I: Pentru început, când v-ați născut?
S.F.: În 8 octombrie 1947.
I: Așa, ați putea să descrieți puțin locul unde ați copilărit?
S.F.: Da, într-un sat, în județul Brăila este un orășel făurit dacă ați auzit aproape. Este al doilea nod de cale ferată din țară, după București. Este un sătuc mare, dar ordonat, lume, sunt case lângă case, na, frumos, avem CFR aproape, la 200 de metri. Cu oameni gospodari, este foarte frumos, toate garduri frumoase, acuma au asfaltat străzile. Avem școală, primăria, de fapt este comună, nu-i sat, vorba comunei noastre. Da, este foarte frumos, curat, liniștit, cu grădiniță, deși și eu am fost la grădiniță, în grup ne puneau. Tatăl meu era prieten cu familia de învățători, erau și soțul și soția învățători, n-aveau copii. Mi-amintesc că exista un aparat de radio cu căști, care asculta, nu știu, eram mică, nu știu ce ascultau la el. Dar îmi amintesc că venea și domnul învățător, ei erau prieteni, el a lucrat de la CFR la Buzău. Și știam a fost pe front.
I: Care este prima amintire legată de colectivizare care vă vine acum în minte?
S.F.: Îmi amintesc foarte bine că umblau prin sat câteva persoane. De la CAP, erau CAP-iști. Îmi amintesc, că după câte știam, umbla mai mulți ani să urmărească lumea și părinții mei fiind, na, maică-mea lucra la croitorie, n-aveau boi, cai să se ducă la câmp, să muncească pământul. Știu pe cineva care avea cai, căruță, după aia, după ce s-e terminat, după Ceaușescu ne-a dat pământul și l-a împărțit și asta era.
Îmi amintesc că era pe strada noastră o familie care n-a vrut să se treacă și auzeam și eu pe părinți vorbind, de fraier de cutărică cu cutărică, nu s-au trecut, cu boi, cu cai, că nu știu, eu stăteam mai departe de marginea satului unde era CAP-ul, probabil că adusese tractoare și le ușurase munca, de îi compătimea pe ăștia și îi fraierea, că sunt fraieri și nu își ușurează munca, se duc acolo să… cam asta știu eu, că între timp s-a făcut unde era grădinița noastră, s-a făcut sediu CAP-ului, așa știu.
Și de la un timp, nu știu cât era el de mulțumit pe atunci, dar pe parcurs auzeam că e lumea mulțumită, de nemulțumită atunci, noi eram copilași, dar dacă mama lucrase la croitorie, pe noi ne ținea lângă ea cu niște foi pe jos, unde croia, ne dădea cârpe de la ce croia și noi ne făceam jucării, păpușele, așa era atunci, căsuțe. Dacă venea cineva, părinții noștri nu închideau ușa și auzeam: „Uite, mă, că-i bine la colectiv, uite”, că a luat cutărică așa, că, între timp le făcuse la marginea satului adăposturi la cai și îi lăsa seara acolo, dimineața se ducea, lua căruțele, lua lumea la câmp, erau chestii organizate, într-un fel și erau nemulțumiți că ce deduceam noi, că eram copii mici, vă imaginați.
Și auzeam chestii de astea, așa, că erau mulțumiți, că nu știu ce, că vine cutărică, între timp au făcut și brutărie, dar nouă ne aducea tăticul pâinea la castel și lua și de la flori, îmi amintesc că se ducea maică-mea și lua că erau 3 tonete, vedea la magazin, la castel și erau mulțumiți, așa, din ce știu eu se discuta. Eram mici, parcă începuse să devină satul mai ordonat, mai, nu știu, mi-amintesc că la sfârșit de an erau familii mai sărace în sat și la sfârșitul anului le dădeau premii, îi premia acolo.
Erau câteva familii mai sărace cu copii mai mulți și le dădea acolo treninguri cadouri, de sfârșit de an, nu știu, din partea CAP-ului. Mi-amintesc perfect, le dădea tricouri și treninguri, că o perioadă, eram mai mărișoară, nu știu, a 6-a, a 7-a, nu știu, că apăruse treningurile până la magazine să cumpere lumea. Dar eu îl uram pe treningul ăla și ziceam că îl am de la CAP și nu-mi plăcea să-l port.
Că tăticul când am făcut 14 ani m-a dat la Brăila la croitorie și la croitorie de bărbați ne făcea pantaloni, ne făcea paltonaș și noi umblam cu pantalonii de stofă, n-o să credeți că treningurile alea care erau, în capul meu, de la CAP, erau pentru cei săraci. Nu puteam să port tricou și pantaloni de trening multă vreme, nu știu, asta era în capul meu.
I: Câți ani aveați când a început colectivizarea și unde locuiați la vremea respectivă?
