P.C.D.: Mă numesc P.C.D. M-am născut la 15 iunie 1972 în Cluj-Napoca, unde mi-am trăit și adolescența.
I: Și aveți niște amintiri care v-au rămas, așa, în suflet sau care v-au marcat, sau pe care ați vrea să le împărtășiți cu noi?
P.C.D.: Da, mi-a marcat existența momentul 21 decembrie 1989, când aveam 17 ani.
I: Ce s-a întâmplat atunci?
P.C.D.: Îmi place să spun că atunci a fost o ieșire din timpul istoric. Ceea ce eu am trăit atunci, adolescentă fiind, la 17 ani… am văzut o mulțime entuziastă de tineri care a ieșit pentru a spune nu nedreptății, pentru a spune nu crimelor petrecute la Timișoara, pentru libertatea de a vorbi, pentru o lume mai bună, da.
I: Și dumneavoastră unde erați atunci?
P.C.D.: În 21 decembrie eram elevă în clasa a XII-a, la un liceu din Cluj. Eram toți frații acasă – eu mai am o soră și un frate, sora – 20 de ani, fratele meu – 15 ani, și bucătăream, cum se spune, ne pregăteam de Crăciun, făceam prăjituri, primisem sarcini precise de la mama, părinții fiind la serviciu. Erau de după amiază amândoi și ne-au spus: „Fetelor, vedeți, faceți prăjituri.” Așa ne plăcea să cocărim, cum se spune. În jurul orei trei a venit la noi un prieten care ne-a spus că în Piața Libertății din Cluj s-a tras și au murit oameni. Am fost foarte mirați dar, în același timp, porniți de o dorință de a vedea. Noi știam ce s-a întâmplat la Timișoara pentru că ascultasem toată săptămâna, începând cu 16, 17 decembrie tot ce se întâmpla, pe postul Europa Liberă. Ne-am manifestat dorința de a merge în centrul Clujului. Exista, la ora aceea, un autobuz care ne ducea din cartierul unde locuiam eu – cartierul cel mai mare din Cluj, Mănăștur, un autobuz care-și avea stația finală chiar în Piața Libertății, acolo, Piața Unirii actuală. Și am ieșit pe stradă! Bineînțeles că nu s-a mai întâmplat nimic cu prăjiturile, acolo au rămas. Am ieșit pe stradă, însă am simțit ceva, era o tensiune teribilă în aer. Parcă și echipaje ale miliției spuneau la megafon „Nu aveți voie să circulați în grupuri mai mult de trei”. Noi am zis „Uite, noi chiar suntem trei, deci putem, suntem în legalitate, putem să mergem.” Bineînțeles că nu mai circulau nici autobuze, n-am știut noi. Am mers la o altă stație, spre capătul liniei de autobuze, de troleibuze. Ei, acolo ne-am întâlnit cu un grup de băieți și cu un domn, ulterior am aflat că era profesor universitar, care cântau Deșteaptă-te Române. Ne-am alipit acelui grup, apoi au urmat câteva ore de mers prin cartierul Mănăștur, cartierul cel mai mare și cel mai reprezentativ al Clujului, cu cea mai mare populație. O sută de mii de oameni cred că avea atunci, foarte mulți tineri.
Deci ideea era ca traseul să meargă printre blocuri, cu multă, multă lume, ca să putem aduna oameni, să coborâm spre centru. Bineînțeles că poveștile au venit deja când se aduna lume, că, într-adevăr, sunt morți în centrul Clujului. Și atunci a fost, așa, un test. Spunea toată lumea „Haideți cu noi!” strigam noi printre blocuri. „Haideți cu noi, veniți cu noi! Ieri în Timișoara, azi în toată țara! Jos Ceaușescu, jos comunismul!”
