I: Poți să spui, te rog, cum te numești, când te-ai născut și unde?

M.R.: M.R. e numele meu. M-am născut la Năsăud, județul Bistrița-Năsăud, în 1972. Am prins o perioadă lungă din tinerețea mea, copilărie și tinerețe, în regimul comunist.

I: Și adolescența unde ți-ai petrecut-o?

M.R.: Acasă, la Năsăud, la părinții mei, până am terminat liceu’. Eram în clasa a XII-a în ’89, iar după aceea am plecat la Cluj la facultate.

I: Ai niște amintiri, așa, mai vii pe care le-ai păstrat în suflet, în memoria ta, din perioada adolescenței pe care ai vrea să le împărtășești? 

M.R.: Mi-a plăcut foarte mult perioada copilăriei și a adolescenței. Năsăud este un oraș în Ardeal, în Transilvania. Este un oraș mai cosmopolit, este orașul cu cei mai mulți academicieni pe cap de locuitor. Noi am crescut cu responsabilitatea asta vizavi de strămoșii noștri. Cam în tot ce am făcut noi la școală, în familie, educația noastră a fost în juruș valorilor acestea, în jurul valorilor legate de români, de românitate. Fiind în Ardeal, cumva avem și specificul faptului că o lungă parte din istoria noastră am fost sub Imperiul Austro-Ungar. Și atunci partea asta a fost importantă pentru noi. Istoria a fost o pasiune și pentru mine. Dar a fost mai mult decât doar pentru mine. A fost cumva un centru al educației noastre, mie mi-a plăcut foarte tare. Zona din care vin eu nu a fost neapărat una foarte în care să se trăiască foarte greu, pentru că fiind deal și munte nu s-au putut face cooperative agricole de producție. Noi n-am trăit povestea asta cu CAP-urile și cu naționalizarea, cu luarea pământurilor, și așa mai departe, care a fost specifică altor zone. Noi aveam proprietăți. Aveam proprietăți mici pentru că nu existau proprietăți mari, dat fiind că relieful nu era propice pentru asta. N-au fost neapărat niște neajunsuri. Neajunsurile au fost din alte puncte de vedere, că n-aveam curent, că n-aveam celelalte lucruri. Dar cumva noi am fost un pic mai protejați din punctul ăsta de vedere.

I: Și cum s-a resimțit perioada comunismului la tine în zonă? Ce restricții ai simțit? În afară de faptul că nu aveați curent. Ce limitări au fost?

M.R.: Păi limitările care au fost și pentru ceilalți, vizavi de accesul la alimente sau la obiectele pe care ni le doream, așa, de îmbrăcăminte, de îngrijire și așa mai departe, pe care le aveam aduse de afară, pentru că cam toți aveam niște rude care au fugit în Occident în Germania. Eu personal aveam o nașă care trăia în Germania și care atunci când venea ne aducea tot felul de lucruri de acolo și aveam idee că există. Ca și adolescenți ne doream foarte tare să ascultăm muzică de afară și nu prea aveam, și atunci umblau casete de la unii la alții, încercam să înregistrăm din tot felul de surse. Cumva lucrurile care acum sunt o normalitate pentru adolescenți, la vremea respectivă erau o raritate și ți le doreai foarte tare. Blugi? N-aveam blugi pe vremea aia. Am primit blugi după Revoluție, prima pereche de blugi. Însă din neajunsurile astea, într-un fel ne-am format niște skill-uri noi. Eu, de exemplu am învățat devreme să tricotez și îmi tricotam haine, și îmi plăcea foarte tare să fac asta. Prietene de ale mele croiau. Eu făceam tricotaje pentru o prietenă, ea îmi croia fustițe, rochițe și așa mai departe.

I: Deci ați învățat să fiți creative.

M.R.: Da, eram creative, da, da, da, eram și cu muzica, și cu casetele video. În clasa a XI-a sau a XII-a începuseră să apară videourile și de obicei unul, doi din oraș aveau un aparat video. Și atunci ăla cumva călătorea pe la mai multă lume, și casete la fel. Neajunsurile erau mai mult că nu puteai vorbi, nu puteai să vorbești despre ce vroiai tu. 

