I: Doamna D., când v-ați născut și unde?
D.O.: Eu m-am născut pe 30 ianuarie 1964 în Piatra Neamț.
I: Și unde v-ați trăit adolescența și care a fost cea mai vie amintire de atunci?
D.O.: În Piatra Neamț am trăit toată perioada adolescenței, până când am terminat liceul și încă vreo trei ani după aceea – pentru că am reușit la facultate mai greu… și cea mai vie amintire a fost cea din ziua în care am aflat că am reușit la liceu – pe vremea aceea se dădea examen de admitere la liceu. Apoi, tot legat de liceu: când am trecut treapta de la a X-a la a XI-a – am dat examen de treaptă și l-am luat, examenul de Bacalaureat și bineînțeles n-am să uit niciodată momentul în care am reușit la facultate pentru că a fost ceva special, unic… nu neașteptat, dar se intra foarte greu pe vremea aceea, mai ales la anumite facultăți… la facultățile tehnice erau destul de multe locuri și puțini candidați dar… la cele fără Matematică erau foarte mulți candidați… și nu mi-a fost ușor să dau 24 de oameni deoparte ca să intru eu, să zic așa!
I: Cum era la școală în perioada comunismului? Când ați fost dumneavoastră la școală cum era?
D.O.: La școală era într-un fel foarte diferit față de ziua de astăzi. Eu am terminat facultatea în ’89… foarte puțin timp am profesat, câteva luni în perioada comunistă și n-am apucat să aflu prea multe lucruri. Dar la școală, în primul rând era un fel de teamă, aș putea să spun, de profesori. Poate nu neapărat de profesori, ci de notele mici pentru că eram certați acasă dacă luam note mici, unii colegi erau chiar bătuți. Așa era pe vremea aceea, nu era considerat ceva rău să-ți bați copilul. Dimpotrivă, era o obișnuință! La mine în casă era o excepție faptul că pe mine părinții mei doar mă certau, nu dădeau în mine. Chiar și profesorii ne agresau fizic. O parte dintre ei, nu toți, dar era ceva obișnuit, nu își punea nimeni problema că nu-i voie sau nu-i bine să se facă așa ceva. Era liniște în clasă! Se învăța foarte mult… pentru un cinci învățai foarte mult dacă era un obiect pe care nu-l prea înțelegeai sau nu-ți plăcea. Se învăța și sâmbăta, bineînțeles, că nu era liber. Weekendul era doar duminica. Nici nu exista noțiunea de weekend. Aveam tot felul de activități extrașcolare care astăzi au dispărut: trebuia să mergem la cor, eram obligator înregimentați ca să zic așa, în acea activitate de masă în România – Cântarea României. Eram obligați să participăm la acțiunile și activitățile acelui maraton cultural să-i spun așa.
Făceam… de când eram mici – de când eram în generală, era o oră pe săptămână pe care noi o numeam Ora de premilitară. Aveam uniforme albastre – nu uniformele de școală mă refer. Erau niște uniforme, cum să spun, cumva asemănătoare cu ale militarilor, de aia ziceam ceva… premilitară. Erau… un fel de îndoctrinare… în vederea unui posibil conflict care de fapt nu apărea niciodată dar eram ținuți tot timpul în priză cu chestia asta. Erau și mitinguri ale lui Ceaușescu în toată țara că vine bomba, că nu știu ce! Erau tot felul de lucruri d-astea care să ne țină sub tensiune și ocupați, cu mintea ocupată, ca să nu ne gândim la cât de bine sau mai puțin bine era în acele vremuri.
I: Știu că în perioada aia se făceau niște ore în armată cumva, tragere sau exerciții dinastea, ați participat la așa ceva?
D.O.: La premilitară nu-mi mai aduc amintire, dar în facultate da. În facultate fetele făceau în mod obligatoriu armată. Bine, erau și niște excepții: dacă erai însărcinată, dacă aveai sub 45 sau 50 de kilograme și dacă aveai dioptrii foarte mari la ochelari. Astea erau singurele excepții pentru armată, în rest toate fetele făceam armată până în anul III de facultate inclusiv și în anul III luam gradul de sublocotenent. Și da, atunci am făcut tragere și cred că într-a XII-a am făcut tragere, în liceu. Am făcut una sau două sesiuni de tragere cu un armament vechi – ni se spunea că era un armament vechi din timpul Primului sau celui de Al Doilea Război Mondial. În orice caz, amintirile erau că te asurzea zgomotul celorlalți colegi care trăgeau și în al doilea rând, vreo două-trei săptămâni mă durea umărul de la reculul armei că nu eram învățați cu așa ceva și nu era ușor…
I: Cum vă petreceați timpul liber când erați adolescență? Care erau distracțiile vremii?