Pe măsură ce grupul creștea numeric, scandările erau tot mai puternice, mai vivace. Era trei și ceva, părinții sau oamenii muncii, cum s-ar spune, nu ajunseseră acasă, de-asta eram foarte mulți tineri. La un moment dat, am trecut pe lângă un cinematograf nou, făcut atunci. Dacia. Era una din cele mai mari clădiri la acea oră în cartierul Mănăștur, cumva o emblemă, așa. S-au luat de acolo steagurile, s-a rupt stema. La un moment dat, urcând pe strada Mehedinți, cea mai mare stradă, lungă și cu foarte, foarte multe blocuri, deci multă populație, ne-am întâlnit cu tatăl meu. Tatăl meu era la ora aceea șofer la I.R.T.A, dar mașina era închiriată la fabrica de bere. El era tras pe dreapta cu mașina plină cu lăzi de bere. Încărcase sau descărcase la unul din magazinele de acolo din cartier și urma să mai meargă, dar văzând grupul, a parcat pe dreapta. Noi l-am văzut pe tatăl nostru, am fugit toți la tata. Tata… l-am văzut că fremăta. Tot, tot tremura așa de entuziasm și el. Nu ne-a oprit. Sub nicio formă nu ne-a spus „mergeți acasă!” L-am simțit că și-ar fi dorit și el să vină, însă era cu încă un coleg și avea treabă. Când povesteam noi seara, ascultând Europa Liberă, tata spunea că „noi suntem ardeleni, la noi e un pic mai greu să ne mișcă, nu cred eu că se va întâmpla ceva…” După ce am trecut de tata, le-a venit ideea celor din grup că ar fi foarte, foarte util să oprim niște mașini mari, să fie ca un fel de pavăză în fața gloanțelor. 17 ani aveam și vă zic, eram mulți, mulți tineri, nu cred că realizam… Adică eu, cel puțin, nu mi-aș fi imaginat vreodată că se va trage în noi. Cred că eu n-am prins nicio oră din acelea de PTAP sau poate am fost o dată la poligon, dar cred că atunci când să trag am închis ochii, așa că nu aveam nicio experiență de genul acesta, așa că nu, chiar nu îmi imaginam că se va trage. Noi eram entuziaști de ideea de a merge, de a susține pe cei din Timișoara și… asta a fost. După vreo zece minute după ce am trecut de tata, s-au oprit trei mașini din astea și șoferilor li s-a dat de ales, nu erau obligați să-și conducă propria mașină dacă nu doreau lucrul acesta sau nu simțeau să vină și ei să susțină această cauză. Parcă unul dintre ei, totuși, a acceptat și la doi dintre ei, s-au urcat șoferi din mulțime. Vreo două, trei ore a fost toată plimbarea asta prin cartier. Vă spun, e un cartier foarte mare. Am trecut, la un moment dat, pe lângă blocul nostru, apoi pe Primăverii, un pod imens Calvari și apoi pe Calea Mănăștur. Și s-a ajuns la astăzi Agronomie și Fabrica de Bere, că eu acolo am și fost rănită. Zona Fabricii de Bere.
Eram așteptați de un cordon militar, soldați. Ulterior am aflat că erau din garnizoana din Florești. În momentul în care i-am zărit, tot grupul a început să strige: „Frați, nu uitați, noi cu toții suntem frați!” S-a repetat de câteva ori treaba asta, dar cred că după ce am zis de vreo trei ori, s-a și tras. Au început să tragă în noi. Deci în fața noastră erau acele trei mașini mari, camioane, RABA și ce mai era… Și noi, cum am fost de la bun început acolo, eram practic în primele rânduri, primul rând după camioane. Au fost și camarazi care au urcat în camioane, dar noi eram chiar acolo. De asta, probabil, foarte repede, la a treia rafală, am simțit că am fost împușcată.
I: Fără niciun fel de avertizare?
