I: Când v-ați născut, doamna O.? Și unde?

O.Ș.: 1 iunie 1949 și în satul Cernica, că atunci nu  mergea mama la maternitate. Născută acasă.

I: Și unde v-ați trăit adolescența?

O.Ș.: Ei, deci adolescența. Până în clasa a VII-a, aici la țară, la Cernica. În clasa a VII-a am reușit la liceu la Târnăveni. Acolo am stat la un unchi care avea verișori mai mari ca mine, și până în clasa a XII-a, că eu am terminat cu 11 clase, am locuit acolo la ei. Numai în vacanțe veneam acasă.

I: Ooo! Deci practic… ați fost departe de părinți o perioadă de timp… destul de lungă.

O.Ș.: Da, da, până la 18 ani și la 18 ani am plecat la Târgu Mureș la școală, deci… practic până la 14 ani am stat alături de părinți, zi de zi.

I: Care este cea mai vie amintire a adolescenței? Dacă ar fi să alegeți una.

O.Ș.: Eu știu?! Reușita când am luat Bacalaureatul. Așa de viață… o fost o viață normală. Atunci nu era ca acuma… 

Era cinematograf în sat și mergeam tot așa… Am avut o prietenie… adolescentină cu un băiat mai mare care… s-a terminat după aceea. Ce să vă mai spun… Amintiri deosebite n-am avut pentru că aveam o familie normală. Tata lucra, mama lucra la câmp. În vacanțe îi ajutam și noi. Tata zicea duminica: „Unde-i prăjitura? De aia am fete la casă, ca să am duminică prăjitură pe masă.”.

 Dar acuma e totul bine, și acuma locuim într-o casă comună de etnie maghiară. Ne înțelegem perfect. Avem cheile de la unii la alții. Nu e nicio problemă. La serviciu am fost într-un colectiv mare în care numai eu și șefa eram români, restul erau… toți maghiari, dar absolut nicio problemă, niciun conflict niciodată. În tinerețe iar așa am fost repartizată în Harghita la Lunca de Jos, la Ghimeș. Acolo nu știa nimeni românește. Eu eram româncă între ei, dar m-am descurcat, și acolo a fost foarte bine și peste tot. Ce să vă zic altceva…

I: Dar la școală… Povestiți-mi cum a fost la școală în adolescență, mai cu seamă că erați într-o comunitate…

O.Ș.: La școală, la țară aicea eram printre primii, c-am reușit la liceu. Când m-am dus la liceu, verișorii mei, primul lucru care mi-au zis: „La rusă ai grijă că V. lasă repetenți.”. Am învățaț la limba rusă că… n-am luat notă sub nouă, dar restul m-am descurcat pe la mijloc așa, deci bine. Și cu colegii de liceu… ne întâlneam la sfârșit de săptămână. Mergeam la un film.

Deci, așa a fost. Așa a fost la noi la țară…

I: Dar specificul școlii era diferit? În afară de faptul că… bănuiesc că aveați și copii de etnie maghiară, nu? 

O.Ș.: Da, bineînțeles, dada. În liceu erau și clase maghiare și clase române, dar în clasa mea, în care am fost eu, aveam și sași, aveam și evrei, aveam și unguri. Deci nu era absolut nicio diferență. În perioada aceea nu era absolut nicio diferență, nici la profesori, nici la noi. Nu era…

I: Predarea cum se făcea, doamna O.? Adică în ce limbă era predarea?

O.Ș.: Limba română era predarea. Deci eram în ’66, ’67 am terminat liceul, în ’64 am mers la liceu. Numai că profesorul de rusă ținea tare mult să știm limba rusă la perfecție, dar nu făcea observații, nu zicea nimica. Numai că verișorii mi-au spus: „Ai grijă că V. lasă repetenți”, știți… Na, era normal. Știam că trebuie să termin liceul, știam că trebuie să fac ceva și după liceu. Nu vroiam să rămân la țară….

I: Sunt curioasă dacă în zona de care aparțineați dumneavoastră se făceau acele munci agricole, colective, cumva cu liceul?

