I: Unde te-ai născut și când?

G.M.C.: Piatra Neamț, în 1962.

I: Cum a fost adolescența ta?

G.M.C.: Din punctul meu de vedere, foarte frumoasă pentru că aveau părinții cam de toate așa, se străduiau să aibă de toate. Mie adolescența îmi creează o stare de bine când mă gândesc la ea pentru că nimic nu mi-a lipsit. Cu sticle de lapte lăsate în plasă la alimentară, cu cozile de la portocale, dar mie mi s-a părut o adolescență frumoasă. Am fost o persoană fericită așa pentru că ai mei sunt din clasa intelectuală, să spun așa, și atunci s-au străduit să avem de toate.

I: Ai o amintire care ți-a rămas, așa, cel mai pregnant în minte?

G.M.C.: Una din cele mai pregnante amintiri este cutremuru’ din 77. Noi locuiam la etajul patru într-un bloc în Piatra Neamț și îmi aduc aminte de un vânt foarte puternic care și acum când începe acum mi se strânge sufletul gândindu-mă la  așa cutremur. La o săptămână  tata fiind proiectant a trebuit să meargă în București și  m-a dus în București și am văzut blocurile acelea căzute….

I: Și ce îți aduci aminte că ai mai văzut acolo? Cum se comportau oamenii? Cum era?

G.M.C.: Nu-mi aduc aminte, așa, foarte tare pentru că erau puse niște bariere și nu puteai să mergi foarte aproape, dar m-a impresionant foarte tare.

I: Și tatăl tău ce-ți spunea despre asta?

G.M.C.: Îmi povestea, pur și simplu, îmi povestea cum a fost și că aici a murit foarte înfricoșat și el. De altfel amintirile din copilăria tatălui meu sunt destul de aiurea, așa, ținând cont că a trecut și prin foamete! E născut în ’37 și el e tot timpul panicos așa, știi? Deși atunci, în Piatra, mi se părea că se mișcă pereții și am avut, așa, un sentiment. Îmi era frică! Și striga tata să nu cumva să coborâm pe scări, să ne ascundem sub ușă, sub tocul ușii. Iar mama, draga de ea – uite că mi-ai trezit o amintire acum!

I: Cum a influențat viața oamenilor cutremurul?

G.M.C.: Au început să fie un pic mai atenți, zic eu, dar eram mult prea mică totuși ca să îmi dau seama. La noi nu s-a întâmplat nimic cu blocul. Știu că am ieșit afară în fața blocului după ce s-a liniștit și era vecinul nostru. Era într-un halat, ieșise din baie într-un halat al nevesti-sii pus pe el… Acuma era caraghios, cumva, dar atunci săracul, fiind în cadă, probabil că a luat ce a găsit pe el și a fugit… după ce a stat cutremurul, de altfel strigau toți Am deschis ușile și să nu cumva să cadă scările și să nu fugim pe scări, la vale – asta ne spuneau!

I: Și autoritățile cum ajutau oamenii, în perioada aia, care erau afectați de cutremur?

G.M.C.: N-au fost clădiri în Piatra dărâmate, dar știu că se implicau foarte tare. Adică, din punctul nostru de vedere, noi n-am avut așa probleme că nu s-a întâmplat nimic. Poate cei din București pot să spună mai multe că în București a fost un dezastru. Erau blocurile căzute ca niște felii ca și cum ar fi fost tăiate. Se vedeau: mese, scaune, cearșafuri atârnând, untablou sinistru să spun așa.  Eu nu regret Epoca Ceaușistă, dar nici nu pot să spun că am dus-o rău pentru că… îi spun și tatălui meu… când mai am cu el controverse de genul ăsta și zice Aaa, pe timpuri; Da, da, pe timpuri. Aveai casă, ți-a dat casă, stăteai în… aveai servici. Nu aveai probleme cu niciun fel de chestii de genul ăsta și erai forțat oarecum să muncești. Adică nu cred că erau  prea mulți care nu munceau. Toți cei care erau apți de muncă, munceau și cred că era un lucru bun. Dacă ar fi fost un pic mai multă libertate să călătorim poate că se schimba situația, dar asta este…

I: La școală cum era?