P.C.D.: Da, eu n-am auzit, cel puțin de la distanța aceea sau din cauza gălăgiei. Noi nu, n-am fost avertizați, nu, nu, nu. Nu s-a tras nici în aer pentru că am văzut pe caldarâm cum sclipea. Ajungeau gloanțele pe caldarâm, se vedea scânteia aceea. Au fost fracțiuni de secundă, parcă am trăit un film. Vă zic, cele trei rafale, nu știu, parcă m-am… nu știu, m-am decorporalizat, nu știu. Parcă eram într-un film și am văzut cum a murit o tânără de 21 de ani, L.M. Am văzut-o acolo cum s-a strâns în jurul buricului sau așa, burții. Acolo a fost ea împușcată și s-a adunat, așa, s-a strâns… Pe urmă, în dreapta mea, în stânga, m-am uitat și am simțit, dar n-am realizat nici atunci că am fost rănită că a fost, practic, o fracțiune de secundă de durere și apoi mi-a amorțit piciorul. Și eram șocată. Nu, nu știam… Deci vă zic, ca într-un film! Ulterior, cum am ajuns eu de undeva din mijlocul drumului pe trotua, nu știu. Probabil am sărit așa, apoi ne-am refugiat. În momentele acelea ne-am despărțit. Fratele meu a rămas mereu cu mine. Am intrat într-o curte, acum e o grădiniță acolo, Rază de Soare se numește, foarte interesant. Am mers pe picioarele mele, piciorul meu era amorțit, dar am simțit că mi se răcesc buzele și încep să amețesc. Făcusem ceva curs de Sanitarii Pricepuți și am început să realizez. Mi-am băgat mâna în cizmă și atunci am simțit că sângele deja se închegase acolo în cizmă. Dar să vedeți ce copil naiv eram la vârsta aceea și fără nicio experiență militară, am spus „măi, m-or fi împușcat cu ceva punguliță”. Deci eu când am băgat și am simțit sânge închegat, nu mai avusesem această experiență de a simți acel sânge așa, i-am spus fratelui meu „uite… cred că m-au împușcat ăștia, hai să vedem”. Curtea aceea era o curte cu multe apartamente și toate ușile erau închise. Când ne-am întors și am văzut că a curs sânge, am început să bat la uși să cer prim ajutor. Bineînțeles că nimeni nu a deschis ușa. V-am zis că am făcut un curs de Sanitarii Pricepuți la școală, și spuneam pe acolo „nu aveți să-mi aplicați un garou?” Deci chiar foloseam termenul acesta. Cred că era în jur de șase, șapte, deja era seară în 21 decembrie, deci se întunecase. La un moment dat a venit un domn cu cămașă albă imaculată și un balonzaid pe el. A scos o batistă albă, a întins-o în fața mea, s-a făcut ca un triunghi, cumva, și a zis „Uite, nu ajunge și, oricum, în situații de astea nu vă putem ajuta.” A plecat respectivul om. În curte, vă dați seama, era vânzoleală, era mai multă lume și, la un moment dat, probabil m-au auzit când eu povesteam acolo că eram rănită. A venit o doamnă, ulterior am aflat că era vânzătoare la unul din magazinele acelea mari din Mănăștur. Era cu ginerele ei, și-a rupt breteluța de la sutie și mi-au legat, mi-au aplicat garoul. Fratele meu împreună cu ginerele ei au făcut scaunul împăratului și am ieșit. Curtea aceea avea o cărare, o alee care ducea către cartierul Hajdeu, unde erau doar cămine de studenți. Și am fost dusă la căminul mediciniștilor. Și m-au tratat acolo un negru și un arab, în anul V, VI-a erau. Am stat acolo cu fratele meu până la ora unu noaptea, când a venit un vecin cu mașina după noi. Ei mi-au spălat rana și mi-au dat primul ajutor. Glonțul a intrat și a ieșit din picior. Ne-au dat și să mâncăm acolo și erau foarte mirați că poporul român trage în propriul popor. S-a tras destul de mult timp pentru că doar atunci s-au liniștit lucrurile de au putut veni după mine la ora unu noaptea. Deci s-a tras destul de mult fiindcă după grupul nostru, pe la 8, am înțeles că a venit un alt grup de manifestanți din centru. Baricada aceea era poziționată încât să nu putem merge spre centru. Erau vreo trei căi de acces spre centru dar așa a fost pusă baricada încât să nu putem pe niciuna din cele trei străduțe să ajungem spre centru.
I: Și când ați ajuns acasă, ce s-a întâmplat?