O.Ș.: Noi n-am prins.Eu n-am prins perioada aceea. Copiii mei au prins dupaia la cules de mere și de porumb și așa… Când eram eu nu. Băiatul meu cel mare a fost la Reghin și dormea acolo, dar la copii le plăcea că nu se omorau cu munca și erau toți acolo împreună. Soțul meu i-a dus un pachet de țigări băiatul meu, care nici nu bea, nici nu fumeză, dar să se laude acolo, la colegi. Dar nu era absolut nicio problemă. Nu am auzit să fie, să se plângă că vai, doamne ce exploatați au fost la munca voluntară. Pentru ei de abia așteptau să meargă să… fie împreună, știți cum, ca într-o tabără. A fost și în tabere. A fost și în excursie de la liceu cu… colegii. Deci cât se putea atunci și cât erau pretențiile noastre. Nici nu știam foarte mult, vă dați seama. N-aveam foarte multă informație că în ’66  a cumpărat tata televizorul, și până atuncea îmi amintesc cum mă uitam la tenis. Era nemaipomenit! Și la… ce mai era atunci… Dialog la distanță.

I: Doamna O., da’ pe vremea când erați dumneavoastră la liceu, se făcea acel careu? Se organizau defilări…

O.Ș.: Nu, nu. Ședințe cu UTC. Să știți că nici nu îmi aduc aminte. Nu, nu. Și oricum uteciștii erau elevii buni, nu erau elevii slabi… inclusiv la pionieri. Cei care aveau note mari, aceia erau. Și eu n-am reținut niciunul dintre colegii mei cu etnii diferite să vină că el nu vrea să se facă utecist sau așa ceva… Și nu se făceau careuri, nu. Eu nu-mi amintesc. În afară de festivitățile… Dar de exemplu, eu fiind de la țară, nici de sărbători… nu… în Târnăveni nici nu se făcea defilări, nu… Eu nu-mi amintesc să fi fost. Ba nici n-am fost, sigur n-am fost.

I: Dar puteți să-mi spuneți un picuț ce înseamna utecist sau pionier?

O.Ș.: Păi ceva deosebit.

În afară că în sălile de clasă erau tablourile cu conducătorii de atunci, eu nu-mi amintesc altceva să fi fost… sau să fi impus să facem ceva anume, sau să ne comportăm anume, nu. Eu nu-mi amintesc. Și nu cred. Verișorul meu cel mai mare care era student, era student la Politehnică, pentru că îmi povestea unchiu-miu că n-a putut să dea admitere la Drept sau la Filologie, pentru că tatăl lui, unchiul meu, a lucrat în poliție. Dar atunci când eram eu la el… era magaziner la un spital. Dar din poveștile lui atât știu. Pentru noi n-a fost absolut nicio reținere. Eu n-am simțit.

I: Vorbeați puțin mai devreme despre distracțiile vremurilor respective și ați pomenit despre televizor.

I: Dar filme? Filme pe care le vedeați atunci.

O.Ș.: La filme mergeam în sat, cum se zice la noi, în sat la Căminul Cultural. Dar nu mai îmi amintesc ce filme: cu Stan și Bran și cu.. nu nu, filme românești nu îmi amintesc niciun film, Nu prea vedeam, o dată la o lună. La Târnăveni era cinematograf și am văzut Pe aripile vântului, la Târnăveni, un film mare. 

I: Ați pomenit și de tabere, de excursii, de filme. Mergeați și la ceaiurile dansante? 

O.Ș.: Eu nu-mi amintesc la Târnăveni să fi fost vreun ceai dansant la care să fi fost, în afară de banchetul de sfârșit de liceu. Restul… ne întâlneam cu colegii la ei acasă. Mergeam la cofetărie. Eu n-am fost la ceaiuri dansante. Probabil că în orașele mai mari, dar în schimb am fost aici la noi, la țară. Deci se făcea sâmbătă seara un fel… bal sau știu eu ce se zicea… Și aici am fost, aici am fost de mai multe ori, da, când eram în vacanță, da.

I: Este ceva ce v-ar fi plăcut să faceți și nu ați putut sau nu ați avut voie atunci, adolescentă fiind?

O.Ș.: Nu, nu. Aș fi vrut să intru la facultate și n-am intrat și atunci am făcut o școală tehnică de farmacie, la care am intrat pe primele trei locuri… Nici posibilități materiale, de ore și așa n-am avut, știți? Na, dar… a fost frumos și perioada aceea, și după aceea. Era considerată o meserie decentă, o meserie pentru fete, frumoasă.