D.O.: Distracții nu prea erau pentru că nici nu prea era timp liber pentru cei care voiau să învețe și voiau să aibă note mari. În primul rând, ni se dădeau teme foarte multe la matematică, la fizică, din culegeri și din manual. Efectiv nu aveam timp!
Uneori nici n-aveam timp să învățăm la toate obiectele pentru a doua zi . O spun în condițiile în care eu am terminat un liceu de Matematică-Fizică: Petru Rareș din Piatra Neamț. Și în rest, timp liber era puțin. Mergeam la câte un film cu părinții – așa mergeam eu, am avut parte de niște părinți mai restrictivi. În rest, colegii mei mai mergeau și singuri. Erau mulți care stăteau în cămin, în internatul liceului. Dar la fel, nu aveau voie să iasă din cămin decât pe baza unei învoiri de la pedagog, și asta se dădea foarte rar. Erau probabil distracțiile comune într-un cămin de fete, sau de băieți și în rest – o cofetărie. N-aveai unde să te duci, nu existau cluburi. Exista o singură discotecă în tot orașul, dar gradul de stigmatizare pe vremea aceea era destul de mare. La vremea aceea dacă erai văzută cu un băiat și nu te căsătoreai în câteva luni… erai catalogată drept… ușuratică și de aceea foarte puține fete îndrăzneau să aibă prieten. Și asta mai ales într-a XII-a pentru că după aceea chiar se căsătoreau. Multe dintre ele s-au căsătorit, mai puține… voiau să facă și facultate – cine voia să meargă la facultate n-avea timp de relații.
I: Vă aduceți aminte ce fel de filme se dădeau la cinematograf?
D.O.: Erau filme bune, de categoria A, cum se spune, filme de Oscar. Erau filme și americane și românești și franțuzești și rusești.
Era o paletă destul de largă de filme, ceea ce… te făcea să ieși din casă mai curând la un film la cinema decât să te uiți la televizor unde… spre anii ’80 și după anii ’80 începuseră să… să limiteze foarte mult filmele și serialele americane, cele în care îți arătau cum este Occidentul.
Erau multe filme cu tematică dinasta, mai veche: filme de cowboy, istorice. Rareori mai dădeau câte un serial polițist care sigur, era modern! Dar asta în ideea că vedeai ce… rău e Occidentul, câtă corupție este în Occident, câtă criminalitate și așa mai departe. Dar chiar și așa erau destul de rare serialele astea… și erau îndrăgite, într-adevăr, dar erau date mai rar. Începuseră să dea în ultima vreme multe filme de război: poloneze, ruse – adică mă rog, sovietice, cum era pe atunci, românești se dădeau destul de mult…
I: Și să înțeleg că preferatele dumneavoastră erau filmele americane?
D.O.: Dar nu erau numai preferatele mele, erau preferatele generației noastre. Și… bine, la mine poate și faptul că îmi plăcea limba engleză și aveam o atracție deosebită pentru filmele britanice sau americane sau orice altceva era vorbit în engleză. Nu pot să-ți spun – că nu cunosc de ce erau multe filme americane pe piață, dar într-adevăr erau cele mai multe. Erau mai puține filme din alte cinematografii.
I: Și la televizor vă aduceți aminte ce emisiuni erau?