Tatăl meu, ca foarte multă lume în perioada aia, era membru de Partid și lucra în alimentația publică. El era responsabil pentru tot ce însemna alimente și aducea rațiile de alimente, făină, zahăr, tot ce exista. Era o responsabilitate destul de mare. La un moment dat ne povesteau că se întâmplase să fugă din țară, Paul Goma.Era un celebru om de stat, cumva spion sau ceva de genul, iar într-una din plecările lui în străinătate, a rămas în Statele Unite. A fost o mare lovitură dată Partidului și regimului, și a fost un eveniment foarte grav.

El a revenit acasă pe seară așa și noi în perioada aia nu ascultam Europa Liberă. Nu aveam radio care să prindă Europa Liberă și după aceea tata și-a cumpărat un radio și am ascultat cu toții Europa Liberă, măcar să știm despre ce e vorba. Și cam de atunci am început noi, cumva, să știm că nu e chiar în regulă ce se întâmplă și că uite, există o mișcare de rezistență, există oameni care vorbesc despre faptul că regimul comunist este un regim opresiv și apăreau acolo tot felul de personalități care vorbeau. Eu îmi aduc aminte că de Crăciun, de exemplu, ascultam mesajul regelui Mihai, la Europa Liberă, în fiecare an. Și tot acolo ascultam și muzică din Occident, că erau niște emisiuni despre muzică. În orice caz, Europa Liberă a devenit unul dintre canalele care se asculta însă era foarte bruiat. Erau zile în care nu puteai să asculți pentru că nu era semnal.

I: Ce vârstă aveai când tata a decis de astăzi ne luăm radio să ascultăm Europa Liberă?

M.R.: Nu mai știu. E o amintire povestită de ai mei, eu nu mai țin minte, dar cred că eram pe undeva prin probabil generală, pe la început de generală sau vreo zece sau până în zece ani probabil. 

I: Și când au început să se înăsprească restricțiile și să fie din ce în ce mai greu, cum a fost pentru familia ta?

M.R.: Pentru noi n-a fost neapărat, eu n-am perceput ca fiind lucrurile să se schimbe brusc, știi? Cred că a fost, așa, o evoluție înspre nasol. La început, percepția mea a fost a copilului care nu prea dădea importanță lucrurilor de felul ăsta. Abia în adolescență, dorindu-ne să facem alte lucruri decât puteam să facem, cumva, acolo cred că am început să simțim că nu e ok și că e din ce în ce mai nașpa. Plus că mai auzeai oameni care vroiau să plece din țară fraudulos, că nu puteai să pleci din țară și atunci trebuia să treacă granița ilegal.

Era greuț pentru că începeam să realizăm lucrurile astea. Pentru familia mea și pentru noi în zona aceea, știu că se trăia mai bine decât în alte zone ale țării. De exemplu, rudele din Cluj sau din București veneau la noi vara și își luau ce aveau nevoie să-și pună pentru iarnă, pentru că se găseau mai multe lucruri. Având gospodării cam toată lumea, nu prea duceai lipsă de mâncare pentru că, na, mai creșteai un porc, o găină. Aveai grădină, aveai alimente. Nu aveai ce nu puteai să produci tu. Asta nu aveai, într-adevăr, adică dacă-ți doreai ceva mai sofisticat. Acum credem că e o normalitate dar n-aveai mezeluri și când aveai, aveai așa, o dată, de două ori. Portocale, banane și chestiile astea erau de Crăciun de la Moș Gerilă.

I: Pentru că ai spus de doi dintre membrii familiei tale care au reușit să plece, familia ta a resimțit în vreun fel asta? Adică știu că atunci erau probleme cu Statul, cu Securitatea, dacă aveai rude plecate, sau cunoștințe, în afară.

M.R.: Nu, nu prea. Nu știu ca părinții mei să fi avut probleme din cauza asta. N-au fost rude de gradul I. Cei care stăteau în Germania cred că au plecat legal pentru că era perioada aceea în care statul român a vândut efectiv sași.

I: Cum adică?

M.R.: A luat niște bani de la guvernul german ca să le dea voie să plece în Germania, să se mute în Germania. Deci a fost o chestie pe bani acolo între țări. Și știu că nașa mea așa a plecat, că era măritată cu un sas care s-a întors în Germania, cum ar veni, și celălalt era plecat din zona noastră atunci, când a fugit el din țară, și nu cred că ai mei au avut ceva de suferit din cauza asta.

I: Să direcționăm cumva discuția către Revoluție, când ai auzit prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989, sau înainte de asta?

M.R.: Noi am aflat de la început când au început să apară informațiile la Europa Liberă. Ascultam Europa Liberă în fiecare zi aproape și deja știam că ceva se întâmplă la Timișoara, probabil că din 17 decembrie. Dar aș vrea să zic ceva care s-a întâmplat înainte. Înainte de a începe tot ce s-a întâmplat în decembrie, prin noiembrie, cam așa, tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită la Bistrița, nu cred că a venit la Năsăud. De câte ori venea Ceaușescu, în vizită, într-o zonă, erau selectați copii care mergeau să-i dea flori, trebuiau să-i dea flori. Și în perioada aceea, cum a venit la Bistrița, unul dintre tinerii selectați să-i dea flori era un coleg de-al nostru, întâmplător era și prietenul meu de atunci. Noi eram clasa a XII-a atunci și făceam foarte mult mișto de el că na, fiind selectat, trebuia să aibă analizele la zi, adică era foarte interesant să poți să-i dai niște flori la tovarășul și făceam mult mișto în perioada aia. Și după aia au început chestiile astea. A început Revoluția și pe urmă făceam mișto că aia a fost ultima vizită pe care Ceaușescu a făcut-o undeva în țară, și făceam mișto de coleg, de prietenul meu, că ziceam de la el i s-a tras.

I: Dar nu vă era teamă să râdeți pe subiectul acesta?

M.R.: Nu, se făceau multe bancuri. Așa între noi făceam bancuri. Și la un moment dat, cred că cam toată lumea. Erai foarte conștient că la un moment dat oricum o să ți se tragă de undeva, așa că nu merita să stai foarte încruntat.

I: Care a fost reacția celor din jurul tău, a prietenilor, familiei, vecinilor, când au început să circule zvonuri despre Revoluție?

M.R.: Păi la noi a fost mai complicat. Ți-am zis, tata era membru de Partid. Avea și o funcție locală la unitatea PCR. Și în perioada aceea când au început să fie mișcările astea pe la Timișoara, pe lângă faptul că știam câte ceva oficial de la radio, tata trebuia să facă de serviciu la telefon. Trebuia ca o persoană să stea permanent lângă telefonul de la job, în caz că suna cineva să dea instrucțiuni ce au de făcut. Asta se întâmpla doar atunci când se petreceau anumite evenimente în țară, când se așteptau ca lucrurile să trebuiască făcute într-un anume fel, iar atunci trebuia să existe permanența asta la telefon. Ei, și în perioada aia tata făcea prin rotație cu colegii. Cred că au fost mai multe nopți în care a trebuit să meargă și atunci știam că ceva se întâmplă,  că ceva e dubios mai știam și de la radio. După aia era chiar înainte să luăm noi vacanță la școală, zilele acelea. Se discuta deja în cercurile noastre de copii „uite ce se întâmplă la Timișoara”, plus că eram în clasa a XII-a. Generația cu un an mai mare decât noi era deja în armată, băieții erau în armată și știam de la ei și de la părinții lor că ceva se întâmpla pentru că trebuiau să depună jurământul și, cumva, lucrurile astea erau altfel decât ar fi trebuit să fie. N-aveau voie să vină acasă. Erau restricții mai mari decât de obicei. Mai erau cunoscuți de ai noștri care erau studenți chiar la Timișoara. În zona Ardealului cam la Cluj sau Timișoara se ducea lumea la facultate și mai știam și de acolo că se întâmplă ceva. Deci cumva ajunsese informația la noi. 

I: Și ce simțeai în momentele acelea, cum era pentru tine?

M.R.: Păi era un fel de frică, da. Nimeni nu-și dădea seama dacă existau șanse ca ceea ce auzeam noi că o să se întâmple, sau că s-ar putea întâmpla, are vreo șansă de reușită, sau va fi învins din fașă. Exista un soi de neîncredere, un soi de frică. Nu prea vorbeam despre asta decât în șoaptă. Știu că au fost la televizor niște ședințe ale lui Ceaușescu în care spunea despre „agenturili străine” care încearcă să ne destabilizeze. Deci era o confuzie destul de mare. 

I: La tine în zonă, în oraș, s-a ieșit în stradă?

M.R.: Nu neapărat că s-a ieșit în stradă. Noi, fiind clasa a XII-a, cumva noi am fost revoluționari atunci. Știu că ne-am întâlnit la liceu, și am dat jos tablourile lui Ceaușescu din clase și chestii din astea. Nu, n-a fost nu știu ce mare șmecherie. Cumva și părinții noștri nu prea ne lăsau că le era frică să ne lase, să nu ni se întâmple ceva. Pe urmă a apărut toată povestea asta cu teroriștii și tot ce acum aflăm că a fost o diversiune destul de mare. Nu știu dacă ați urmărit, dar este o serie de podcasturi la „Colecționarul de Istorie” și sunt patru episoade în care se documentează foarte bine tot ce s-a întâmplat atunci. 

I: Da, interesant! O să urmăresc. Nu știu dacă colegii mei sunt la curent cu asta, dar eu sigur o să urmăresc.

M.R.: Da, e o cercetare făcută de Adrian Ursu care e fiul lui Horia Ursu și e foarte, foarte, foarte mișto făcută.

I: Cum s-a schimbat atmosfera în familia ta după ce a fost împușcat Ceaușescu?

M.R.: Păi la noi, în familie, toate zilele alea, s-a discutat!

I: Și exista mai multă speranță sau mai multă teamă pentru ce o să urmeze?

M.R.: Speranță exista! Speranță exista da. Teamă nu neapărat. Teamă că dacă se va schimba regimul nou, n-ar putea să fie bine. Auzeam tot felul de povești de la copiii ăștia care erau în armată, cum că pe granița României cu Rusia la vremea respectivă, pentru că Republica Moldova nu era ieșită din URSS, ar fi adus tancuri rusești și armata rusească era gata să intre în România. Cumva asta auzisem noi. Nu știu dacă a fost așa sau n-a fost așa sau au fost doar niște zvonuri.

I: Ce s-a întâmplat la liceu după ce a căzut regimul? Ce a fost diferit?

M.R.: A fost foarte fain! A fost o atmosferă foarte, foarte mișto imediat după. Proful nostru de economie politică care nu era el foarte mare fan al Partidului Comunist și îl percepusem dinainte ca ca fiind ostil lecțiilor despre Congresele Partidul Comunist, a început să ne povestească despre Partidul Liberal, despre PNȚCD, despre partidele istorice ale noastre și despre conceptele liberale și conceptele politice. Să înțelegem noi care  sunt familiile politice, de unde apar partidele și a fost foarte fain. Și după aceea am vorbit mult despre filozofie. Ne citea la fiecare oră, dezbăteam niște subiecte din Kant, niște chestii foarte interesante. Îți dai seama că nu mai exista manualul de nu știu ce făceam noi – economie politică – n-avea niciun sens, și atunci vorbeam mult despre lucruri din astea Și despre psihologie, culmea! Erau foarte faine orele alea și a fost o tranziție, așa, între titulatura asta de tovarășul profesor spre domnul profesor, și asta a fost amuzant și când am terminat clasa a XII-a, la ultima oră de dirigenție, unul dintre colegii mei, nu știu, a zis și „tovarășii profesori deveniți domni”. Și a mai fost o temă dacă să păstrăm uniformele sau nu, dar am decis cu toții să păstrăm uniformele, că era mai ok. 

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ai simțit-o cu adevărat? 

M.R.: Păi faptul că eram liberi să vorbim. Nu ne mai era frică să vorbim. Nu mai vorbeam în șoaptă. Faptul că nu mai trebuia să-l vedem în fiecare zi, la școală, pe tovarășul Ceaușescu. Nu știu, erau multe schimbări. Era foarte fain! Deci perioada aia, imediat de după Revoluție, a fost foarte fain. Pentru mine a fost un pic mai greu, fiindcă eu tot liceul m-am pregătit să dau la școala de ofițeri la Sibiu și la Revoluție ne-am dat seama cu toții că chiar poți primi un ordin să tragi în oameni și asta nu era ceva bine pentru mine, și a trebuit să mă gândesc fix în a XII-a ce vreau să fac mai departe. Și cum m-am pregătit eu tot liceul, m-am gândit să mă duc la drept, însă toată lumea s-a gândit să meargă la drept în anul ăla. A fost o perioadă așa un pic bulversantă din punctul ăsta de vedere. Nu știai încontro s-o apuci, dacă opțiunile tale erau într-o zonă din asta care s-a schimbat dramatic.