S.F.: Numai în sat acolo am locuit și acuma tot acolo locuiesc, m-am căsătorit cu un făt din alt sat și am venit acolo, era șofer și tot acolo locuim, cu casă, numai acolo am stat. Păi, nu-mi amintesc câți ani aveam eu, dacă nu mă înșel eu, CAP-ul s-a făcut pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu știu, cam așa cred. Și pe urmă, am făcut o școală de cooperație atunci, când am terminat clasa a 7-a. Și eram în anul 2 când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Mi-amintesc perfect, unele chestii mi-au rămas așa. Eram în gară la Brașov, am făcut un an școală la Buzău și la Sfântu Gheorghe din Brașov. Și când am schimbat trenul din Sf. Gheorghe, l-am schimbat din gară la Brașov și așteptam câteva ore bune că era tren mai după amiază așa și veneam seara acasă, vorbea toată lumea că a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej. Știam și noi de la școală, că era conducătorul țării, toată lumea îl respecta și mi-a rămas așa întipărit și era lumea tristă în gară, da. Și mi-a rămas imprimat așa mie, că a murit, știți?
I: Ce povești ați auzit despre colectivizare?
S.F.: Păi, a, cum să vă spun, mai târzior, când s-a mai înfiripat CAP-urile, așa, când le dădea de acolo zahăr, ciocănei făcut de foc, porumb, era lumea mulțumită așa, după câte știu eu: „Mi-a dat de la CAP cutare”, că după ani de zile, nu știu eu câți ani, umbla prin sat să treacă toată lumea la CAP. Deci, chiar dacă era cum erau părinții mei, mămica era la croitorie, tata era la CFR, păi, el nu se gândea să renunțe. Știam că maică-mea voia mereu să se ducă la CAP. Și obligându-i așa, îmi amintesc că a renunțat la croitorie, a mai lucrat prin în timpul liber, așa și s-a dus vreo 9 ani la CAP. L-a obligat și mai lucra în timpul liber, așa, dar ne-am făcut și noi mai mărișoare și nu știu câți ani, de când am terminat clasa a 6-a, a 7-a și ne-am dus la școală mai departe, în vacanță ne trimitea în locul ei ca să poată ea să lucreze, na, că scotea bani dacă lucra. Și noi fiind copii, ne duceam, erau șefi de echipă și de irigații, știu eu, cam așa ceva se numea și ne așteptam ca copii acolo, că eram mai mulți. Și se mai duceau copii în locul părinților și, ne accepta ca copii acolo, că eram mai mulți.
Și se mai duceau copiii în locul părinților. Și ne duceam, îmi amintesc vara, că era o, nu era muncă, era la grădină, la marginea satului, practic culegeam roșii, dar nu era o muncă așa… era de copil chiar. Sincer noi eram mărișoare, ne făcusem așa de vreo 13 ani, 14 cred. Dar în schimb așa știu, că era o ordine și o disciplină. Ne trezea dimineața, cutărică, cutărică, dădea din poartă în poartă și rămânea la căruțe. Astăzi vă duceți la fasole, mâine vă duceți la fiecare știa de acasă, 10 lei, un coș, ce le trebuia la muncile respective, venea conductorul cu căruța, lua femei câte 5 în căruță și le ducea în câmp, seara le aducea. Își lăsa căruțele acolo, la undeva la margine făcuse adăpost pentru cal, controlorul, conductorul ăla dimineața se ducea, aducea căruța, lua lumea din sat, se ducea… așa știu, na, la muncă.
I: Ce impact a avut acest eveniment în viața dumneavoastră ?
S.F.: Nu știu, mi s-a părut că începea lumea să se civilizeze, să știe un program, cred. Așa cred eu, deși mai zicea fiecare și făcea, era o ordine și o disciplină. Așa îmi amintesc eu. Precum, eu dacă m-am dus la școală în anul 2 și vedeam liniștea din sat, mi-amintesc aveam o pedagogă, și ne învăța o tonă de chestii și intime, și de familie, și de ordinea în societate, și toate astea mi-au folosit. Toată viața și eu, în mintea mea de copil, veneam de la școală și ziceam așa: „Uite, așa cum ne-a învățat pe noi doamna dirigintă”, așa era pedagog, dirigintă, „Așa-i și-n sat: vorbe, neliniște” ne spunea, cum se zice pe românește, plimbări. Deci știa pe toți să-i asculte, fie că-i șeful de brigadă, fie că-i președinte, fie că-i nu știu ce, era o ordine, toată lumea făcea același lucru, toată lumea înțelegea, că era toată lumea în ședință, seara era ședință, povestea, începe să, să facă, să dreagă, lumea așa, așa, era o ordine dar acolo era, dacă comenta unul: „A, de ce a zis cutărică nu știu ce”. Că era președinte… Era un om de statură, de statură pe care nu-l respecta, nea Tudorică, desigur și era, începuse să intre respectul între lumi, așa mi se părea mie atunci. Așa cred, așa era mintea mea de copil, atunci. Ieșeam, ne jucam, nu era ca acuma copiii peste tot, de nu poate să nu treacă căruță, mașină.