D.O.: La început era foarte ok, în anii ’70 de exemplu, până în anii ’80-’82, deci până am terminat eu liceul… era destul de bine la televizor. Erau emisiuni toată ziua de tot felul: culturale, de distracție, filme/seriale, muzică și știri – bineînțeles! Nu prea erau talk show-uri, nu exista noțiunea asta de talk show Dar pe măsură ce s-au înrăutățit lucrurile în țară, după anii ’80, la televizor nu mai era program decât două-trei ore după-amiaza, două-trei ore dimineața, câteva ore seara. Se termina programul de multe ori la 10 jumate, 11. Numai în weekend era program nonstop de pe la ora 10 dimineața până seara, dar tot așa, 10-11 noaptea. Erau programe de divertisment dar începuseră să nu mai dea nici muzică străină prea multă, cum spuneam, deci tot ce era străin începuse să fie foarte bine drămuit și foarte bine cenzurat. Și dădeau multe melodii vechi pe care le știam, filme vechi. De exemplu – pentru copii, erau filmele astea cu Tom și Jerry , cu Albă ca Zapada, filmele lui Walt Disney pe care le știam de când eram copil. Tot pe astea le dădeau, nu dădeau nimic nou. Noutățile ajungeau la noi foarte greu – dacă ajungeau!
I: Înțeleg. Dacă tot suntem la acest capitol știu că pe atunci se asculta pe ascuns Radio Europa Liberă.
D.O.: Da, este adevărat, dar eu nu ascultam că mie nu îmi dădea voie tatăl meu. Radioul era în dormitorul părinților mei, eu nu aveam acces la el.
Tatăl meu doi ani a lucrat în cadrul Gospodăriei de Partid. El n-a fost nomenclaturist, în niciun caz, dar pentru că încă mai avea prieteni din perioada respectivă lui îi era teamă de anumite lucruri. El a avut la un moment dat de a face cu Securitatea pentru că era mai guraliv și mai spunea câte un banc…
N-a povestit niciodată foarte detaliat ce i s-a întâmplat. Avea grijă să nu pățesc eu lucrurile astea sau măcar din cauza mea să nu pățească el niște lucruri. Și atunci eu nu aveam voie să ascult la radio. Se putea asculta Vocea Americii sau Radio Europa Liberă. Majoritatea ascultau Radio Europa Liberă: știrile; erau foarte interesante, și emisiunile făcute de Neculai Constantin Munteanu și de ceilalți colegi ai dânsului. Dar foarte mulți adolescenți ascultau și programele muzicale. Ei aveau muzică la cerere: By Request, chiar așa se intitula și… mai ascultam când mergeam la o verișoară de a mea. Lucrurile pe care părinții mei nu știau și nu au aflat niciodată, că mă duceam să ascult la ea muzica de la By Request.
I: În materie de cărți, ce cărți circulau pe vremea aia? La ce aveați acces și ce vă plăcea?
D.O.: În principal, în librării erau cărțile de autori români clasii, mai puțin de autorii români contemporani. Deși, sinceră să fiu acum, nu înțeleg de ce erau…Se dădeau pe sub mână efectiv cărțile de Marin Preda, de Marin Sorescu. Cărțile autorilor contemporani nu le găseai decât dacă aveai o cunoștință – o pilă, cum se spune, la o librărie și dădeai un ban în plus, că altfel nu le vedeai. Erau pline ferestrele, vitrinele librăriilor de cărțile lui Ceaușescu, mai ales când era an de Congres, chiar că nu găseai altceva acolo. Bine, în rafturi în interior erau și alte cărți, dar marea majoritate erau cărți românești. Autorii de după anii ’50 erau foarte clar cenzurați. Ideea principală – asta am aflat-o în facultate, eu făcând o facultate de Litere pe jumătate, ne spuneau profesorii de la engleză: Nici noi n-am învățat atunci de autorii de după anii ’50 pentru că nu trebuia să citim despre cum arată Occidentul și nu trebuia să știm lucrurile astea ca să nu… avem dorințe care nu erau conforme cu politica de stat de atunci.
I: Da, da, înțeleg. Îmi aduc aminte din ce mai știu că se acopereau cărțile cu o copertă din hârtie făcută din ziar, ca să nu vadă lumea ce citești.
D.O.: Drept să-ți spun eu așa ceva n-am făcut, nu știu, probabil că erau cărți, dar eu nu am văzut așa ceva în casă la mine.
I: Vacanțele cum vi le petreceați?