P.C.D.: Tatăl meu plecase din Cluj, iar mama, bineînțeles, era acasă la ora aceea. Aflase că am plecat toți. Sora mea între timp s-a întors acasă. A pupat-o, dar mai întâi mama a lovit-o. Săraca și ea era în stare de șoc că vecina îi spusese „Vezi că toți trei copiii tăi au plecat, eu nu mi-am lăsat fata să iasă”. Bineînțeles că era speriată. Mai întâi a îmbrățișat-o, după aia a pupat-o, mama săraca a zis „De ce n-ați stat să faceți prăjituri?” Am înțeles că sora mea a mers înapoi acolo, la Fabrica de Bere, să întrebe soldații „N-ați împușcat o fată cu părul lung?” Eu aveam un păr foarte lung, până la fund îl aveam. Iar ei ziceau „Du-te, fată, acasă!” La unu noaptea când am ajuns noi acasă, mama era plânsă, s-a bucurat că am ajuns. Tata a aflat când a ajuns la Fabrica de Bere, ce nebunie a fost. A vrut să ia mașina să intre în soldați. Bineînțeles că n-a fost lăsat. „Dar tu ți-ai văzut copiii și nu i-ai oprit?” „Nu, n-am putut să îi opresc pentru că noi asta am făcut toată săptămâna, noi am ascultat”. Mama mai spunea „Mai lasă, mă, copiii să doarmă că mâine au școală și trebuie să învețe!” Tata zicea „Păi asta este, asta este istoria pe viu: ceea ce se întâmplă acum.” Tatăl meu a spus la celor de la Fabrica de Bere, colegilor de acolo: „Nu puteam să îi opresc.” Acum nu știu cât i-a spus mama, că a apucat să-i spună că trăiesc sau numai că am fost împușcată. Nu știu, dar probabil, de-asta tata a vrut să intre în ei.
„Bun, și dacă îți murea un copil sau așa?” „Acesta era sacrificiul meu pentru a fi mai bine, pentru o viață mai bună”, a spus tata. A venit acasă și nu pot să uit: m-a îmbrățișat și a zis „Bravo, fata tatii!”
I: Foarte emoționant!
P.C.D.: Da… Practic, pentru mine s-a terminat, cum s-ar spune, Revoluția. Normal că nu mai puteam să ies. N-am ajuns la spital, nu m-am dus deloc la spital nici în decembrie, nici în ianuarie, pentru că știam ce s-a întâmplat la Timișoara. Eu fremătam, noroc că nu mai puteam ieși din casă: am prins Revoluția, în direct la televizor. A fost prima transmisie când vechiul prezentator și-a cerut scuze.
I: Pentru ce își cerea scuze?
P.C.D.: Pentru anii de comunism în care a trebuit să-l preamărească pe Ceaușescu. Practic, toate, toate, toate știrile și toate acele ore erau numai despre Ceaușescu. Prezentatorul a spus că știa că sunt minciuni, dar asta a fost meseria lui. L-am compătimit pe respectivul că, până la urmă era un loc de muncă, iar el asta a simțit atunci, să își ceară scuze. Probabil că a fost și presiunea celor care au venit, atunci, când au cucerit televiziunea română. Revenind, nu ne-am dus la spital. În scara a doua, eu eram la scara trei, era un medic urolog care venea în fiecare zi și mă pansa. Mă trata și, aparent, piciorul se vindeca, adică aparent se făcea coajă. La finalul lunii ianuarie, dacă mai întârziam eram în situația de a-mi pierde piciorul: cum glonțul a trecut prin picior, a rămas acolo. La un moment dat începuse să mi se roșească și când a apăsat mama pe degetul mare, a început să iasă puroiul pe rană și atunci, clar, am ajuns la spitalul de copii. Mi s-a făcut acolo chiuretajul. Chiar m-am uitat că erau țesuturile albe deja și a zis medicul „Vai, uite, mai avea puțin și ajungea la os și puteați să pierdeți piciorul.” Am rămas acolo tot finalul lunii ianuarie și în februarie au aflat și cei din Cluj de mine: „Uite, mai este un rănit” Au venit la mine la spital și guvernul fostulului RDG a oferit copiilor din Cluj, celor care și-au pierdut părinții, a oferit o excursie în Germania, și am fost inclusă în grup. Și au venit în spital: „Vrei să te duci, pot să vii?” „Vin, vin, sigur că da!” Dar, practic, am fost tratată în fiecare zi în Germania. Am ajuns în Germania și acolo am fost tratată de