P.P: M-am născut în 1930. Așa… era 10 ani, aveam 10 ani când a venit bombardamentul în Iași… Palatul și gara. Mama stătea lângă Monumentul Eroilor pe Galata. Și veneau bombele și pe la… era un tranșeu mare în curte unde noi ne băgam când era bombardamentul, când veneau avioanele și bombardau. Și eu aveam 10 ani. Îmi amintesc întotdeauna că „Mamă, e ceva rece în spatele meu”. „Nu-i nimic, mamă, uite, te ia mama, mama”. Era o broscuță și mi-o spus de-acuma când eram mai mare.
Și am plecat în refugiu. Ne-o luat de-aici armata, din casă. Eram… eu aveam 10 ani, o soră 13 ani și fratele meu, 16. Și am ajuns într-un sat, habar n-am cum se chema, în județul Vaslui, așa era. Erau fete de seama mea care tăiau la porumb cu secera. Și eu zic „Vai de mine, fetelor, dați-mi și mie una de-asta să tai și eu păpușoi”. Erau mari de-acuma. Și iau și eu o seceră, și eu am crezut că-i cuțit și am dat-o așa și mi-a venit aici, și am făcut-o… în os de-acuma, că făcea puroi. Și mama, pe atuncea, o ars o bucățică de cârpă și o pus pe buba, pe rana aceea, ca să nu mai curgă sângele, să nu facă puroi. Și-o trecut, o trecut războiul. Când am venit înapoi din refugiul acela, că umblam din sat în sat, nu știu pe unde ne duceau părinții.
I: Permiteți-mi să vă întreb, că mi-ați spus că sunteți născută în teatru, până la 10 ani… sunt curioasă de părinții dumneavoastră, poate mai țineți minte de bunici…
P.P: Doamnă, părinții erau din Iași, dar părinții lui mama… mama e născută lângă Teatrul Național și pe mine m-a născut în Galata. Nu eu, părinții s-au născut, că au construit, o venit o echipă de muncitori de-ăștia, mă rog, care au început de la temelie până la pictură. Aici în Iași și la Cluj, din neamurile lui mama, sunt din neam italian. Urechea asta e italiancă, nu mai are, asta are.
Și eu nu mai știu prin ce sate ne-au dus părinții în timpul războiului. Când am venit înapoi din refugiu, se terminase refugiul, o bombă căzuse în tranșeul acela care era sub, care era în curte acolo la noi, dacă cunoașteți Galata, Monumentul Eroilor, acolo era strada noastră și avea prăvălie tata, prăvălie, așa se chema atunci, nu băcănie. Și-am trăit cum am trăit. Dar când ne-au fugărit de-aicea, nu mai știu pe unde am mai fost. Mă uitam și eu la fete de seama mea cum făceau treabă la țară, dar eu nu cunoșteam. Când am pus mâna pe seceră, eu am făcut ca cu cuțitul, ca să fac și eu cum fac fete de seama mea.
Dar când am venit înapoi, în casa noastră era jale. Că erau de-acuma nemți care au fugărit pe alții, și alții au rămas acolo lângă noi. Și vecini cu noi era o… să zic nemțoaică, dar noi nu-i spuneam nemțoaică. S-o însurat cu o fată din… și s-a adunat fel de fel de lume, evrei, catolici, ruși, italieni, strada aceea era mai multe feluri de neamuri, dar așa de bine se împăcau „Bună ziua, să trăiți în sănătate”. Am învățat de copil „să trăiți în sănătate”, nu-i mare lucru. Evreica îi spunea lui mama „Să înveți copiii să spuie la copii lor un dram de noroc și un car de sănătate. Dar mama „Da’ de ce numai un dram de noroc?”. „Dacă-i om deștept, el face avere”, a spus ea.
M-am măritat la 18 ani. Bărbatul meu era cu 7 ani mai mare ca mine și nu m-a lăsat să mă duc la serviciu. Să cresc copii, să nu-i duc la creșă. „Să trăiești din salariul meu”. El era șef de tramvaie, la personalul de tramvaie, atunci apăruseră fete multe. Și era un om serios, așa. 50 de ani de căsătorie cu el, nu ne-am certat niciodată. Nici copiii nu i-a certat, nu i-a bătut. El avea legea lui de scris, avea așa, cu pixuri cu fel de fel cu lăcățică. O cutiuță o am și în ziua de azi. Am râs, că băietul crescuse de 17 ani de-acuma, că eu am două fete și un băiat. Și „Mamă, oare ce are tata în cutia aceea acolo în șifonier sus?”. Că șifonierul era o parte a mea, o parte a lui. „Treaba lui ce are”. Băiatul cu agrafe de păr de acelea, o desfăcut lăcățica aceea. Și astăzi am lăcățica aceea amintire. Erau fel și fel de pixuri, bani nu erau.
I: Dar copiii?