D.O.: În vacanțe mergeam la mare prin Sindicat, bilete luate de tatăl meu de la serviciu și cam asta era tot. Majoritatea copiilor mergeau la bunici, dar eu n-am avut bunici la țară, mergeam doar la mare două săptămâni sau nici atât, 12 zile era un sejur și nu era niciun fel de distracție: mergeam la mare, stăteam la hotel, ieșeam la plajă ziua și seara la plimbare pe faleză și asta era tot…cum să spun, distracțiile erau mult mai cu perdea înainte, adică ori nu aflai de ele, ori aflai, dar nu puteai să ai acces. De exemplu la Mamaia era un bar Melody, unde era cabaret. Ei, el era mai ales pentru străini, dar puteau să meargă și români, dar tatăl meu n-a acceptat niciodată să meargă cu mine că nu puteam să merg singură. La mare erau mai multe locuri de distracție, dar nu le cunosc, după cum spuneam. Bine, erau multe chiar numai pentru străini, numai ei aveau acces….
I: Ce lucruri ați fi dorit să le faceți în perioada aia și n-ați putut?
D.O.: Ooo, să călătoresc, să călătoresc în străinătate! Dar nu se putea… În primul rând pentru că era foarte greu să obții aprobare ca să ai pașaport. Pașaportul era un act care nu stătea la tine în casă sau în buzunar, ci la Securitate. Nu aveai voie să călătorești decât în țările comuniste, o dată la doi ani, dar ca să poți să ai pașaport trebuia să dovedești, că ai familie, că ai un salariu sau un venit pe familie, un venit mai mare de o anumită sumă. Și ai mei nu aveau așa venituri mari, că mama mea a fost pensionată de boală, și tatăl meu n-avea un salariu foarte mare și nu aveau veniturile care se cereau pentru așa ceva. Asta în primul rând. În al doilea rând mai era o condiție: să nu ai rude plecate, căsătorite în străinătate. Majoritatea care plecau, fugeau. Din păcate, în familia mea exista un verișor care fugise prin anii ’60 în Germania, era instrumentist la o formație și au plecat cu toții, au părăsit țara în timpul unui turneu, au rămas în Germania și cei care aveam tinicheaua asta de coadă nu puteam pleca nicăieri, niciodată, nu aveam voie să avem pașaport.
I: Am înțeles… Legat de cutremurul din 1977, cum a fost pentru dumneavoastră în perioada aia? Ce se auzea prin presă sau în general?
D.O.: Bucureștiul a fost la pământ, cum se știe, și nu numai Bucureștiul, și alte orașe: și Zimnicea a fost la pământ, mai mult decât Bucureștiul, dar era foarte clar arătat în presă despre ce se întâmpla în București, iar eu cum l-am trăit, ce să spun… nu știu, poate o să ți se pară ciudat ce spun: l-am trăit ca pe un eveniment deosebit care poate unora nu li se întâmplă nici măcar o dată în viață. Ei, mie mi s-a întâmplat de mai multe ori, aia a fost prima dată. Eram… copil, da, aveam 13 ani și stăteam în cameră cu părinții mei, era frig afară,, era 4 martie 1977 și dormeam pe o saltea în cameră cu părinții că făceam foc la sobă – eu am stat la casă până când eram în clasa a X-a. După aceea ne-au demolat și ne-am mutat la bloc. Și făceam focul numai la bucătărie și în dormitor ca să mai facem economie la lemne. Rețin că era sâmbăta și ne pregăteam să ne uităm la un serial – era un serial cu Mannix sau nu știu, ceva, un serial dinăsta american polițist… și la un moment dat taică-miu își punea pijamaua pe el stând în spatele mesei că așa obișnuia el să se îmbrace, ca să nu văd eu de la brâu în jos nimic și a început să se… bălăngăne lustra, televizorul era pe un servantă și bineînțeles a început să fie clinchet de pahare și nu înțelegeam. Eu credeam că taică-miu face ceva și mă uitam la el, vedeam că nu atinge nimic și zic Ce se întâmplă și el atunci a strigat E cutremur! Duceți-vă amândouă sub ușă! Și ne-am dus amândouă la ușă. Eu eram surescitată extraordinar, zic Pfoai de mine! Cutremur! Ce chestie tare, nu? El s-a îmbrăcat. Mama mea îi zicea să vină și el, el zice Nu! Eu ies afară. Dar nu pot să ies afară dezbrăcat. S-a îmbrăcat cu pantaloni, și-a pus o flanea pe el și a ieșit afară. L-am trăit și cu o oarecare teamă, evident, că nu-i ușor să simți că îți fuge pământul de sub picioare literalmente. Și bine, în Piatra Neamț n-a fost – cel puțin în zonă unde locuiam eu n-a fost nicio pagubă. Au fost în alte zone, case dinastea mai dărăpănate care au căzut. A fost destul de puternic! Au fost două rafale ca să zic așa… în două reprize a avut loc cutremurul. Și imediat am sunat-o pe o verișoară de a noastră din București care a răspuns și ne-a zis că Bucureștiul e la pământ. Cam în 10-15 minute după ce s-a terminat cutremurul, n-am mai putut să mai vorbim cu nimeni. Totul s-a terminat în București, nu mai era nici curent. Rețeaua de telefonie nu mai mergea! Iar în presă… multă vreme… asta era pe prima pagină, despre cum s-au făcut operațiuni de salvare.