un medic V. chiar din Cluj plecat. Am locuit într-o stațiune de munte, un fel de Sinaia sau de Snagov, că erau fostele vile RDG. Eu eram cea mai mare, aveam 17 ani, restul toți erau copii, iar părinții lor nu mai trăiau. A fost un șoc pentru noi să ajungem în Germania. Am dormit o noapte în Berlin și nu înțelegeam cum se deschid luminile sau apa la baie. Fiind mai mici decât mine, mă sunau pe mine „Cum să facem aici?” Totul a fost nou! Am văzut magazine, aprozare cu lădițe expuse afară sau intram în magazin și vedeam ciocolată. Față de ceea ce noi avusesem în țară, a fost un șoc teribil pentru noi să vedem toate lucrurile acestea. Parcă veneam dintr-o cu totul altă lume într-o altă lume. Eram super, super… foarte, foarte șocați, mirați de tot ce am găsit acolo. Ne-au dus, vă zic, într-o vilă a fostului guvern RDG, ca un fel de Snagov. La un moment dat apăruse un semafor în pădure și noi eram foarte mirați, iar autocarul n-a mers până când nu s-a făcut verde. Și, acolo, băieții au descoperit că aveau jocuri mecanice și au stat toată noaptea. Noi eram mirați că frigiderele erau pline cu de toate. Doar atât ni s-a spus: „Dacă consumi sucul, să pui sticla înapoi.” Și sală de muzică, fiecare cameră diferit decorată. Venind din comunism, pentru noi a fost o experiență extraordinară! De asta vă zic, că în fiecare zi venea ascolo o mașină, mă ducea în oraș, în orășelul de lângă și mă pansa medicul de acolo.
I: A fost cu final fericit!
P.C.D.: Acolo da, da, da! Aș vrea să vă mai povestesc de perioada aceea. Eu eram în casă, dar a fost o săptămână fantastică! Bănuiesc că în fiecare oraș din țară a fost, dar dacă s-ar putea acea săptămână să se extindă la nivel național și acum. A fost o solidaritate extraordinară!
Știți că după zilele 22, 23, 24, 25, a planat chestia aceea cu teroriștii, că încă vom fi atacați. S-a creat o solidaritate și eram, așa, ca frații. Era pază la scara blocului, dar în interiorul scării ușile erau deschise, eram ca o familie. Practic, apartamentele deveniseră camerele noastre, se făcea de pază prin rotație, eram toți frați, rude, cumva. A fost așa o solidaritate fantastică! Eu fremătam toată în casă că nu puteam ieși, iar sora mea mergea în fiecare zi și spunea: „Uite, C., acum militarii sunt cu noi, aduc mâncare, aduc flori.” Deci a fost ceva fantastic! Acea săptămână fantastică a fost de solidaritate umană. Toți! Era iubire și a fost ceva extraordinar! Din păcate, din păcate s-a schimbat ulterior. Ni s-a furat ce am avut atunci.
I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, acela ar fi solidaritate sau ați alege altul?
P.C.D.: Da, da. Eu aș spunea așa: tinerețe, sinceritate, naivitate și solidaritate. Într-un cuvânt poate că ar fi puțin pentru că eu, personal, o consider Revoluția Tinerilor. Eu consider că a fost revoluție curată, atunci, pe 21, dar, ulterior… Trecând anii am aflat mult mai multe despre ce s-a întâmplat și ce aveau de gând grupurile care au dorit, într-adevăr, o lovitură de stat, dar n-au avut cum. Am fost ieri la o lansare de carte „Deconstrucția unei revoluții”, ediția a III-a, Ruxandra Cesereanu și spunea și ea când a fost întrebată de teoria cu teroriștii, și spunea și ea că nu crede în chestia asta. Doar că, într-adevăr, cei care au avut de gând să dea o lovitură de stat, n-au avut curajul să o facă. Ei, atunci, noi am fost! De asta spun, a fost revoluția tinerilor naivi care cu inima deschisă, precum copii, nu au prejudecăți, doar trăiesc cu inima! Și mai cred ceva, apropo de ieșire din timpul istoric, sloganul care a apărut foarte des și peste tot a fost: „vom muri, dar vom fi liberi!” Aceste cuvinte sau această lozincă aparține dacilor. Ei erau cei care mergeau cu zâmbetul pe buze atunci când mureau.