P.P: Copiii au murit așa. O fată pe care o chema Paraschiva, dar ea n-o știut săraca că o cheamă Paraschiva. La școală în clasa I, o întreabă, o strigă învățătoarea „Parascheva”. Dar ea, nu știu, iar învățătoare zice „Dar acasă cum te strigă?”. „Coculeană”. Coculeană o rămas până murit.
I: De bunici mai știți ceva?
P.P: Nuu, dacă ei au fost din Italia lucrători. De la mama și de la tata. Nu… Tata.. și el e din … am văzut eu niște liste. Lui tata îi spunea Slabu și am văzut niște reviste de astea de care mai citeam eu înainte, luate.. și familia Slabu din Rusia. Dar el de copil tot e mers în toate părțile.
I:Dacă ar fi să vă gândiți la cea mai vie amintire din copilărie?
P.P: Eu amintiri din copilărie nu pot să mai am. Decât atât că am mers din sat în sat până am venit înapoi, am găsit pustiu. Și pe urmă a venit seria asta.. că nu mai dădeau voie să facă pe-a lor prăvălie, magazin. Și atunci, noi n-am știut că tata e cizmar. Că eu am spus „Mama, văd niște picioare de lemn în pod”, „Lasă-le acolo, să nu le arunci, că o să iei bătaie de la tata!”
Tatăl meu, ca copil, în sat la el, lucra cizmărie, la satul ceva, dar când o ajuns la târg, o lăsat cizmăria și o deschis magazin, prăvălie. Și noi am trăit așa, cum să spun eu, din banii noștri.
Nu ne-o ajutat nimeni ca să spun, vai de mine, uite am banii ăștia moștenire. Eu am dat toți banii cadou, care o avut nevoie, de pomană.
I: Știți ce mă întreb.. războiul..
P.P: Războiul.. l-am simțit, dar nu știam. Mergeam cu mama pe șoseaua Galata până ce treceam linia trenului și mamaia spunea „Hai, hai, stai, hai să stăm aicea jos”. Ea o văzut avionul care bombarda probabil. Dar eu zic „Vai, uite ce cade sus”. Și era o bombă, lăsase avionul de la pentru gară, că era gara de-acuma, gara mare. Și zic „Mamă, uite ce…” dar mama „Nu, nu, nu te uita” și m-a întors cu fața în jos să nu mă mai uit în sus. Și bomba aceea a căzut drept pe dealul Galății.
În loc de gară, acolo este un deal pe dealul Galății. Dar copilăria… dar dacă m-am măritat de tânără.. bărbatul meu era mai deștept.
I: Aș vrea să vă mai întreb de un moment care la sat s-a simțit mai puternic, dar sunt curioasă dacă știți ceva despre Colectivizare.
P.P: Colectivizare? Pe timpul acela n-am avut ce să colectivizez. că tata… dacă s-o terminat cu … eram căsătoriți de-acuma, și eu, și sora mea, și fratele. Aveam și noi casele noastre de-acuma. Dar colectivizarea… aceia care aveau pământ la țară sau le lua casele sau… Dar casa de la… a lu’ mama de pe dealul Galății, o casă cu tablă albă așa. Dacă noi am plecat, mama o rămas singurică și noi am spus s-o luăm, ei, n-aveam unde s-o iau. Și o venit o soră de-a noastră care o venit de la Bacău, bărbată-su, marele meseriaș, de-ăsta tot așa, cu reparat mașini. Și o venit cu doi copii.
Ei, unde să se ducă ea să plătească, să vină aicea să stea cu mama. Și ea avea un bărbat așa de bun că așa repede a căpătat trei camere locuință, că a luat-o și pe mama și casa… n-o vândut. O lăsat o chiriașă și a spus să plătească resturile lui mama, taxă la stat, impozitul cum ar veni. Și fata aceea a plătit impozitul, o țărancă bună, deșteaptă. Că se spune că întotdeauna cei mai deștepți au fost țăranii care s-au făcut mari și tari prin orașe. Aceea s-o dus și-o plătit pe numele ei casa. Și când să vândă casa… nu putea să vândă, că nu era numele ei.
Și nu mai știm nimic. Când am mai trecut pe-acolo… știu că mama în loc de prăvălie, o făcut fratele meu, o pus geamuri în loc de… care avea , la prăvălie avea ușă de-aceea care se deschidea mare. O pus geam și o făcut o cameră mare și încă două camere. Mai aveai ieșire pe o altă stradă prin spatele casei.
Dar n-am avut avere, nimic, nimic, nimic, decât din salariul nostru. Și eu dacă am intrat în serviciu, am intrat la asigurările sociale și acolo fierbeam instrumentarul, serveam medicii la pansament. Dar atâta am lucrat acolo, atâta.. până când m-am măritat.. și pe urmă dacă nu m-a mai lăsat să fac servici, să țin … lăsasem gravidă, să țin acasă.
Asta a fost.