I: Cum ați văzut dumneavoastră atunci, prin ochii de adolescent, în ce mod credeți că a influențat cutremurul viața oamenilor de după cutremur?
D.O.: Nu știu, mi-ai pus o întrebare dificilă. Din punctul meu de vedere nu s-a întâmplat nimic deosebit decât că am căpătat o experiență în plus. Nu aveam ce să facem. Singurul lucru pe care îl știu sigur că s-a întâmplat – dar asta la nivel de țară: construcțiile de blocuri, de locuințe au început să fie făcute cu mult mai mult bun simț că…
la noi în România sunt mulți, foarte mulți oameni care gândesc Trebuie să pleci cu ceva acasă de la serviciu, și construcțiile erau făcute, mă rog, conform proiectelor, dar materialele mai dispăreau așa, peste noapte. Ei, după cutremurul acela într-adevăr, s-au făcut construcții foarte solide. S-au consolidat unele clădiri, de exemplu Hotelul Intercontinental a fost consolidat și… deși Intercontinentalul din câte știam n-a căzut pentru că el este… a fost făcut de americani sau după un proiect american și el nu are… fundația lui nu este solidă ca să zic așa, el stă pe rulmenți. Tocmai că se știa că este o zonă în care sunt cutremure și ca să nu se întâmple nimic, el alunecă pe rulmenți și atunci el nu poate să pice la un cutremur. Da, se apleacă, se leagă, face orice vrei tu, dar nu pică.
Clădirile care sunt făcute după 1977 sunt foarte solide, foarte solide! Știu că au făcut niște injecții de beton chiar aici în Bicaz, la baraj. Le-a fost teamă că la un viitor cutremur la fel de mare s-ar putea rupe barajul…
I: Când au început să se înăsprească restricțiile și a început să se schimbe regimul? Cum era viața oamenilor?
D.O.: Era din ce în ce mai greu de găsit tot felul de lucrui tot felul de lucruri uzuale. Au început să cartelizeze mâncarea: pâinea, laptele. Și pâinea aia luată pe cartelă era veche și făcută din pâine veche amestecată cu aluat și așa mai departe. Se găseau foarte greu anumite alimente. Stăteai la cozi și nu puteai să prinzi unt, cașcaval… nu mai zic banane, portocale, astea de Anul Nou, de Crăciun că noi numai în perioada aceea din an le găseam pe vremea comunismului. Dacă prindeai, bine; dacă nu, nu. Deci mai curând nu, decât da, dar toate astea n-au fost așa peste noapte. Într-adevăr, Ceaușescu a luat niște decizii la un moment dat care ele în sine nu au fost proaste. El a vrut să plătească toată datoria externă a României într-un timp foarte scurt…. Ceea ce e bun, era ok, dar modalitatea pe care a ales-o a fost greșită față de popor adică… pe spinarea noastră ca să zic așa… în sensul cel rău a cuvântului pentru că făcea tot felul de exporturi, orice exporta. Tot ceea ce era bun, exporta. Se spunea că se exportă, de exemplu… de la pui, de la găini: pieptul de pui, pulpele de pui. În țară mai rămânea ceea ce se numește pui tacâm. Deci de atunci îi este denumirea asta de pui tacâm: spatele, coastele, picioarele, ghearele, capul, gâtul. Astea mâncam noi. Cele mai frumoase roșii, cele mai frumoase legume, fructe erau date la export. La noi se găseau numai scârciturile, ceea ce era refuzat și așa mai departe. Încet încet au început să nu se mai găsească de niciunele. Adică, mă rog, erau conserve, erau câteva feluri de produse prin alimentări.