G.M.C.:

Numai că era strictețe și nu exista să nu fac o temă…din punctul meu de vedere cred că generația noastră e una foarte conștiincioasă. Asta este o caracteristică a generației noastre sau cel mult eu așa am fost: învățată să respect niște reguli și dacă e o regulă, n-o calc, adică e regulă. Nu ne apucăm să facem amendamente la regulă…

I: Și orele cum se desfășurau?

G.M.C.: În liniște! Mi se părea că există un respect față de profesori. Țin minte că cel mai tare ne temeam de ora de matematică pentru că domnul profesor Enache zicea în loc de punct zicea point, deci din franceză: point.  Trebuia să ieșim la tablă… Ne dădea niște proiecte de nu reușeam niciodată să le facem fără ajutorul lui să ne explice. 

I: Participai la evenimente extrașcolare? La activități extrașcolare?

G.M.C.: Am fost pe la olimpiadele astea care sunt și acum. Mergeam la defilări! Stăteam două, trei, cinci ore, șapte ore… se organizau la fiecare 23 August  O săptămână înainte mergeam la pregătiri.  Făceam parte din detașamentul de pionieri când eram mai mici. 

I: Și cum arătau defilările? Ce se întâmpla mai exact?

G.M.C.: Totul era punct și virgulă. Era ordine. Strigam tot felul de slogane. Mergeam înrolați acolo cu detașamentul. Era cultul personalității lui Ceaușescu. Care nu știu dacă și-a dat rostul până la urmă, dar se pare că și acum a revenit în unele țări…Bine, n-aveam voie să discutăm, n-aveam voie să spunem bancuri, deși pe la colțuri se spuneau tot felul de bancuri.

I: În tabere mergeai?

G.M.C.: N-am fost nici într-o tabără pentru că eram copil unic la părinți și nu m-au lăsat ai mei… 

I: Și cum îți petreceai timpul liber?

G.M.C.: În vacanțe la bunica.

I: Unde?

G.M.C.:

iar în anul cred că II… nu, în anul IV de liceu mi-aduc aminte că… după ce am luat la facultate, am mers în stațiune la Soci, la ruși. Foarte frumos! L-am văzut și pe Lenin atunci, mumia, să-i zic așa.

Părinții mei aveau o mașină. Țin minte că mama, ca să strângă bani cârpea ciorapii tatălui meu. Punea un ou în el, n-am să uit niciodată chestia asta, și îi cârpea, pur și simplu, ca să poată strânge bani să-și cumpere o mașină și au rămas la Revoluție cu niște cecuri de cinci mii de lei pe care erau la niște extrageri cu Daciile. Se făceau niște extrageri. Asta țin minte că îmi spunea la Revoluție că nu mai au nicio valoare banii pe care îi aveau atunci. Și diferența astea între clasele sociale nu era foarte mare. Adicănu puteam spune, ca acum, că mă duc să dau ceva dă mâncare unei persoane mai sărace sau cu posibilități mici? Deci nu, eu nu, n-aveam. 

I: Îți plăcea să citești, să asculți muzică?

G.M.C.: Da, da. Eu citesc și acum. Mie îmi place foarte tare să citesc  și muzica îmi place, dar n-am fost chiar neapărat fan. Soțul meu, în schimb, când l-am cunoscut avea un magnetofon Kashtan, cu benzi. El dădea muzică la petreceri. Ne-am cunoscut, studenți fiind, la Brașov. 

I: Și în adolescență ce cărți citeai sau ce îți plăcea?

G.M.C.: Jules Verne am citit foarte mult. Am citit Ionel Teodoreanu, și acum o am cartea – patru volume. Am citit La Medeleni… Nu-mi aduc aminte foarte bine, dar dacă mă uit, mai am din ele pentru că le-am colecționat pentru băiatul meu care, de fapt, nu a citit foarte mult că așa este… așa-i el. El e pe parte de matematică, așa. N-a fost foarte fascinat să citească, în schimb tot ce ține de calculator și Google, e… wow.

I: Și la cinema te duceai?

G.M.C.: Daaa, cum să nu! Era Cinema Panoramic. Acolo se merge  mereu. Vedeam foarte mult filme. Veronica am văzut! 

