P.R.: La mine a fost, la mine a fost dezmembrarea, cum s-ar zice, totală a familiei, dezrădăcinare ei putem să zicem, ăsta e cuvântul.

I: În perioada colectivizării?

P.R.: În perioada anilor ’40-’45, de atunci încolo, ’44 defapt și de atunci încolo până acum inclusiv. Eu consider că suntem niște victime ale acelei perioade pentru că e o mare eroare, mai sunt puțini supraviețuitori.

I: Dar de ce considerați dezrădăcinare?

I: Și presupun că familia nu a fost la un loc.

P.R.: Ba da. Am fost cu toții în mai multe direcții, unii au plecat, au fost duși la București, alții la Timișoara, alții la Craiova, alții la Brașov, alții la Sibiu.

I: Dar asta a fost în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nu?

P.R.: Da, da, din anul ’40, din anii ’40.

I: Și când a început perioada colectivizării, unde erați ? Din ’49, începând cu ’49.

P.R.: Eram pe drumuri.

I: N-aveați locuința stabilă?

P.R.: Nu, ne tot mutau dintr-un loc în altul. A fost bătaie de joc.

I: Prin ce zone ați fost mutată?

P.R.: Păi, am ajuns de la Cernăuți, la Bacău, la București, la Craiova, la Brașov, la Luduș, la Sighet și apoi, înapoi la direcția de dus. Și apoi am ajuns în Târgu Mureș.

I: Erați dumneavoastră și mai cine?

P.R.: Mama, tata și bunica mea, mama mamei, care a fost înmormântată la Sighet.

I: Deci și dumneaei a parcurs tot acest traseu, împreună cu dumneavoastră.

P.R.: Absolut. Și cu tata.

I: Și toate aceste localități, unde stăteați, unde dormeați?

P.R.: Păi ne duceau ca pe niște animale ne duceau, ca pe niște oi, ziceți, doamnă…

I: Perioada asta de colectivizare unde v-a prins, ați apucat să fiți? 

P.R.: Să fiu profesoară.

I: Erați profesoară, v-ați stabilit deja undeva.

P.R.: Păi, un fel, că și de acolo ne-am dus, eram atunci la lanul de câmpie, într-un sat.

I: În ce județ?

P.I.: În județul Mureș cred că era satul. Sau județul Luduș de atunci, pe atunci, da. Sau aparținea de Luduș. Și zona autonomă maghiară.

I: Și dvs erați profesor. Câți ani aveați ?

P.R.: Păi, vreo 20 și ceva.

I: Și credeți că v-a afectat colectivizarea?

I: A fost greu să vă integrați diferitelor locuri în care ați fost?

P.R.: Păi eram refugiată.

I: Dar oamenii cum vă percepeau în localitatea lor?

P.R.: Ca pe niște intruși pe noi, indiferent unde am fi fost, în orice loc din țară. Bucovinenii erau considerați intruși. Ca pe urmă, hăă, mai târziu, să zicem că ne-am făcut onoarea, subsemnata și cei ce m-a înfiat în Ardeal. Dar asta se poate citi pe internet, toate astea.

I: Unde considerați că v-ați găsit locul pentru prima oară, după atâta drum, așa traseu dificil? Când ați simțit că v-ați găsit locul?

P.R.: Încă nu mi l-am găsit.

I: Încă nu?

P.R.: Încă nu. Eu tânjesc după Bucovina. Și acuma sunt într-o societate de cultură, literatură română a Bucovinei, președintă la județul Mureș și nici acum nu mă simt acasă, mă simt în România, pentru care mă străduiesc prin ce pot să o cred nu numai în gând, ci s-o redobândim întreagă. Ăsta-i țelul meu dacă mai dă Dumnezeu să am zile. Că prin societatea asta, cultură, să simt că prind relațiile noastre cu românul adevărat și care o rămas în Bucovina, unii din ei au venit din deportările care au fost în Siberia, în Rusia, în Ural, vai de ei de spioni de n-au fost ruși. Noi, din oameni de viță, tot așa, am ajuns așa, hai-hui. Mai greu ca romii, ei măcar aveau cort, noi nici cort n-am avut. Ei, ce să vă zic, m-au legat de gard și în locuri ude, unde era lut pe jos și deasupra erau oglinzi și mâncarea nu ne-o asigura nimeni. Din salariu dacă puteai să cumperi ceva, să-ți faci pâine sau să-ți cumperi pâine, să ai eventual o găină, să faci față la un moment dat, grele vremuri.