I: Ce v-a modelat cel mai tare adolescența? Ce v-a impactat așa și poate a rămas cu dumneavoastră mult timp?

I: Ce sfaturi ați primit de la bunica sau de la părinți și credeți că v-a ajutat în adolescență?

O.Ș.: Păi să-mi văd de învățătură ca să pot să realizez, pentru că numai așa pot să realizez ceva, și în relațiile cu băieții să am grijă pentru că dacă am incidente neplăcute, aș suferi toată viața și asta… nu că a fost ca o obsesie, dar asta era întotdeauna… pe primul loc. În rest, să am respect față de oameni. Relațiile, atunci, erau altfel cu rude…

I: Este ceva ce ați primit poate ca sfat și credeți că v-a încurcat?

O.Ș.: Nu, nu, chiar nu, chiar nu. Era atunci ideea așa când îți făcea cineva curte, că să ai grijă din ce neam se trage, că… mai de mult așa era, că dacă îi din neam slab sau dacă îi din neam știu eu… Neam slab în sensul că și atunci erau femei vesele și bărbați care… să nu ai pe cineva din familia respectivă. Și nu uit niciodată, când îmi făcea curte fostul soț, că a decedat, că mătușa mea, cea de la Târnăveni… atuncea deja aveam 20 de ani: „Îmi face curte un băiat din Ungheni: „Vai, că ăia-s toți așa și așa” și zic: „De origine erau dintr-un sat mutați” – „Na, atuncea îi bun că-i din neam mare, din neam bun”. Deci asta era o părere. Se transmitea din generație în generație: familia, originea familiei, ceea ce acuma nu mai este.

I: E ceva ce v-ați fi dorit să fi știut în adolescență și știți acum?

O.Ș.: Nu. Acuma nu. Citeam și atunci. Citeam romanele lui Dima, citeam poezii de Eminescu, citeam Ion Creangă. Citeam! Nu știu cât de mult, dar citeam, știți? 

I: Ați pomenit de faptul că ați fost căsătorită și că aveți copii. Cum vi s-a părut adolescența copiilor prin comparație cu a dumneavoastră?

Mama mea la țară făcea brânzoici, poale-n brâu cum se zice prin Moldova și ducea întotdeauna o covată și venea cu colegii: „Hai că mama a adus de la țară.”. Da, da. Deci firea lui era așa, foarte prietenos. Dar amândoi au reușit foarte bine. Eu zic că noi le-am dat o educație bună. Nu se fuma în casă, nu se bea. Mergeam în concedii împreună. Iarăși un lucru care nu-i adolescentă, dar tinerețea mea, mergeam la Conti, la Continental, să mâncăm primăvara căpșuni cu frișca. Deci, nu se găsea pe toate drumurile sau de ce trebuia să mergem acolo să mâncăm, știți? Na, dar mergeam la mare. Și în adolescență am fost la mare. Am fost cu cortul la mare, cu un grup de profesori de aici din sat. A fost foarte bine, relații frumoase. Ce să vă spun altceva…

I: Ținând cont de faptul că practic ați prins vremuri diferite, a fost ceva ce ați simțit cumva că îi privilegiază pe ei într-un fel pentru că au prins alte vremuri?

O.Ș.: Da, i-a privilegiat în sensul că au putut să învețe și să iasă afară, ceea ce noi atunci nu puteam, să ieșim afară. Au învățaț limbi străine, au acces la limbi străine. Deci practic au hotărât ei singuri ce să urmeze. Nu le-am spus noi asta faceți, asta doresc..

N-am simțit nici în liceu, nici după aceea… presiune din partea autorități sau cineva să-ți dea indicații că așa trebuie să faci.

I: Da, da. Și vă bucurați de ceea ce era. 

O.Ș.: Da, da. Ne bucuram. Ne întâlneam de pe stradă gașcă de copii de la clasa a VIII-a până la clasa a XII-a. Nu era nimic deosebit. Viața noastră, vă spun și acuma: cine se plânge, nu știu de ce se plânge. Că eu acuma știu și colegii mei, colectivul de colegi ai mei, de la servici, care erau și români și maghiari. Ei mai mergeau în Ungaria, mai veneau, dar… nici ei nu se plângeau. Nici ei nu au simțit niciunul că ar avea ceva probleme cu regimul. Să știți că nu. 

