Dna M.B, născută în Govora, jud. Vâlcea

  • Interviuri
  • Dna M.B, născută în Govora, jud. Vâlcea
Dna M.B, născută în Govora, jud. Vâlcea

Intrarea la liceu a coincis, pentru doamna M., cu terminarea responsabilităților de pe lângă casa de la țară pe care o împărțea cu părinții ei. Lucru care, pentru adolescenta de atunci, a fost o bucurie. S-a mutat la o mătușă, la Râmnicul Vâlcea, și a intrat în echipa de handbal – asta îi dădea posibilitatea să cutreiere țara în lung și-n lat. Citește povestea adolescentei de atunci, văzută prin ochii adultului de acum. O lăsăm pe doamna M.B. să-ți vorbească despre libertate, relații care ar fi putut merge mai bine, stabilitate și câte și mai câte.

Interviu luat de Oana Budiș în cadrul proiectului Jurnal de tranziție. Adolescent în comunism.

Durata lecturii: 21 minute

I: Unde v-ai trăit adolescența?

M.B.: Când am terminat clasa a 8-a la 14 ani, atunci am venit la liceul Râmnicu Vâlcea. 

I: Aveți o amintire care v-a marcat?

M.B.: Nu, ceva în mod special nu, decât bucuria că plec de la țară, adică a făcut repede diferența între țară și oraș. Nu neapărat plecatul de lângă părinți, cât… cum să zic, poate fiind un copil vâzând repede greutățile, am ales partea bună imediat: să stai la bloc, să pleci de la… grajduri, de la… curățenia porcilor și toate astea, știi cum e la țară, astea erau pe mine.

I: Erau responsabilitățile în casă?

M.B.: Da, ai mei plecau la serviciu dimineața, mama și tata, și eu până la… na, până la 1 când plecam la școală în clasa a 8-a, eu trebuia să dau la porci, la găini, tot ce trebuia în gospodărie, să și învăț, să plec… apoi la școală.

I: După ce ați terminat clasa a VIII-a și ați venit la Vâlcea, unde ați stat?

M.B.: Am stat la sora mamei, la mătușă-mea, la bloc… Și atunci a fost incomparabil.Găseam curat. Mătușă-mea a fost o femeie foarte… curată, foarte…  orientată spre perfecțiune așa în privința curățeniei. Știi, și am venit de la un mediu d-ăla în care puteam să le las oricând, oricum, orice…în care să ștergem praful, să fie totul la locul lui. 

I: Și la școală cum a fost atunci?

M.B.: Eu zic că este o diferență, indiferent ce s-ar spune, între țară și oraș. Revenind la oraș, pregătirea a fost un pic mai jos, imediat am scăzut. Fiind foarte realistă și văzând toate chestiile astea, aveam chestia asta să alerg, cu sportul. În asta am văzut o libertate… nu știu, așa am fost eu de mică, nu e chestie, că nu e… cred că pe istețime, nu știu… ceva nativ. Și eu m-am înscris în echipa de handbal a liceului imediat, pentru că intrau în clase și întrebau, știi? La vremea aia, cum părinții nu aveau bani, eu am fost un copil cu bun simț, niciodată nu am cerut pentru că știam că nu au, ce să cer? Am fost crescuți într-un anumit fel.Nu puteam să cerem, ne dădeau ce puteau, cum puteau. Și așa m-am băgat la handbal, în ideea că mă pot plimba în țară. Și noi am format prima echipă de handbal a liceului de chimie la acea vreme.

I: Ce frumos!

M.B.: Da, și imediat… făceam antrenament în oraș, aveam… cum să zic, meciuri pe stadion, după meci ne ducea și pe noi la o cofetărie, când câștigam ne mai ducea la o friptură… că nu erau fonduri, îți dai seama.

I: Ce frumos… că se întâmpla așa, că practic era o alternativă excelentă pentru copiii care poate nu aveau familii avute să mai vadă și altceva, să iasă la un restaurant…

M.B.: Da… vinerea ne învoiau de la școală și plecam la Sibiu… sau vinerea viitoare plecam la Craiova sau Târgu Jiu. Cu ocazia asta… vezi, eu ți-am spus, eu am fost și foarte, cum să zic, conștientă de valoarea mea, am știut că sunt harnică, că pot să muncesc în trei locuri, dar, văzând că nivelul a scăzut, m-am lipit de ceva. Eu zic că-s foarte realistă, așa. Sau poate de mică văzând greutățile acasă, văzând cât muncește tata. Tata muncea la vremea respectivă, în anii ‘50, în două locuri… și el era zidar, tencuia o casă, făcea o sobă… ca să avem ceva. Atuncea îmi zicea: „Tată, tu să mături, tu să faci, tu să vărui”, știi? Probabil am avut niște afinități pe care eu la vremea respectivă… n-aveam cum să-mi dau seama, eu aveam 24 de ani când a murit tata, când începi să cunoști un om bine. Nu pot să spun că eu ca adolescentă, vai, cunoșteam părinții sau oamenii, nu. Și am căutat să mă strecor, să caut și eu, să pot să trăiesc frumos, decent, să mă și plimb.