Pe noi ne dădea, îmi amintesc și mai aveam cu tot cu 3-4 copii, și noi am fost tot 3-4 copii, 3 fete și un băiat, sâmbăta, când venea maică-mea și ne spăla și ne făcea baie și ne schimba, ne lăsa la poartă să ne jucăm, să ne prăfuim. Iar restul, în curte, curați, fără ne jucăm acolo, maică-mea dacă lucra croitorie, avea bucăți de cârpă și ne-am întindea 2-3 foi și ne jucam acolo.
De fapt când mai ieșea tata de la servici, îmi amintesc sigur, că mai era mici, 7-8 ani și tăticul lucra în ture, sau când nu, venea mai devreme, pe la 5 și până venea maică-mea de acolo, el ne spăla, să-i ușureze munca mamei.
I: Ați avut rude implicate? Spuneți-mi mai multe despre familia dumneavoastră în acea perioadă.
S.F.: Da, mai mult am fost luată să lucrez cu mama mea și în rest am mai avut, cum să spun, au mai fost din munți, mătușe, dar cred că au fost mai mult salariați. A fost și în CAP o soră a lui tăticul cu șoțul ei, altă soră cu unchiul, altă soră a maică-mii cu bărbată-su. Da. Și-mi amintesc la sora asta a lui maică-mea cu bărbată-su, aveau 2-3 fete mai mari decât noi. Și lor le plăcea să stea la el și ne duceam cu căruța cu ei, că părinții ei n-aveau căruță, și ne duceam la verișoara mea, ziceam eu lui fratele meu: „Țin-te bine să nu cazi!”, că eram pe marginea căruței cu crengile la noi, și eram gata să cad din căruță, dar nu știam să spun că eu cad. Și știu că se duceau și își făceau ulei din floarea soarelui, dacă cultiva, îl ducea undeva la o presă. Și ne duceam, nu știu, așa-mi amintesc că ne punea uleiul ăla pe pâine și mâncam și ne plăcea, făcea pâinea la sobă… da.
I: Ce povesteau părinții dumneavoastră despre colectivizare?
S.F.: Cum se zice, ei discutau mai mult că era o ordine și o disciplină, că se zicea că bine că s-a înscris și cutărică, că de acuma mai rămăsese în sat necolectivizați. Și se auzea: „Uite, s-a înscris și cutărică” sau „Uite, și-a dus boii la colectivizare”, lasă băi, că-i bine, s-au dus copiii la grădiniță, ia copii la grădiniță, îi învață, îi educă. Da și știu că era nu era contra niciodată, să discute ceva urât sau…
I: Dar bunicul dumneavoastră ce povestea despre colectivizare?
S.F.: Eu n-am prins decât bunica la mama mea, că au avut case una lângă alta. Tataia, tatăl mamei mele a fost la un canton de revizuire și se ducea cu un vagon, stătea la un canton afară din sat. Și după ce a ieșit de la pensie a făcut casă și a murit. Și a rămas doar bunica. Și bunica a lucrat tot acolo la cantonul ăla, punea barieră. Deci a fost salariată de CFR. Fratele care a stat cu maică-mea acolo a făcut la Galați o școală de lăcătuși de revizie, un alt frate a fost învățător și ea (n.a.: soția) tot învățătoare, o soră s-a măritat într-un sat alăturat, care-i era bărbatul era președinte de CAP, primar cred că a fost și pe urmă la CAP, știi, a fost cam așa. Bunicul din partea lui taică-meu, până să stăm noi acasă a murit și el. Tatăl lui primul a murit pe front și de aia bunica s-a măritat și l-o luat pe bunicul din alt sat și a murit până s-a însurat tăticul. Și noi n-am avut bunici. Bunica stătea cu un frate a lui tăticu, a lucrat la combinat, acela făcea naveta, un alt frate lucra tot la CFR, au mai fost ei vreo 2-3 CAP-iști, în rest, au fost așa.
Pe noi ne-a dat toate, eu am făcut o școală de cooperație și am ieșit vânzătoare, după aia am făcut contabilă la CAP, sora mea a fost secretară la CAP, alta fost secretară la DNA, frate-miu a învățat la o școală de tâmplărie, ceva profesională și a avut ceva servici pe la Brăila.
Nu știu cum să vă spun, nu era o bârfă ca acuma. Acuma, dacă stai cu două persoane, al treilea subiect e bârfa. „Dă-o-ncolo pe șefa, că a făcut cu alta”, atunci nu ținea bârfele și respecta și pe ăla care era conductor de căruță, și pe ăla îl respectam, se duce cutărică, ne ducem, că așa a zis cutărică, îmi amintesc bine, nu comenta nimeni, „Nea Tilică, vrei tu? Nu.” Toată lumea își lua traista sa, chiar de noi eram la poartă când plecau dimineața, era o liniște, așa. Eu am niște ani, dar trăind acolo, unde erau oamenii ăia, când văd acuma bârfa asta, eu mai spun și la copiii mei, că, bă, nu-i frumos, nu trebuie să ne certăm, când era ordine așa… Da. Iaca..
I: Vă urez multă sănătate și o zi bună. Ne auzim.
S.F.: Sper să fie de bun augur. Așa țin minte eu, că eram copil-copil. Mai multe, când m-am făcut mai mare erau alte chestii.