I: Acum, plecând de la experiența actuală, este ceva ce ați fi vrut să transmiteți băieților în adolescență și nu ați făcut-o?

O.Ș.: Poate că ar fi trebuit să vorbesc mai mult cu ei sau soțul, referitor la viața asta intimă și la copii, ceea ce eu n-am făcut. Copiii zic că nici soțul nu prea o discutat cu ei. Din experiență s-au dezvoltat sau din ce au văzut la colegi. Poate că aia ar fi fost bine, dar restul… asta le spuneam: să învețe că învață pentru ei și așa ajung în viață, numai dacă muncesc, față de alți părinți care am auzit: „Păi ce trebuie să facă liceul? Păi să meargă la meserie”. La noi nu s-a discutat problema asta. Nici noi când am fost atuncea în ’60 și ceva. Tata era țăran, mama iar așa, dar am fost învățate ca să realizăm ceva, să avem o viață puțin mai ușoară.

I: Mi-ați vorbit despre adolescența dumneavoastră și înțeleg că… ați trăit-o frumos și sunt curioasă cum priviți România acum pentru că pare că a fost generoasă la momentul respectiv cu dumneavoastră. Ce ne puteți spune?

O.Ș.: Ce să vă spun… Se plânge lumea. Sunt pensionară. Am o pensie… mică cum zic alții, dar dacă nu ești bolnav și nu… ți-ajunge.

Ce să zic? Poate că sunt și oameni mai bine aleși, dar sunt și oameni leneși, oameni competenți și oameni care așteaptă să vină totul nu știu de unde, fără muncă. Ce să vă spun. Noi suntem mulțumiți și familia noastră a fost o familie modestă. Mergeam cu soțul la întâlnire cu colegii lui. Veneau bucureșteni cu mașini nu știu de care, zice soțu’: uite, că numa’ noi avem Logan – lasă că noi sântem bine. Bine că copiii-s la casa lor. Bine că copiii-s rezolvați. Nu au avut nevoie să le dăm noi bani. Nu avem noi nevoie să ne dea nouă bani și totul e ok. Deci aspirațiile familiei mele nu au fost foarte mari. De fapt soțul zicea câteodată – el s-a născut în ’44 și tatăl lui a venit din război datorită faptului că s-a născut el, că așa era atunci. Au fost gemeni. Și la două luni au fost în… s-au dus în pribegie, cum se zice, și zice că au povestit că a căzut din car… cum s-or dus pe nu știu ce dealuri și pe unde, refugiați… au căzut din car și tot așa… cu casa, fără nimic în ea și atuncea când era așa ceva. Și de unde am pornit noi. Suntem foarte bine și când povestea și el lucruri din copilărie și mergea la școala elementară, 4 km pe jos în fiecare zi, peste deal, unul din băieți, ăla mic mai ales zice: „Mă tata, horror! Cum ai putut să treci prin așa ceva?”. După aceea când a terminat, a terminat liceul la seral și mergea dimineața la 5 cu bicicleta 8 km până în Târgu Mureș, mergea la servici până la 3, stătea pe bancă în parc și mergea seara la seral și ajungea seara la 12 acasă, și totuși a ajuns să facă facultatea și nu s-a plâns niciodată. Ani de zile a făcut treaba asta! Nu era lumea atât de pretențioasă. Scopul lui a fost să facă o facultate, a făcut-o și zicea că noi suntem mulțumiți cu ce avem. .

I: Doamna O., știți ce v-aș mai întreba: cum ați simțit tranziția asta, trecerea de la adolescență la maturitate?

O.Ș.: Dar nici n-am simțit-o, sinceră să fiu, pentru că m-am mutat de la Târnăveni la Târgu Mureș. Acolo am terminat, am primit o medie bună. Am stat vreo patru, cinci luni în Harghita. După aceea în Târnăveni am lucrat doi ani. Nu doi ani, trei ani. Și după aceea m-am căsătorit la Târgu Mureș, mi-am întemeiat o familie. Deci aici în zonă, n-am fost foarte departe. Și atuncea, la sfârșit de săptămână, acasă la părinți… ani de zile aproape, întotdeauna când nu aveam alt program. Veneam aici și cam așa. 

I: Bine, doamna O.! Mulțumesc mult de tot că mi-ați răspuns cu generozitate la întrebări!