I: Dacă ar fi să descrii Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

M.R.: Pfuu, într-un singur cuvânt, ar fi libertate. Pentru noi asta a însemnat atunci. Da, senzația aia de libertate, că nu mai ești constrâns așa cum erai înainte.

I: Și care era definiția ta despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

M.R.: Nu s-a transformat deloc! Definiția mea despre libertate e aceeași. Are multă legătură cu asumarea responsabilității pentru propria ta viață. Să poți să faci ce-ți dorești, să poți să-ți atingi potențialul, să poți să iei decizii pentru tine să poți să te aliniezi cu credințele și cu valorile tale.

I: Pentru că știu că ești căsătorită și ai copii, cum ți s-a părut adolescența copiilor tăi prin comparație cu a ta?

M.R.: Păi cred că e o prelungire. Fiică-mea e studentă la științe politice. Am cu ea aproape discuțiile pe care le aveam cu tata, în aceeași notă. Ei au fost niște copii care au crescut cam tot în valorile noastre. Noi vorbim în casă, noi ascultăm podcasturile astea în casă, în mașină, peste tot! Avem, avem discuțiile astea. Nu știu, mie mi se pare că ei trăiesc niște vremuri foarte faine, dar eu nu trăiesc cu sentimentul că noi n-am trăit niște vremuri bune. Eu cred că noi am trăit vremuri foarte faine cu Revoluția, că am trăit Revoluția și de asta, într-un fel, ceea ce se întâmpla acuma e o mare tristețe pentru mine, și e greu.

I: Plecând de la experiența ta actuală de viață, ai fi vrut să le transmiți copiilor tăi ceva în adolescență și nu ai făcut-o?

M.R.: N-aș putea zice asta. Eu mă pot lăuda că am niște copii care sunt responsabili, că își văd de viața lor, sunt asumați cam în tot ceea ce fac. Au avut mereu libertatea și să schimbe, și să nu schimbe, și să încerce, și să nu încerce, și să greșească, să nu greșească. Cu siguranță e ceva de îmbunătățit sau care ar fi putut să fie mai bine, dar momentan n-am regrete.

I: Ai vrea să mai adaugi ceva ce n-ai apucat să o faci sau crezi că ar mai fi ceva de spus despre perioada în care tu ai trăit în comunism?

M.R.: Nu știu dacă ar mai fi ceva de spus. Vreau să spun doar că eu nu privesc nici cu tristețe, nici cu ură, nici cu resentimente perioada aceea. Eu știu că deși s-a trăit greu, oamenii, în perioada aia, au ținut unii de alții și mie asta mi s-a părut clar, foarte, foarte fain! Aveau prieteni părinții mei, se întâlneau, chiar dacă erau cercuri mai restrânse. Poate că n-aveam atât de mulți bani să plecăm în vacanțe nu știu de care, dar erau alte lucruri care contau în perioada aia. Să mai spun ceva care a avut un impact asupra tuturor din noi a fost partea asta că nu s-a comunicat. De exemplu atunci când nu s-au luat măsuri rapide după explozia de la Cernobîl. Noi am fost foarte aproape și cam toată zona aia e afectată, într-un fel sau altul, acum, de ce s-a întâmplat atunci. Eu îmi aduc aminte că era liber de 1 mai și, de obicei, noi, de 1 mai profitam că-s și părinții noștri liberi și mergeam să punem cartofii. Deci am fost afară, am fost în câmp, am fost neprotejați cu siguranță.

I: Și cum ai aflat de explozie?

M.R.: Păi am aflat când ne-au dat pastiluțele. Ne-au dat niște pastiluțe cu iod la școală după ceva timp… Deja se știa de peste tot că a fost explozie, că a explodat centrala de la Cernobîl și că exista posibilitatea ca norul radioactiv să ajungă și în România, dar nu spunea că a ajuns. Au lăsat-o așa, într-o zonă de posibilitate. La televizor nu se spunea niciodată nimic. Două ore nu se spunea nimic, dacă erau și alea două ore. Părinții nu spuneau mare lucru pentru că nimeni nu știa ce înseamnă, de fapt, chestia asta, după ani de zile am aflat.