. Atunci cărai apa, o încălzeai, puneai…no, deci o femeie a  avut alteceva decât ce are acuma… 

Vedere din Parcul Central

Când veneam vara de la biserică, treceam pe la parcul mare din Cluj. Acolo erau locuri de joacă, pavilioane… Aici s-o păstrat foarte mult… O rămas şi s-au integrat în actual.

I: Şi gătea totul? Era zi de pâine, „zi de…” sau pâinea se cumpăra?

I.T.: Pâine se cumpăra, dar zilnic se gătea. Nu erau frigidere. Îmi amintesc cu drag, când venea Crăciunul, făceau bomboane de salon şi alea erau, nu ştiu, o cutie de metal şi erau aşa locuşoare şi făcea pe sobă ceva de zahăr topit şi cu arome şi le alătura acolo. Şi alea se întăreau. Era zahăr topit, ca nişte bomboane de pom cu esenţă de căpşuni, de zmeură. Şi în cutiuţele alea se punea apă şi se turna acolo fierbinte, şi alea se întăreau şi pe urmă le răsturna şi le punea în hârtie. Dar totdeauna pe noapte să nu ştie copii, dar bomboanele le vedeam, puneam acolo şi scoteam câte o bucăţică. Aşa era şi cu berea. Pe vremea aia se făcea bere în casă şi noi avea o pivniţă şi erau sticle. Noi aveam sticle cu dopuri care se închid ca de metal şi erau de juma de litru. Şi nu ştiu cum se făcea şi le ducea în pivniţă. Şi apoi noaptea făceau poc poc poc. Şi era bere neagră.

 Pe vremea aia, dacă aveai bani, atunci puteai să dai împrumut, că doar nu erau bănci să te duci să ceri împrumut. Şi te duceai la cineva şi luai bani împrumut şi bineînțeles că erau hârtiile alea care totdeauna se scriau, dar nu la notar, între cele două părţi cu ce datorezi sau ce nu datorezi. Şi de obicei trebuia să faci un contra serviciu, că nu se lua dobândă, asta vreau să specific nu se lua dobândă.

Atuncea dacă i-ai dat la un pantofar care în primăvară trebuia să-şi cumpere piei de nu ştiu care şi nu ştiu de care să facă pantofi pentru Paşte. Şi el lua împrumut şi când trebuia să restituie banii, dădea două perechi de pantofi, trei. Şi dacă era croitor era o haină. Aşa erau vecinii şi dacă aveai nevoie urgent de bani, că nimeni nu-şi ţinea banii în bancă, cu toate că erau bănci, dar erau pentru afacerile astea mari, cu terenuri mari. Pe partea mamei aveau terenuri mari şi vite. Erau români, bunica era unguroaică şi bunicu român. Şi veneau la sfârşit de săptămână şi vindeau carne. Şi atuncea se ducea şi bunica mea cu un cărucior şi făcea cumpărăturile şi mergeam şi noi. Câteodată, mergea acolo şi-şi cumpăra o bucată de nu ştiu ce sau un pui viu, avea un loc în spate unde mai ţinea câte o găinuţă pentru un ou sau două ca să nu se ducă până în piaţă. 

I: Şi la dvs. în familie ce limbă sau limbi sau vorbit?

I.T.: La început s-a vorbit foarte mult limba maghiară şi limba germană. Bunica vorbea germană cu noi şi noi vorbeam ungureşte cu ea. Şi după ce s-au divorţat părinţii, atunci s-a făcut aşa o ruptură, am intrat la şcoala maghiară şi uiţi. Când ne mai duceam acolo, mai povesteam câteodată, dar ţi se şterge. Apoi maică-mea s-a recăsătorit după o vreme tot cu un român. Şi atunci noi am mers la şcoala română. Am făcut primele clase până în 8 în maghiară şi liceul în limba română. De asta e aşa o combinaţie de tot felul. Noi vorbeam foarte bine română că mergeam la bunicii din partea mamei. Bunica vorbea cu noi ungureşte şi bunicul româneşte. Şi când ne duceam acolo, erau numai români şi ne duceam în vacanţă acolo şi ne jucam acolo. Noi aşa ne-am învăţat, pentru noi nu erau bariere de limbi. 

Grup de prieteni la iarbă verde

Noi, [copiii], rămâneam acasă cu bunicii şi ei plecau aşa. Mama mea avea o poşetă, un albastru fin, lucios şi avea două rochii cu care mergea la teatru şi la operă… totdeauna cu acele rochii…

I: Cum îşi petreceau timpul împreună?

I.T.: Noi rămâneam acasă cu bunicii şi ei plecau aşa. Mama mea avea o poşetă, un albastru fin, lucios şi avea două rochii cu care mergea la teatru şi la operă, totdeauna cu acele rochii. Şi sărbătorile astea, de Crăciun, de Paşte, de zile de naştere, şi veneau rudele şi mergeam la restaurant şi se făcea masă, de tot felul, se mâncă şi se bea, copii zburdau pe sub mese. 

I: Şi de petrecut timpul liber seara, se mergea la teatru, operă?

I.T.: Da, teatru, operă, parcul mare. Când veneam vara de la biserică, treceam pe la parcul mare din Cluj. Acolo erau locuri de joacă, pavilioane. Tot felul de din astea. Aici s-o păstrat foarte mult tot şi teatrul şi opera şi universităţile şi clădirile şi spitalele. O rămas şi s-au integrat în actual. 

I: Despre Unire n-a însemnat nimic că s-a trecut de la…

I.T.: Pentru noi n-a însemnat nimic, pentru că avem parte de toţi. Femeile nu s-au băgat în politică, în schimb bunicul meu s-o băgat în politică. Bunicul meu, care era tâmplar, era foarte mult pentru socialişti. Bunica mea zicea că era cu socialiştii. Şi bunica mea din partea mamei voia egalitate. Unii voiau progresul, alţii nu, ca şi acum. 

Notă: Cu fiecare interviu căutăm să ilustrăm amintirile împărtășite și să creăm o atmosferă vizuală. Imaginile au scop ilustrativ. O parte din fotografii provin din colecțiile de familie ale intervievaților, iar unde acest lucru nu a fost posibil, și în urma unei selecții atent documentate, din arhiva Muzeului Memoriei sau din colecțiile partenerilor.

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri