I: Poți să îmi spui când te-ai născut și unde? 

S.S.R: În 5 iunie 1975, Buzău, județul Buzău.

I: Adolescența unde ți-ai trăit-o?

S.S.R: În Buzău.

I: Ai ceva amintiri pe care ai dori să le împărtășești cu noi și crezi că sunt relevante pentru proiect?

S.S.R: Eu am împlinit 15 ani în ’90…un moment important din viața mea schimbarea asta socială. Practic, am început clasa a VIII-a în comunism și am terminat clasa a VIII-a în… să zicem libertate.

I: Și cum a fost asta pentru tine?

S.S.R: O trecere foarte evidentă. Până în decembrie purtam uniforme, iar după aceea, când ne-am dus la școală, nu mai purtam uniforme. Era, așa, un fel de „Oau, ce șoc! Uimitor!” Ne vedeam altfel unii pe alții, îmbrăcați în haine obișnuite. Eu m-am bucurat atunci că erau schimbările astea. Îmi amintesc că profesorii nu și-au schimbat prea mult comportamentul, doar că se renunțase la poveștile alea cu pionierii, cu adunările. Nu mai era șeful clasei, nu mai era șef de detașament, de grupă, apropo de cum era structurată organizarea tinerească. M-a fascinat! Nu mai știu exact, dar începuseră importurile de tot felul de chestii din Turcia: sticluțe care erau un fel de Cola, gumițe, știu că asta mi-a rămas în minte: că puteai să cumperi orice. Mama îmi cumpăra într-o bucurie, așa, de nedescris! Asta ar fi, deci, tranziția aia. 

I: Dar înainte de tranziția asta, la începutul anilor ’80, când au început să fie cozile acelea interminabile și raționalizarea, și să fie din ce în ce mai multe restricții, cum a fost pentru familia ta, din ce îți aduci aminte?

S.S.R: Din fericire pentru mine tata lucra într-un domeniu care ne permitea să avem acces la un pic mai mult decât majoritatea. Îmi amintesc că bunica mea stătea la cozi și mă lua și pe mine la vânătoarea aia de pui de ăia mici și amărâți. Se stătea la coadă până la un moment dat și după aia se auzea acolo, în zonă, că au băgat pui, și acela era momentul în care trebuia să mă duc la coadă să iau și eu o porție. Îmi amintesc de povestea aia cu sticlele. Tot adunam sticle și ce fericită eram că la un moment dat mă lăsau pe mine să mă duc să iau banii pentru sticle. Din perspectiva asta, nu poți să zici că am dus lipsă cruntă de mâncare, mai ales că aveam bunici la țară. Și mi-amintesc cum mergeam, uneori, noaptea, că mai tăiau niște viței pe acolo, prin satele din împrejurimi și atunci nu era voie nici să tai viței, nici să-i cumperi, nici să-i transporți. Mi-amintesc că odată am rămas cu mașina într-o apă, mama conducea! Pentru că trebuia să treci prin anumite locuri ca să nu te întâlnești cu poliția. Părinții mei erau foarte fericiți că făcuseră rost de vițel, vițel care trebuia împărțit cu bunicii de la țară, cu fratele tatălui meu, nu era un vițel așa pentru toată lumea. Și era ceva extraordinar să ai congelator. Părinții mei își cumpăraseră un congelator, cred că cu vreo doi ani înainte de Revoluție, pentru că, dacă aveai congelator puteai să depozitezi, de exemplu, asemenea capturi, precum carnea de vițel.

I: Și ce alte restricții ai mai simțit, ai mai perceput prin ochii tăi de copil?

S.S.R:

Asta îmi amintesc: lipsa de haine, de jucării, de tot felul, adică… era o vânătoare de încălțăminte. Când găseai ceva mai drăguț, erai cineva!

I: Bananele de atunci în comparație cu bananele de acum, au vreun gust diferit?