I: Care considerați că au fost cele 3 evenimente istorice din timpul vieții dumneavoastră? Cele mai mari evenimente istorice?

P.R.: Dezrădăcinarea…

I: Adică din timpul războiului, al Doilea Război Mondial?

I: Clar.

P.R.: Pentru că așa au fost vremurile. Norocul a fost că tata era funcționar de stat și așa că n-a ajuns nici el la închisoare și ăsta a fost norocul. Am fost ca țiganul cu cortul, cum s-ar zice și nu ne-am refăcut, mai cu seamă sufletește. Recunosc și bucovinenii noștri nu au rămas acolo, noi am venit cu tot, tot, tot ce aveam pe noi și pe urmă a venit colectivizarea… dar care aveau gospodăria lor.

I: Care e prima amintire legată de colectivizare care vă vine acum în mine?

I: Familia dumneavoastră a fost implicată în colectivizare?

P.R.: Nu au mai avut ce să ne ia.

I: Neavând pământuri și proprietăți, înțeleg că nu…

P.R.: Păi, n-am mai avut nimic. Colectivizare, să zicem că intrat tot ceea ce ne-au răpit. Ne-au răpit orice bucățică de glie, de aia sufăr și nu mai pot vorbi cu cine a rămas acolo.

I: Considerați că e important ca tinerii să cunoască aceste evenimente din viața oamenilor?

P.R.: Da, da, totul este legat de modul în care s-au făcut. (…) Nedreptățile care s-au făcut merită să fie știute astăzi.

I: Ce ați mai văzut în jurul dvs. în perioada colectivizării? În rândul oamenilor, vecinilor, comunităților. Că familia nu a fost afectată, nu ați avut proprietăți, nu ați avut animale, dar oamenilor din jurul dumneavoastră, ce li s-a întâmplat? Ați zis de o vecină căreia i s-au luat animalele, plugul, pământurile.

P.R.: Au fost arestați,  au fost deportați.

I: Dar de ce au fost arestați, pentru că refuzau să dea?

P.R.: Pentru că și pe tot le-a luat.

I: În perioada colectivizării, de ce au fost deportați?

P.R.: Nu știu să vă explic… Pentru că era considerat chiabur și trebuia să fie desprins de locurile unde de asta, dus în altă parte. Au fost colonizați și ei, o parte, o parte, din cei ce știu eu. Timișoara, de exemplu, i-au dus pe unde era pustiu, unde era o talpă, trebuia să-ți faci și tu o casă, fie din paie fie din coceni de porumb, din lut și așa mai departe. Și așa mai departe. Și multă suferință pentru că te dezmembra de ce aveai de suflet, glia, pământul, că s-au desprins de el. Noi pe de-o parte, și ceilalți care erau, pe de altă parte.

I: Părinții ce făceau în perioada colectivizării? Mai aveau serviciu? Sau nu mai era cazul?

I: În perioada celui de-al Doilea Război Mondial sau în perioada colectivizării? 

P.R.: Da, da, nu, în perioada refugiului nostru.

I: Am înțeles. Cât a durat refugiul?

P.R.: Până acum.

I: Până acum?

P.R.: Până acum, da, pentru că am fost cu statutul de refugiați, nu…

I: Așa simțiți?

P.R.: Așa simt, da. Nu mai putem să ne întoarcem. Eu la vârsta asta, o simt deja și în suflet și în inimă.

I: Erați adolescentă când ați plecat din Cernăuți, nu?

P.R.: Eram copil. Aveam 5 ani jumate, aproape 6 .

I: Păi și tot acest drum cât a durat?

P.R.: Până în ’54, ’52 facultatea, am plecat din Sighet până la Cluj, de aceea zic că până acum am tot pribegit, după terminarea celei de-a doua facultăți, am pierdut. Unde se scrie românește? (…) Foarte mult trebuia să-l studiez, la rândul meu să mă consacru.

I: Și ca activitate profesională, dvs. ați fost profesor?

P.R.: Da, de română.

I: Și ați povestit elevilor dvs. despre…

P.R.: Ehe, atunci era interzis să vorbești așa ceva.

I: Trebuia să vă trăiți durerea singur.

P.R.: Absolut, absolut. Trebuia să taci cât ești acolo. Tâlharii pământurilor (…)

I: Eu vă mulțumesc foarte mult și sper să nu vă fi răscolit aceste amintiri dar cred că pot fi valorificate acestea și putem învăța din aceste experiențe. 

P.R.: Eu vă mulțumesc frumos că ați atins această coardă în timpul liber, mai recunoscătoare dacă se va face cunoscută.