I: Ce alte distracții ale vremii mai erau pe atunci?

G.M.C.: Aveam discotecă la Clubul Tineretului în Piatra Neamț  și mă lăsa și pe mine mama la ora nouă să vin acasă. Dacă nu ajungeam la ora 21 acasă, era dezastru! Ce să vă zic: tata este un tip mai dur. M-a lăsat, o dată să dorm pe preș, la ușă că n-am ajuns la ora nouă acasă. Aveam și eu un prieten… și nu mă aducea când trebuia… Și mergeam la Clubul Tineretului unde era discotecă, unde se dădea muzică, pur și simplu dansam și… țin minte că într-un an… a venit mama cu tata să vadă și ei despre ce-i vorba, și când am ajuns acasă i-a spus bunicii mele, care pe atunci locuia la noi: Mamă, acolo-i iadul pe pământ! Nu ne mai ducem! Era așa… semi întuneric ca și acum în discotecă, în club și se dansa, dar acolo era frumos… la Clubul Tineretului.

I: Ai avut vreo iubire în liceu?

G.M.C.: Ooo, da, cum să nu! C. îl chema, cum să nu! Era băiatul colegei mamei mele C.C.

Plecam cu gunoiul și stăteam câte o jumate de oră afară că venea C. să mă vadă și nu prea au fost, ulterior, de acord pentru că el n-a făcut – ei sperau pentru mine să iau, să fac facultate și el nu dorea… bine, pe atunci toată lumea zicea că după liceu se căsătorește… na, a fost așa să fie că nu… și ne-am despărțit. Eu am plecat la Brașov și el nu mai știu ce a făcut…

I: Dar cum își ocupau timpul doi îndrăgostiți în perioada comunismului? Ce activități aveau? Cum se întâlneau, unde?

G.M.C.: Ne întâlneam la cofetării la Ceahlău, mâncam o prăjitură, ne țineam de mână, ne mai pupam din când în când… și cam asta era tot… și în părculeț pe bancă. Deci în părculețul din Piatra Neamț care este și acuma, Parcul Tineretului se cheamă acum. Asta-i tot ce făceam, și mai mergeam pe la Zoo, pe la Grădina Zoo că și atunci era, și ne plimbam, pur și simplu. Nimic altfel, altceva n-avem ce face. Și povesteam, povesteam de una, de alta, și el era… citeam destul de mult și povesteam o carte… 

I: Au fost lucruri pe care ți-ai fi dorit să le faci în adolescență și nu ai putut sau nu ai avut voie?

G.M.C.:  Mi-aș fi dorit să plec pe undeva, dar mergeam mereu cu părinții mei în concediu. Plus că nici nu aveam așa cunoștințe care puteau pleca afară, că nu se pleca pe timpul acela asa ușor. Mama a avut oportunitate să plece la tata în Zambia – unde a lucrat tata, v-am zis, un an și un pic, pentru ea a fost o chestie… wow! Eu am rămas cu bunica. Ne gândeam Doamne, se mai întoarce? Era în Zambia! Și acuma îi departe, d-apăi atunci! Nu mi-am dorit neapărat să plec din țară sau să plec undeva. Poate unii au fost care și-au dorit, dar noi am avut oportunitatea asta. Noi permanent plecam pe undeva cu părinții. N-a fost dată să nu plecăm. Și nu mi-am dorit neapărat ceva anume. Poate mi-am dorit o bicicletă pe care nu mi-au luat-o că tot așa, eram copil unic și dacă pățesc ceva. Adică mi-am dorit un câine… nu mi l-au luat că avea microbi. Nici când mi-am cunoscut, soțul care-i din Constanța nu mă lăsa să merg la el… că na, cum să mă duc eu la el? Eram deja studentă și pfooo… Doamne ferește, cum să meargă fata la băiat acasă. Așa erau timpurile atunci și trebuia să înțelegem chestia asta. Plus că nu eram așa răzvrătiți. Deși eu am mâncat destulă bătaie de la tata, așa, una peste alta, știi? Tata mă bătea din motive dintr-astea că am luat un patru la nu știu ce obiect sau că anul IV de liceu aveam un curtezan, un băiat care în loc să îmi spună ceva frumos, mă făcea aragaz cu patru ochiuri și bineînțeles că mă deranja și îl cam plesneam. Și în ultima ședință, înainte de Bacalaureat, a venit tatăl băiatului, s-a ridicat în picioare și a zis Care-i băiatul U. de-mi bate băiatul’? Eu fiind fată și tata a zis că Doamne, dacă era o groapă… S-ar fi băgat în ea, atunci, de rușine. Da, adică eram cam băiețoasă. Asta era. Nu îndrăzneam însă să-i răspund tatălui meu. Cu mama mai organizam tot felul de chestii, mai mă împrumutam cu hainele.