S.S.R: Să știi că am momente și acum când mă bucur de fiecare banană. Nu știu dacă la gust, la bucuria aia de a mânca! Pentru că atunci parcă mă gândeam că „aaa, o să mănânc și n-o să mai am”. Adică aș fi și mâncat, dar mă gândeam și că n-o să mai am sau nu știu când o să mai am. Acum, când mănânc banane în fiecare zi, mă bucur de fiecare îmbucătură! Nu știu de gustul dar starea aia că pot să-mi permit să mănânc o banană în fiecare zi e… e ok!

I: În casa ta se asculta Europa Liberă sau Vocea Americii?

S.S.R: Da, da, se asculta Europa Liberă spre sfârșitul anilor ’80 și era un anume loc în casă în care trebuia să ții radioul că altfel nu se prindea. Nu trebuia nici să fie dat prea tare, ca să nu-l audă vecinii. Și-mi amintesc că am auzit! Deci în ’89 deja, la Europa Liberă se vorbea despre ce se întâmplase la Brașov, în noiembrie, dar eu, la vârsta aia, oricum nu prea înțelegeam ce înseamnă, dar nu spera nimeni că se va ajunge unde s-a ajuns în decembrie… adică în familia mea, nu.

I: Și când ți-ai dat seama tu, sau părinții tăi când și-au dat seama că se întâmplă ceva, în decembrie, și că lucrurile avansează și devin serioase?

S.S.R: Oricum, la Europa Liberă tot informau. Îmi amintesc că eram plecată la bunicii aceia unde am povestit de vițel, pentru că tăiau porcul. Eu mă uitam la televizor, nu știu să spun din ce motiv la ora 12, era 21 decembrie? Eu am văzut toată Revoluția la televizor, mă rog, spectacolul acela care a fost, lipită de televizor, cât au tăiat porcul bunicii mei, apoi ne-am întors acasă. Mama se ocupa de porc, îl tăia, toate procedurile pe care le făcea în fiecare an: împachetat, pus în congelatorul important, iar eu am stat la televizor, urmărind aproape. Deci cu mici excepții, cât dormeam noaptea, presupun că nici nu se emitea foarte mult la două noaptea, m-am uitat la toate, inclusiv la proces, inclusiv la cum i-au arestat. Îmi amintesc fiecare moment, fiecare. Părinții mei nu știu dacă… nu știu, parcă săracii își vedeau de treaba lor.

I: Și cum a fost pentru tine, toată perioada asta când ai urmărit ce se întâmplă la televizor? Ce înțelegeai pe atunci? Cum era, ce simțeai, ce gândeai? Ai vorbit cu părinții despre asta?

S.S.R:

Părinții mei nu făceau parte din Partidul Comunist, ceea ce pe mine m-a lezat foarte mult. Nu prea eram băgată în seamă la școală până într-a VIII-a pentru că nu eram de origine, de ordinea care trebuia. Eu, atunci am văzut cu alți ochi față de cum văd acum momentul ăla. Mă gândeam „spectacol uimitor, incredibil.” Mi-era foarte frică pentru că și în oraș la noi se vorbea de așa zișii teroriști. N-aveam nicio perspectivă asupra viitorului. Eram foarte curioasă și, da, era și teamă pentru că se crease starea aia de… vin teroriștii. Știu că mă dusesem în ziua aceea la mama la serviciu și m-am întâlnit cu o colegă de-a ei, pe stradă, care m-a întrebat ce caut eu pe stradă. Și eu m-am uitat așa: „Cum adică ce caut pe stradă?” și a zis „Știi că astea nu-s vremuri în care să umbli, așa, pe stradă”… Și atunci parcă mi s-a amplificat un pic, adică mi-a apărut o frică pe care inițial n-am avut-o, iar după aceea, la ideea asta cu teroriștii, știu că m-am simțit un pic înfricoșată, dar, în același timp, m-am simțit sigură că eram la mine în casă. La etajul patru, puține șanse să arunce, să tragă cineva cu gloanțe sau așa ceva.

I: Și vorbeai cu părinții tăi despre ce vedeai la televizor?

S.S.R: Da, da, vorbeam. Mama nu a fost foarte implicată, tata vorbea mai mult. El părea mai entuziasmat că s-a terminat cu comuniștii pe care îi ura din toți rărunchii. Dar ce interesant e că, practic, focusul atunci, îl aveam pe mine, pentru că, na, și adolescentă. Îmi amintesc foarte mult despre cum am recepționat eu și cum am simțit, mai puțin despre ei. Pentru că era obiceiul ăla, adică la noi în casă, se spuneau anumite lucruri, dar era și mesajul: „Asta nu spui la școală, asta nu arăți la școală”. Nu i-am auzit. Bine, probabil că s-a și suprapus cu Crăciunul. La mine în casă se tot adunau oameni de Sărbători. Mama era cu treabă, adică cu porcul! Deci nu am stat nici foarte mult împreună atunci, ca să vorbim. Dar după aceea, da, am vorbit despre toate uimitoarele  agresiuni și tot ce s-a mai întâmplat, 1 ianuarie și toate transformările alea.

I: Ce impact a avut ceea ce ai văzut la televizor? Și mă refer aici la proces și, apoi, știu că s-au dat și niște secvențe când a fost executat cuplul Ceaușescu. Erau niște imagini care astăzi nu cred că s-ar da la televizor, sau dacă s-ar da,ar fi cu acordul părinților sau după o anumită oră sau după o anumită vârstă.

S.S.R: A, da, da, da. Bine, acum dacă mă întrebi, în momentul acela … mecanismele mele de reprimare erau toate activate. Dacă mă uit la mine, acum, cu ochii de acum la cea care a fost,  da, a fost foarte șocant! În același timp îmi amintesc că se crease și o stare de responsabilizare exclusivă a celor doi, ca și cum era o răzbunare… În mintea mea erau amestecate toate lucrurile astea, ca și cum odată cu sfârșitul lor s-ar sfârși și suferința noastră ca popor. Adică era și șocul de a fi expus la astea. Pentru mine a fost incredibil, într-adevăr, să văd, pentru că nu aș fi crezut vreodată că se va întâmpla așa ceva, dar din perspectivă emoțională sunt sigură că am reprimat atunci șocul, dar îmi amintesc precis de bucuria asta că s-a sfârșit! Că s-a sfârșit o epocă  despre care toată lumea credea că nu se va sfârși curând, și în care am simțit că putem trăi. Adică oricum eram la vârsta la care bucuria de a trăi, nevoia de a fi liberă erau… mari! S-au suprapus fix pe momentul ăla! Deci nu am o amintire traumatică dacă mă întrebi legată de imaginea aia.

I: În familia ta cum a fost atmosfera după ce s-a aflat că cuplul Ceaușescu a fost împușcat?

S.S.R: Păi, așa cum ți-am zis, tata era fericit. El a avut mereu un spirit antreprenorial dezvoltat și cred că la scurt timp după aceea a făcut un mic magazin, a început să vândă niște materiale de construcție. El era foarte fericit și în largul lui pentru că nu se putea manifesta așa în comunism. Mama a rămas la același loc de muncă, doar că se schimbase, cum am zis, ca și la mine la școală, adică lucrurile astea care mai degrabă erau de formă. Ți-am zis, eram printre cei mai norocoși care, totuși puteam permite un pic mai mult. Singurul lucru care s-a schimbat, dar nu mai știu dacă imediat după Revoluție, dacă nu cumva la câțiva ani, a fost că au putut cumpăra apartamentul în care stăteau. Asta a fost singura diferență, să zicem așa. Și tata care era fericit. 

I: Dacă ar fi să descrii Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

S.S.R: Așa, s-o descriu acum sau să descriu cum am petrecut-o că… sunt două sensuri diferite.