I: Dar mai erau și alte distracții ale vremii?

M.B.: Erau ceaiurile, cum se ziceau, se întâlneau toți undeva. Eu nu prea am intrat în astea, eu de felul meu am fost mai, nu știu cum să zic, mai timidă… mai retrasă. Noi ne întâlneam colegii sau plecam toți la film, colegii de clasă, dar să intru, să mă duc: ,,Face ăla un ceai”, cum se auzea, la unul  în casă, nu prea mă duceam.

I: Și școală, și handbal, și plecat în… mai aveați timp liber, să mai faci și alte lucruri?

M.B.: Păi nu, alte lucruri nu, pentru mine handbalul îl făceam la antrenamente, de două ori pe săptămână, la școală, chiar în curtea școlii la ora unu după ce se terminau cursurile, că învățam de dimineață, la ora unu intram în spatele școlii și, pe terenul de sport, noi făceam antrenament câte două ore. Deci eu am făcut sport, ca să zic. La început atletism, fugeam, și având viteză pe mine m-a racolat pentru echipa de handbal, că având viteză și automat interceptam mingea… băgam golul imediat, deci eu fugeam ca năluca, cum ar fi. Alții nu… nu.

I: Este ceva ce ți-ar fi plăcut să faci și nu ați putut sau nu ați avut voie în perioada respectivă?

M.B.: Eu mi-am impus singură niște chestii pentru că dacă nu aveam partea materială eu singură m-am… m-am abținut, eu nu puteam să plec la mare, nu puteam să mă duc să văd, că nu aveam posibilități, singură mi-am reprimat. Aș fi vrut să merg la munte la mare, să mă plimb să… dar nu se putea.

I: Și atunci ieșirile cu echipa țineau loc de aceste dorințe.

M.B.: Da, da. Și n-am fost copilul să cer. Nu puteai să ceri, că nu aveau. Și cu ei nu puteai să discuți că la vremea respectivă un copil nu prea ridica tonul sau nu spunea ce vrea. Așa am fost crescuți, nu aveai voie, te dădea dacă ești obraznic.

I: Dacă ar fi să vă gândiți la un sfat pe care părinții sau bunicii l-au dat. Ce sfat ați aplica?

M.B.: Noi am avut libertate, sfaturi nu. Pentru că eu cred că nici ei nu aveau o anumită pregătire. Eu am avut foarte multă libertate.

I: În ce sens libertate?

M.B.: Deci eu dacă mă duceam de la școală acasă, și la mătușă-mea, și îi spuneam: ,Uite, vreau să mă duc la film”, ea nu mi-a zis niciodată nu te duce, doar că-mi spunea ai grijă în ce cercuri intri și singura chestie care n-am ținut cont, am fost foarte apropiată, m-a rugat să fiu deschisă față de ea, să-i spun unde mă duc, când mă duc. Pentru că venind de la țară, cu o anumită educație, că așa erau vremurile, venind la oraș puteam să ajung să fac lucruri urâte. Sau să mă pierd.

I: E un sfat foarte bun, să rămâi deschis și să rămâi aproape, și să ai grijă în ce anturaje…

M.B.: Eu asta am găsit-o la mătușă-mea, nu la mama. Mama nu mi-a dat niciodată niciun sfat, nu mi-a zis nimic, nu m-a luat într-un colț să-mi zică: „Măi, vino încoa, hai să învățăm să gătim, să…”, nu.

I: Cum ați învățat toate lucrurile de la ea? Că aveați totuși responsabilități mari în gospodărie.

M.B.: Cred că mai mult de la tata. Îi plăcea curățenia mai mult, mama era cu sapa, pleca, avea… cum să zic, alte chestii, nu. Nu mă punea la nimic, nu-mi zicea nimic, lucru care a fost foarte greu mai târziu, pentru că te faci mare, nu prea știi nimic și dai cu capul de ele. La început  îmi era ciudă pe mine că nu știam, dar terminând școala și angajându-mă, acolo am intrat într-un colectiv bun, contează foarte mult și locul de muncă și oamenii de care ești înconjurat. Poți să înveți ceva bun sau poți să te distrugi. Eu am nimerit într-un colectiv bun, în care eram 12 femei și am avut ce să învăț.