Nu ne plângeam. Bun, probabil că erau oameni și foarte săraci, na, nu poți să eviți lucrul ăsta… dar n-a murit nimeni de foame, și la toată lumea dacă te duceai în casă și deschideai frigiderul, cădeau toate alea din frigider pentru că toți aveam relații pe la abatoare, pe la alimentări, pe la fabrici dinastea de… alimente, să le zic așa. Toți ne procuram mâncare într-un alt fel pentru că nu se putea altfel.
De exemplu, tatăl meu avea o relație la un abator în Vaslui și mergea o dată la trei luni, la Vaslui, venea acasă cu 13-15 kg de carne și de vită și de porc. Ne descurcam.
I: Ce credeți că v-a modelat cel mai tare în adolescență?
D.O.: Atât școala,felul în care se învăța și cum se comportau profesorii cu noi, cât și familia, educația primită în familie. Și… nu cred eu că unele lucruri erau chiar atât de rele. Adică înțeleg… sunt lucruri pe care nu le accept și nu le-am făcut nici eu niciodată dar ceea ce se întâmplă în ziua de azi cu educația din ziua de azi mi se pare cu prea multă libertate. Părinții prea ușor își lasă copiii din mână și spun că doar sunt mari și de acum se descurcă singuri. Prea ușor le acceptă foarte multe lucruri pe care poate n-ar trebui să le aibă. Ar trebui să învețe că trebuie să dea ceva în schimb înainte de a primi pentru că mie mi se pare că în ziua de astăzi copiii primesc totul pe de-a gata aproape, și nu sunt pregătiți să dea nimic în schimb și ei cred că li se cuvine orice și că nu trebuie să muncească, nu trebuie să facă nimic pentru asta.
I: Ați primit sfaturi de la bunici sau de la părinți care credeți că v-au ajutat sau care v-au încurcat în perioada adolescenței?
D.O.: Mda, de la bunici mai puțin pentru că n-am fost crescută de bunici. Pentru mine bunicii erau niște musafiri și unii din ei nici nu i-am cunoscut că au murit înainte să mă nasc eu. Dar… da, au fost și sfaturi bune și sfaturi mai puțin bune pentru că lumea s-a schimbat și, fiind educată într-un stil așa mai spartan din multe puncte de vedere… de multe ori mă gândesc că eșecul personal pe plan sentimental îl datorez și părinților, care m-au ferit foarte multă vreme de a avea niște relații normale, care erau normale la o anumită vârstă, dar ei și-au dorit mai mult decât asta: să fac o facultate, să am un serviciu bun și apoi să mă așez la casa mea. Ceea ce nu era rău, dar asta e o gândire pentru un băiat, nu pentru o fată. Pentru o fată trebuie să fie învățată și de mică așa, să știe că rolul ei pe această planetă e să ducă specia mai departe. Ei, mie nu mi s-a inoculat chestia asta. Și am mers pe drumul care mi l-au arătat ei, care nu a fost un drum către o familie, a fost un drum către o carieră.
I: E ceva ce știți acum și v-ați fi dorit să fi știut în adolescență?
D.O.: Da, mi-ar fi plăcut să-mi dau seama mult mai devreme că nu era cazul să îi ascult pe părinți chiar așa și să îi urmez orbește atât de mult timp și să cred că-i bine ce vor ei. Da, era bine dar pentru educația altor timpuri, nu pentru vremurile care au urmat.
I: Plecând de la experiența actuală, ce ați vrea să transmiteți copiilor din generațiile de astăzi?
D.O.:
Să facă ceea ce își doresc foarte mult, să nu plece urechea la cei care vor să le ucidă visele, pentru că există foarte mulți oameni care… mai mult sau mai puțin voluntar, sunt ucigași de vise și să aibă încredere că dacă… pot să își reîmplinească un vis și vor împlini pe primul, o să poată să le împlinească pe toate celelalte. E vorba de multă încredere în ei înșisi și în forțele lor, și să știe să stea pe picioarele lor.
I: Doamna D., vă mulțumesc tare mult pentru timpul acordat și că v-ați deschis o părticică din viața dumneavoastră și din suflet și ați împărtășit din experiența adolescenței și tinereții dumneavoastră și vă doresc să aveți o zi bună și să vă fie bine.
D.O.: Mulțumesc și eu I. și îți doresc și ție cât mai mult succes și o zi superbă așa ca tine.