Se spune că, în acele zile, dacii au venit în noi! Deci au înviat dacii, sau mă rog, și au intrat în noi, tinerii. Și poate că tinerii, vorbea aceea: tinerii au sufletele acelea pure și curate. Și așa-mi place mie să cred treaba asta, chiar dacă poate e emoțională sau e naivă încă, dar îmi place să-mi păstrez lucrul acesta, că atunci, în noi, au fost dacii!
A fost un curaj… deci nimeni nu credea. Era ideea, și tata a spus-o, era sacrificiu pentru libertate, pentru viață mai bună! Și atunci, toți, cu seninătate, nu realizam sau nu înțelegeam sau nu credeam că vor trage în noi, ne-am dus înainte. Chiar am crezut în momentele acelea, în momentul acela de solidaritate. Grupul acela grozav de tineri care mergea pe stradă și strângea lumea, cele trei, patru ore de mers prin cartier au fost, într-adevăr, solidaritate! Zâmbete pe buze, bucurie, dorința asta de a fi solidari cu cei din Timișoara, fiindcă noi înțelesesem sacrificiul lor!
Mi se părea oribil ce s-a întâmplat. Auzeam și povești de genul că, dacă noi nu ieșeam, Ceaușescu vrea să radă Bucureștiul și toată țara. Timișoara urma să fie rasă și transformată în câmp arabil, am înțeles și dovada acelor 40 de eroi din Timișoara. Au fost duși în București și arși, tocmai ca să nu se mai știe despre ei. Asta vreau să le spun, tuturor când
se mai deschid discuții din acestea și unii sunt foarte înverșunați, „nu, că este lovitură de stat, că a fost așa… nu că a fost hibridă…” Spun și din ce am vorbit cu colegii mei, cu camarazii mei, este ceva ce nu ne pot lua și n-o să ne poată lua absolut nimeni, oricine cu orice teorie vine: ce am trăit noi în acele momente, este Revoluția Noastră! Aceea curată și pură! N-a venit nici KGB-ul, nici SRI-ul, nici „ajenturile străine”, să mă scoată din casă. Am ieșit pentru că am ascultat Europa Liberă, pentru că am știut ce s-a întâmplat, pentru că mi s-a părut nedrept și am vrut să spun că nu este corect ce se întâmplă, că suntem alături de ei. Asta m-a scos pe mine din casă, nu altcineva! Cei care au trăit ca mine în zilele acelea, asta simțim, și e ca o bulă a noastră.
Uite, acum m-am emoționat un pic și simt că am scos această bulă să v-o dăruiesc dumneavoastră. Indiferent ce spun ceilalți, e ok, fiecare pe treaba lui, dar ceea ce am trăit eu atunci, este al meu și nu-mi ia nimeni.
Deci atunci, la 17 ani, în momentul în care eu am văzut soldații, s-a întâmplat ceva fantastic, bizar. Nu știu, s-a întâmplat ceva cu timpul, parcă nu mai eram acolo și am simțit că mi s-a dat de ales: să-mi termin viața atunci sau să mai merg. De aceea, când mi-e foarte greu îmi spun: „măi, înseamnă că dacă eu am ales la 17 ani să rămân în viață, trebuia să trec prin asta, trebuia să trăiesc prin asta…” Am simțit așa, că mi s-a dat de ales. Atunci trebuia să spun ceva cu voce tare, că erau sora mea și fratele meu. Am simțit că voi fi împușcată și am zis așa: „dacă e să fiu împușcată, să fiu în picior”. Chit că mă gândisem undeva sus în pulpă, eu am fost în partea inferioară a gambei, dar am simțit că dacă nu spun cu voce tare, nu doar să aleg în interiorul meu, voi muri! Nu mi-a zis nimeni, a fost, așa, o simțire, și am spus cu voce tare lucrurile acestea și, ulterior, în câteva secunde, minute am fost împușcată. Și am simțit că în acel moment am ales viața, eu!
I: Păi sunteți o învingătoare și… o eroină! Vă mulțumesc că ne-ați povestit!
P.C.D.: Omului îi este dat să simtă când moare. Eu am fost la acea cumpănă, dar am ales, în acel moment, viața. Încerc să mă bucur de fiecare clipă!
I: Foarte frumos!