I: Sunt curioasă dacă este ceva ce simțiți că v-a marcat adolescența.

M.B.: Copilăria a fost un pic mai tristă… dacă ar fi. Ce m-a marcat a fost că nu am avut o relație bună cu mama, cum mi-aș fi dorit eu ca fată… înțelegi? Mama a fost foarte rece, ca să zic… vorbea, sociabilă, dar n-am fost apropiate, așa, cum aș fi vrut eu. Cum am văzut la alții, la serviciu spre exemplu, le vedeam cu mamele, cu astea…. Dar eu ți-am zis, eu din asta am căutat partea bună, n-am condamnat, nu i-am judecat. M-a durut că nu a fost, dar… oricum eu pentru ei am fost în continuare, adică mai mult pentru ea că tata s-a dus repede… un ajutor. A fost un caracter puternic.

I: Îmi dau seama că toate lucrurile pe care le-ați făcut dintr-o intuiție fantastic de bună.

M.B.: Cred că nativă, ceva, nu știu. Nu din știință, că te-aș minți acum să mă dau deșteaptă în fața ta, vai ce studioasă. Eu am citit mai mult după ’90, citeam și în anii ’80, când lucram… dar atunci era mai mult beletristică, făceam schimb de cărți de dragoste… viața până în ’90 a avut un anumit drum, după ’90 când s-a dat libertatea și noi oricum nu știam ce și cum mare lucru, nu știam noi de democrație… tot pe muncă ne-am axat, tot din lipsuri… adică pentru mine lipsurile n-au fost un motiv de invidie. Eu am 1.000 de defecte, dar am… nu știu, eu zic… asta e una din calitățile mele mari. Eu dacă n-am avut, eu n-am fost: ,,De ce nu am?” sau invidie… nu. Eu asta am folosit-o ca să trăiesc eu mai bine. Și să muncesc mai mult pentru că și când eram la liceu, în echipa de handbal, aveam două fete foarte, foarte bogate. Una era de la Polovragi, și noi când aveam meci la… Târgu Jiu toată echipa de 12, cu antrenor, cu șoferul după microbuz treceam pe la ea, maică-sa ne aștepta să mâncăm toți, adică… avea posibiliăți materiale. Plus că ea, ca mamă, la două săptămâni, când venea la școală, că fata stătea la internat, venea super încărcată cu de toate, cu mâncare, cu prăjituri, cu de toate. E, lucru pe care nu l-am văzut la mine, eu nu am văzut-o pe mama, știi, să zic: ,,Aoleu… fata e la Vâlcea!”, sau dacă mă duceam acasă la lună, să plec și eu încărcată cu o prăjitură cu ceva, să-mi facă, nu…

I: Dacă ar fi să reperați ceva care v-a modelat, ați putea spune că practicarea sportului v-a fost cel mai de ajutor?

M.B.: Da, pe undeva da. Și cred că acea intuiție nativă… am văzut… drumul vieții, am zis, nu trebuie să stai să te vaiți, să-l vezi că ăla face… dă-i drumul la muncă!

I: Și acesta ar fi și un sfat pe care l-ați urmat?

M.B.: Da, munca. Și oricui i-aș spune, prin muncă poți să obții ce vrei și să câștigi, nu e să stăm să ne uităm în stânga, în dreapta, astea nu, ăstea sânt… După mine, nu știu, niște derapaje.

I: Da, așa le văd și eu. Sunt curioasă dacă este ceva ce știți acuma și v-ați fi dorit să știți în adolescență.

M.B.: Păi, în primul rând… sursa de informație acuma poți să o obții din orice, da. Atunci eram cam închiși la minte ca să zic, mergeam din vorbă în vorbă, puteam să fim manipulați mai repede, ca să zic așa. Zicea unul ceva, eram ca turma de oi, toți la fel credeam. E, acum nu mai e… n-aș mai crede, dar bine, acuma sunt informații… Eu știu… dezvoltarea aia personală de care tot zicem noi, pe care eu o citesc acum și… vorba aia, la 66 de ani tot… citesc. Lucruri pe care dacă le-aș fi avut atunci…

I: Da… Ce ne dorim prin proiect e să unim generațiile și să putem să transmitem sfaturile astea generațiilor mai tinere. 

M.B.: Nu, nu, nu, și eu văd tineretul  un pic pierdut din cauza, nu știu, telefoanelor, a aplicațiilor ăstea, tot felul de… sunt un pic pierduți, pentru că… viața nu e atât de complicată, sunt niște lucruri simple: ,,Ridică-te, muncește!” Pentru că, vezi tu, și la o anumită vârstă, cum suntem noi, activitatea fizică și să știu că mai am ceva de făcut mâine te ține altfel, îți dă un echilibru… emoțional, să zic.