I: Ce sfaturi de la părinți sau de la bunici ai primit, în adolescență, care te-au ajutat sau te-au încurcat?

G.M.C.: În primul rând, să avem bun simț; întotdeauna am învățat să las loc de bună ziua pentru că e important chestia asta, să fim atenți, să povestim cu oamenii, să fim drăguți, să fim amabili.. 

I: Familia ta a simțit în vreun fel schimbarea politicii și când au început să se înăsprească deciziile?

G.M.C: Da, cred că undeva după ’80 a fost asta cu… restricțiile. Cel mai grav mi se părea când ni se lua lumina și stăteam pe întuneric, la lumânare sau la lampa cu petrol. Adusesem de la bunica niște lămpi, erau și de cumpărat. Puneam petrol în lampa aia.. Trebuia să ne facem temele. Nimeni însă n-a murit de foame în perioada aia. Nimeni nu era cerșetor, cum acuma se merge prin containere. Dar erau niște restricții care nu-ți conveneau pentru că n-aveai apă caldă. Spre exemplu, eu aveam un păr foarte lung și era foarte greu de spălat și mama, săraca, încălzea cazane cu apă ca să poată să mă limpezească. Nu ne dădea apă caldă, nu aveam lumină. Era foarte greu! Dar, pe de altă parte, acum suntem revoltați dacă ni se ia lumina două ore că ni se strică ce avem în lada frigorifică. Na, a fost greu, n-a fost ușor…

I: Cum ți s-a părut adolescența băiatului tău în comparație cu adolescența ta?

G.M.C: Foarte frumoasă! Foarte frumoasă pentru că exact așa cum… Am încercat să-i ofer lui tot ce poate n-am avut eu: un cățel, o bicicletă, l-am lăsat în tabără. El a avut foarte multe oportunități, mult mai multe decât am avut noi și cred că am încercat să-i transmit chestia asta cu bunul simț.

I: Cum ai simțit tranziția de la adolescență la maturitate?

G.M.C: Nu mi-a foarte greu pentru că, după ce am terminat facultatea, în anul patru de facultate ne-am căsătorit… Ne-a repartizat la Reghin. Soțul meu a făcut facultatea la seral și a și muncit, deci bani aveam. Era bursa mea, salariul lui în casă. Îmi trimiteau și părinții mei. Părinții mei îmi plăteau gazda, pentru că am stat la gazdă, nu la cămin. S-au sacrificat.

Îmi aduc aminte că erau alimentarele pline cu mușchi, 80 de lei kilogramul și îmi permiteam să-l cumpăr. Bine, aveam și salarii foarte mari, că era vorba de metalurgie, la Reghin la Metalurgica și aveam salariul de 8.000 de lei. Ulterior am venit încoace, în Piatra pentru că era băiatul mic. Avea un an și șase luni. Nu aveam cu cine să-l las. L-am crescut noi doi, un an și șase luni în schimburi. Soțul meu lucra într-un schimb, eu lucram în altul și ne dădeam pe linia ferată raportul ce și cum, mama fiind cadru didactic avea posibilitatea să mă ajute cu el. Și, într-adevăr, m-a ajutat foarte mult. O perioadă foarte bună de timp a stat la ei, la mama și la tata. 

I: Mulțumim că ți-ai deschis… cartea vieții pentru noi și că ne-ai împărtășit din experiența ta de viață și cum… se trăia adolescența în perioada comunismului.

G.M.C: Cu drag, cu drag, cu drag. Mulțumesc și eu!