I: Te las să alegi. Pot să fie ambele variante. Ce simți tu să spui.

S.S.R: Bine, dacă mă întrebi pe mine acum cu ochii de acum, aș spune că a fost o manipulare, iar atunci, a fost uimire! 

I: Care era definiția ta despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

S.S.R: Nu cred că aveam vreo definiție a libertății înainte. Trăirile acelea, și frica și… „ai grijă ce spui, cui spui și ce faci”, erau atât de amprentate, încât n-aveam nicio perspectivă asupra libertății. Singura formă de libertate era că bunicul meu făcea rost de cărți care erau interzise, dar pe care eu nu le puteam citi și gândul că aș putea să le citesc, m-ar fi ajutat. M-am bucurat foarte tare că odată cu Revoluția, n-a mai trebuit să dau treapta a II-a care se dădea în comunism și pe mine mă îngrozea chestia aia! E greu de definit libertatea pentru că în adolescență…

I: Ești căsătorită și ai o fiică.

S.S.R: Da.

I: Cum ți se pare adolescența fiicei tale prin comparație cu adolescența ta?

S.S.R: La nivel de emoție și de dezvoltare umană ele sunt identice. La nivel de manifestare socială, mi se pare că am avut o adolescență blândă pentru că nu exista atâta suprastimulare. Chiar m-am gândit la asta: există atât de multe opțiuni în momentul ăsta încât, știi cum e, uneori, când ai prea multe opțiuni, nu prea alegi nimic sau nu alegi potrivit, și mie mi se pare că asta e un factor de risc foarte mare acum. Posibilitatea de a face orice, dar dificultatea de a alege ceva specific. O altă diferență este deschiderea asta foarte mare către orice vrei să afli, dacă ești curios. Eu făceam eforturi foarte mari să adun informații, cunoștințe, pur și simplu cu pixul și cu hârtia, și cu cărți de la bibliotecă. Ori pentru ea lucrurile acum sunt mult, mult mai simple. Deschiderea asta culturală, libertatea asta de mișcare la nivel global, pe care eu atunci, nu o aveam în generația mea. Libertatea, deschiderea la nivel de… să zicem educație. Adolescenții de azi vor să meargă, să studieze, iar dacă vor și părinții, îi pot susține. Generația mea nu a avut această oportunitate. Cam asta. 

I: Și plecând de la experiența ta actuală de viață, ai fi vrut să-i transmiți adolescentei tale ceva și nu ai făcut-o încă sau îți propui s-o faci pe viitor?

S.S.R: Înțeleg, înțeleg, da. Ceea ce-i transmit deja și sper să continue asta cât timp va mai sta în casă cu noi, partea asta de valori și partea de umanitate, pentru că se pare că acesta e riscul cel mai mare: să piardă conexiunea asta cu a fi uman. Adică prin asta înțeleg a avea compasiune, a-i susține pe ceilalți, a participa la viața comunitară… valori care, practic, te pot ajuta să decizi de-a lungul vieții, atâta timp cât te raportezi la ele și nu la stări de moment.

I: Și pentru că am ajuns la finalul interviului, consideri că ar mai fi ceva de menționat legat de experiența ta de copil sau de adolescent în comunism, sau din perioada Revoluției?

S.S.R: Da, ce aș mai adăuga ar fi o chestie foarte importantă. Cred că ar fi important pentru toate generațiile, copii, tineri, să cunoască partea asta de istorie și să învețe să recunoască manifestările astea dictatoriale pentru că, sub formă sau alta, orice dictatură lezează ființa umană. E foarte important să recunoaștem manifestările și să le preîntâmpinăm, pentru că pericolul ăsta de a deveni pur și simplu o populație sub conducerea unor dictatori pare că acum e mai riscant sau mai posibil decât, să zicem, acum 10, 15 sau 20 de ani.

I: Mulțumesc!