I: Sunteți căsătorită? Aveți copii?

M.B.: Da. Doi.

I: Cum vi s-a părut adolescența băieților în comparație cu a dumneavoastră?

M.B.: Noi am încercat a lor mult mai frumoasă. Libertatea le-am dat și lor, prieteni au avut și ei, i-am lăsat să plece, eu știu, dacă au vrut, cu prietenii, la munte, la mare… Și în cluburi ei s-au dus, că pe vremea lor, după ’90 se puteau duce la un club să danseze, să fumeze, eu știu ce făceau ei acolo, că nu știu… eu nu pot să spun că știu ce au făcut copiii mei sau că îmi cunosc copiii foarte bine, aș minți. Iar acasă, deci… cum să zic… noi ne-am împrietenit, eu mai puțin că erau băieți, dacă erau fete e altceva, cu băieții și, cât de cât, era un fel de libertate supravegheată. 

I: E ceva ce ai fi vrut să le transmiteți și nu ați făcut-o la momentul respectiv?

M.B.: Ă… eu știu, poate ar fi multe. În mod deosebit nu știu… le-am transmis și lor prea mult munca. Sau poate noi am fost un exemplu: veneam la patru, automat ne schimbam, plecam și munceam în continuare. Și ei fac la fel. Mi se pare și dependența asta de muncă exagerată un pic cam… asta n-aș fi vrut să o transmit. Dar n-am avut cum, nu știu… Am încercat să discut cu ei, acum fiind maturi la 40 de ani. Am zis că mai discut, mama lăsați-o mai încet, nu, nu. 

I: Ținând cont acuma de trecerea timpului, cum a fost România pentru adolescenta M.?

M.B.: Mă, atunci ne văitam dar acum cu ochii de acum, cuvintele de acum, pot să spun că singurul lucru care regret eu este acea stabilitate. Cum să zic, noi n-am avut cuvântul stres. Noi nu treceam prin lucruri dinastea, emoționale cum trece tineretul dă azi. Îi dă afară de la servici, n-au job, n-au ce mânca. Noi n-am avut chestia asta, stresul ăsta, deci acea stabilitate. Plus, să aud atâta, am mers pă stradă l-a studiat nu știu cine. Deci nu știu, asta chiar mă sperie. Democrația s-a înțeles greșit, libertatea. Asta regret.

I: Cum ați simțit tranziția asta, trecerea de la adolescență la maturitate? La viața de adult?

M.B.: Mă, la început a fost un pic cam… greu, aș putea să spun. Că vezi, dintr-un copil care n-ai responsabilități, n-ai griji, a venit și copilul repede, te trezești în probleme. Începi să te lupți cu ele și să mergi înainte. Dar nu e ușor! N-a fost ușor. La vremea respectivă nu aveam… iar, o chestie care o regretăm noi, că voi ați avut parte. La vremea respectivă nu erau acele metode contraceptive să-ți planifici copilul. Voi vă puteți planifica. Tineretul, nu știu neapărat cum sunt, 20, 23 de ani. Dacă vor bine, dacă nu, nu. E, noi nu puteam. La noi puteai să-l faci sau să riști să mori pentru că avorturile atunci erau empirice. Dacă ajungeai cu un avort la… spital erai la mâna doctorilor. Trebuia să-ți facă dosar, să faci pușcărie pă ceva care nu să mărita să faci pușcărie. Am avut colege care au murit în avort, am avut colege care au făcut pușcărie pentru că o colegă, nu mai era la suflet, a reclamat-o că făcuse avort empiric. Ea venea la serviciu, dar noi o protejam, să nu ridice. Eram acolo numai femei. Și una, că pe vremea aia, în fiecare loc de muncă era câte unul care ciripea la… securitate. Cum sunt convinsă că ș-acuma e la fel doar că e alt nivel. Și am avut colegă care a făcut pușcărie la locul de muncă pentru că făcuse un avort. Dar ce făcusă până la urmă fata aia? Avea doi copii și nu mai vroia pe al treilea că a zis că nu pot să-l țină. Noi eram obligați să facem patru copii. Și fiecare să descurca cum putea și ajungeai pă mâna unor femei, cum să zic, fară… carte dar te duceai disperat că nu puteai să-l ții, să-l întreții pentru că… nici nu să găseau atâtea produse! Că mă întrebai ce regret. Uite, la asta nu m-am gândit! Nu găseai. Te descurcai cum puteai. Trebuia să ai o cunoștință, o relație mare să iei o bucată de carne. Era o umilire, să zic. 

Sursa fotografie: Scânteia Tineretului, 1965

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri