I: Puteți să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți?

Ț.D.: D.Ț.

I: Când v-ați născut și unde?

Ț.D.: 17 martie 1978, Suceava.

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

Ț.D.: În Suceava.

I: Aveți o amintire vie din perioada adolescenței pe care ați vrea să o împărtășiți?

Ț.D.: Aș spune preadolescență, pentru că eu aveam aproape 12 ani la Revoluție. Ce-mi amintesc cel mai bine din Suceava care stătea mai bine decât alte orașe sau județe, erau însă cozile, cozi indiferent pentru ce produse. Mă așezam la coadă ca fiind tânăra membră a familiei care putea să plece cât mai repede din casă. Bunicul meu urmărea, aveam balconul la stradă și el urmărea camionetele care treceau cu marfă spre diversele magazine din cartier. Și când camioneta lua curba, D. era deja la ușă. Eu mergeam și mă așezam la coadă neștiind ce urma să se aducă. Dacă dura prea mult, venea și bunicul și îmi lua locul sau se așeza și el la rând. Exista această procedură de a avea mai multe persoane din familie la rând, pentru că uneori se stătea de două ori, dacă se dădea raționalizat. Să zicem că se aduceau portocale și fiecare persoană avea dreptul la o anumită cantitate. Și atunci puteai să stai a doua oară la rând sau altcineva din familie putea să stea în speranța că vor mai ajunge produsele respective până la tine. În momentul în care se scotea ultima lădiță și vânzătoarea anunța că e ultima, atunci se provocau și busculade. Amintirea cea mai pregnantă dintr-o astfel de busculadă este pentru margarină.

În legătură cu aceste cozi sau cu aceste produse, ele nu respectau profilul magazinului. De exemplu, la parterul blocului era un magazin de sport cu treninguri, textile sportive la care puteau foarte bine să aducă ciocolată. Africana sau chinezească, astea erau ciocolatele pe vremea aceea. Sau, de exemplu, un produs pe care bunica mea îl „vâna”: pliculețele de Delikat. Nu conta că magazinul era sportiv. De asta spun că în momentul în care venea o mașină, nu conta, te așezai la rând pentru că nu aduceau mingi de fotbal, aia era clar. Aduceau produse de diverse categorii indiferent de profilul magazinului.

I: Și cam cât timp stăteați la o astfel de coadă?

Ț.D.: Până se termina. Putea să dureze o oră, două până se termina produsul respectiv. Nu exista să nu-ți trebuiască produsul. Indiferent că erau ouă, struguri, citrice, banane, ciocolată. În Suceava se stătea la coadă pentru rație, dar ajungeau. Ce era pe cartelă, în Suceava ajungea. Pâinea, de exemplu, nu era pe cartelă în Suceava. În Vaslui unde am copilărit, până la școala primară am copilărit în Bârlad care este un oraș în județul Vaslui, acolo și pâinea era pe cartelă. Dar în Suceava, la pâine erau și mai multe sortimente și nu era lipsă.

I: Ce alte amintiri mai aveți legate de raționalizare și restricțiile din finalul anilor ’80?

Ț.D.: Raționalizarea în Suceava era la zahăr, cred că un kilogram pe lună, dar n-aș putea să jur. Oricum, zahărul, uleiul, făina de grâu, toate erau pe cartelă. Bunica mea făcea stocuri, adunau și părinții mei, ca să aibă de Paști și de Crăciun din ce să facă plăcinte și cozonaci. Nu cred că altceva era pe cartelă în Suceava. În rest, erau produse care pur și simplu nu existau. Carne, produse din carne, galantarele erau goale. Nu erau raționalizate, dar lipseau cu desăvârșire. Cum am spus, laptele și pâinea, în Suceava nu lipseau. Spun asta pentru că eu am fost și sunt și în ziua de azi băutoare de lapte. Am crescut la Bârlad de la vârsta de un an până la șapte și jumătate și îmi amintesc că bunicul meu pleca la cinci dimineața, ca să am eu laptele pe masă la ora nouă. Să aibă timp să stea la coadă, să cumpere, să aibă timp bunica să-l fiarbă. Lumea se așeza la coadă la magazinele alimentare înainte de deschidere. Nu știu cum făceau salariații, privind retrospectiv. Bunicii erau pensionari, aveau timp să stea la cozi. Ce-mi mai amintesc de raționalizare, din nou din prima copilărie la Bârlad, sunt buteliile de gaz. Suceava era deja pe conductă de gaz, dar în Bârlad aragazele funcționau pe bază de butelii. Aceste butelii erau raționalizate: una pe lună, per familie. Nu știu dacă depindea de numărul de persoane, asta nu-mi amintesc. Știu că eu plecam la coadă la butelii cu căruciorul.

La un moment dat, venea bunicul și mă înlocuia. Dacă treceau prea multe ore sau trebuia să vină acasă să mănânce, nu eram foarte departe, bunica mă trimitea din nou să-i țin locul. Chestia asta putea să dureze și jumătate de zi. Cred că erau anumite zile, nu cred că camionul de butelii venea în fiecare zi. Plus că încercai să aranjezi să ți se termine butelia atunci, n-aveai voie să ai două butelii. N-aș spune infracțiune, dar nu era voie. Puteai fi pârât dacă aveai două butelii. Pe vremea aia se spunea „turnat”. De exemplu, la Suceava noi eram trei copii, deci cinci persoane în total. Mă gândesc că am fi avut alte drepturi decât o familie cu un singur copil. Pentru că oricum copiii erau de preț pe vremea aia sau, mă rog, numărul de copii, nu copilul în sine.

I: Despre ce alte restricții vă mai aduceți aminte în perioada anilor ’80?

Ț.D.: Restricțiile de circulație în weekend sau numai duminica, că atunci nu era weekend, sâmbăta se lucra. Știu că duminica se circula alternativ, numere pare și impare, cu soț și fără soț, așa se spunea pe vremea aia. Știu că noi aveam număr cu soț: 3644. Procurarea mașinii în sine era o întreagă aventură, știu că se aștepta ani de zile pentru o mașină. Și costa foarte mult. Sper să nu greșesc, dar o Dacie costa 75.000 de lei, în condițiile în care un salariu, mama mea era profesoară, era cam 3.000 și ceva, 3.300. Pensia bunicului de muncitor era 1.200.

Deci o Dacie, că nu prea erau alte mașini, costa enorm și se aștepta… Era o listă de așteptare la fabrica de la Mioveni sau Dacia Pitești. Și da, era coadă. Unii își cumpărau Oltcit care era mai mic și mai ieftin, dar tot cu listă de așteptare. Nu era ca acum. Nu doar că strângeai bani și te duceai, ci strângeai bani multă vreme și plăteai în rate biata mașinuță. Dar era o mare fericire. 

Îmi amintesc Dacia pe care ai mei au luat-o în 1985. Ei aveau 37 de ani când și-au achiziționat prima mașină. Era o Dacie 1310 care, din ce înțeleg, avea un plus față de 1300, avea tetiere și centuri de siguranță. Știu că toți am fost foarte fericiți pentru că aveam cu ce să mergem la iarbă verde. Culoarea din fabrică era crem. Dar cum pe vremea aceea o mașină putea să o ai toată viața, exista posibilitatea de a ți-o vopsi. Când te plictiseai de culoarea respectivă, puteai să o vopsești. Și știu că a fost oliv după aceea. A fost un moft sau o plăcere a mamei mele. Și culoarea cu care a sfârșit a fost un ciocolatiu. I-au pus huse, i-au făcut huse din material cumpărat, era o tapițerie maro. Se făceau huse la comandă. Nu știu unde, la croitorie bănuiesc. Au tunat-o, cum s-ar zice.

Îmi amintesc: cota de benzină era de 20 de litri pe lună. În Suceava, nu știu dacă așa era în toată țara, dar acolo era cota asta. Și bineînțeles că se stătea la coadă la PECO. PECO, deși acesta era profilul lui, nu știu ce făcea restul zilelor, pentru că uneori nu exista benzină la PECO. Când se aducea benzină, știai pentru că era coadă foarte mare. Șerpuia coada de mașini. Erau persoane care își împingeau mașinile până la PECO, preocupați să economisească bruma aia de benzină. Adică opreau motorul dacă aveau de mers la vale. În coada de la PECO nu stăteau cu motorul pornit, ci o împingeau ca să avanseze atunci când se crea un loc în față. Ca să economisească și mililitrii ăia de benzină.

Îmi amintesc că tatăl meu lucra la țară și făcea naveta. Evident că benzina respectivă nu-i ajungea. Era un autobuz, dar nu știu, nu i se potrivea orarul. Și știu două lucruri despre mașină.

Își făcuse ilegal un rezervor dublu. Era o chestie pe vremea aceea, își făcea lumea rezervor dublu. Nu mai știu exact care era sensul, să acumuleze mai multă benzină, să aibă pentru concediu. Avea rezervor dublu și asta era un avantaj. Și mai știu că, atunci când nu mai avea benzină, cumpăra gazolină de la un domn. N-aș ști să-ți spun, probabil era un produs inferior față de benzină. Dar cumpăra gazolină la suprapreț. Mă gândesc că se strica motorul mai repede. Orice produs inferior, la un moment dat dăuna. Dar ca să aibă cu ce să circule, știu că achiziționa gazolină la prețuri mari. Nu știu de unde avea domnul respectiv gazolină, asta nu știu. Știu că mai erau mașini care-și puneau niște tuburi, nu știu exact cum funcționa, dar circulau cu butan, cred că se numea. Aveau niște tuburi galbene care se montau deasupra mașinii și se deriva cumva circulația de la benzină și circulau cu gaz. Aș zice că-i butan, pentru că acum am văzut că există, chiar aici în apropiere, o stație de butan. Și când am văzut tuburile alea galbene, mi-am amintit de cele din copilărie. Nu știu, poate era mai ieftin, mai ușor de găsit, poate era un motor hibrid. Poate funcționa și cu butan, nu știu să spun. Și poate nici nu era butan, dar amintirea mea e cu tuburi galbene montate pe mașină, cum au acum oamenii portbagajul deasupra.

I: Ce alte restricții ați mai simțit?

Ț.D.: Știu că, de exemplu, județul Iași o ducea mai prost cu alimentele. Nașii mei de botez erau din Iași și știu că veneau la Suceava să cumpere cartofi. În afară de cele alimentare, erau restricțiile de a ieși din țară. În țările socialiste știu că era mai ușor, dar nu când voiai tu, ci când ți se aproba. Știu că se putea. Exista ONT – Oficiul Național de Turism. Era ONT și OJT. ONT-ul era pentru excursii în țările socialiste, iar OJT-ul, adică Oficiul Județean de Turism, era pentru excursii în țară.

I: Și pentru excursii în țară trebuiau aprobări?

Ț.D.: Nu cred că trebuiau aprobări, dar ei erau oficiul de organizare. Dacă voiai să pleci într-o excursie organizată… Mama era, cum am spus, profesoară, iar dacă voiai ca diriginte să pleci într-o excursie, chiar și în țările socialiste, eu știu că ea a plecat cred că în Ungaria, cu copiii de gimnaziu. Trebuia să aplici la aceste oficii cum sunt acum agențiile de turism. Pe vremea aia totul era unic, o singură instituție. Nu te apucai ca profesor să organizezi de capul tău. Era cineva care te asista. 

I: În familia dumneavoastră se asculta Europa Liberă?

Ț.D.: O, da! Da. Europa Liberă se asculta la mine în familie la ora șapte seara și duminica dimineața, nu mai știu exact, la nouă sau la zece. Îmi amintesc muzica de deschidere, melodia de început, genericul emisiunii. Și îmi amintesc de vocea lui Neculai Constantin Munteanu, cu care pot spune că am crescut. Îmi amintesc de Emil Hurezeanu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Aceștia sunt cei patru, nu știu cum să le spun, prezentatori sau jurnaliști pe care îi auzeam cel mai des. Cel mai frecvent, pe Neculai Constantin Munteanu.

De la expresia „a băga șopârle”, șopârlița era prietena noastră de fiecare seară.

I: Și v-ați dat vreodată seama că există o diferență între ce se spunea la televizor și ce era în realitate, ce se spunea la Europa Liberă și ce era în realitate?

Ț.D.: Sigur că îmi dădeam seama. Pentru că la televizor vedeam producția la hectar. În fiecare seară era despre cât de bine o duce România, cum cincinalul îl făceam în patru ani și jumătate. Era un „target”, cum s-ar zice acum, un obiectiv cincinal la producția de cartofi, de porumb, de orice. Și toate județele raportau „marelui bărbat” cum au făcut ele cincinalul în patru ani și jumătate. Iar aceste producții erau false. Îmi amintesc că în toamna lui ’89 Ceaușescu a venit în județul Suceava într-o vizită de lucru, așa se numeau. Și ne-au scos pe toți la marginea șoselei și am stat acolo și am înghețat, până a trecut, ca să-i facem cu mâna.

Iar la țară, unde a mers la CAP-uri, Cooperative Agricole de Producție, „producția la hectar” de cartofi era de fapt o movilă de pământ acoperită cu cartofi care să arate cât de mare și bogată a fost recolta.

Apropo de restricții, știu că nu aveai voie să-ți tai animalele. Dacă dețineai vacă, porc și așa mai departe, nu aveai voie să le tai fără aprobare. Și nu era vorba de o restricție sanitară, gen „n-ai vaccinat vaca”, ci de una economică, să nu ai tu mai mult decât alții. Cred că era vorba despre acel egalitarism al comunismului. Chiar dacă erai la țară și aveai o găină și niște ouă, când era vorba de carne și de „producția de carne”, îți trebuia aprobare ca să-ți tai porcul din ogradă.

I: O să vreau să deschidem subiectul Revoluției. Când ați auzit pentru prima dată că se întâmplă ceva, în decembrie 1989?

Ț.D.: Am prins în direct toată toată treaba. Mitingul de la București din 21 decembrie a fost primul moment. Se transmitea în direct. Nu mai știu exact dacă în cursul dimineții sau pe la prânz, dar era ceva neobișnuit, pentru că în general transmisia de la televizor era doar între 19:00 și 21:00 sau 22:00 seara. Bun, deci mitingul era transmis. Unul dintre frații mei era singur acasă, iar când am venit cu toții, ne-a spus că, nu știu exact cum a formulat, dar ideea era că l-au huiduit pe Ceaușescu. Ai mei au fost circumspecți. Noi știam deja de la Europa Liberă ce se întâmplase la Timișoara. Exista o stare de așteptare. Știam de László Tőkés. Există această expresie, că eram o „țară de mămăligă” care aștepta să explodeze. Și eram ultima țară socialistă care nu ieșise încă de sub cortina de fier. Era vremea lui Gorbaciov, care liberalizase deja o parte din influența sovietică. Îmi amintesc că știam și de Brașov ’87,  în 15 noiembrie cred, când a fost revolta de la Uzina Tractorul. Dar aceea fusese înăbușită. Deci, era o atmosferă de tensiune, de așteptare.

Pe 22, bunicii mei au deschis radioul, nu că s-ar fi spus mare lucru, dar nu aveai multe opțiuni de distracție. Nu-mi amintesc exact dacă era pentru știrile de la ora 12 sau 13. Știu că eram cu bunicii și cu mătușa mea care venise din Vaslui pentru Crăciun, era vacanță școlară. Și știu că la radio s-a spus ceva de genul: „Atențiune, atențiune! Urmează un comunicat important pentru țară!”, exact ca-n filme. Atunci, mătușa mea a început să plângă pentru că anticiparea era uriașă, se simțea că ceva se întâmplă. La parter lângă magazinul de sport, noi locuiam la etajul unu, era un atelier de reparat televizoare. Pentru că nu-ți cumpărai altul, îl reparai.

La un moment dat, nu mai știu exact când, a apărut și Iliescu, dar el a fost foarte împins în față. De Iliescu știam vag. De alți dizidenți, știam de la Europa Liberă. Știam de Brucan, de Doina Cornea, de Mircea Dinescu, de Dumitru Mazilu și cineva Ursu care, dacă nu mă înșel, murise în închisoare. Și da, după aceea ne-am uitat la televizor. Știu că se tot întrerupea transmisia pentru că Televiziunea Română nu făcea față difuzării în direct pentru atâtea ore.

Îmi amintesc că am încercat și am forțat nota cât am putut cu mama ca să mă lase să mă uit. Știu că nu voiau să mă lase, n-au vrut să mă lase să mă uit la execuția lui Ceaușescu, deși îmi doream foarte mult. Până la urmă am văzut-o, chiar dacă în reluare, chiar dacă altfel. Și, oricât de dur ar suna, simțeam că trebuia să se întâmple. Și dacă ar fi s-o luăm de la capăt, tot așa aș face. Nu mă interesează că a fost în ziua de Crăciun.

Revenind la restricții… De ce zic asta? Pentru că se întrerupea curentul, pentru că era frig, pentru că eram tot timpul îmbrăcați în casă, pentru că părinții mei trebuiau să se umilească pentru o cutie de șuncă pe care o cumpărau la suprapreț de la niște doamne tovarășe care locuiau pe scara noastră și lucrau la restaurantul unui hotel. Se mai aducea marfă acolo și ele își luau pentru acasă și vindeau mai departe la suprapreț. Ei, și toată umilința asta doar ca să aibă copilul ce mânca, ceva mai bun decât pâine și lapte.

La noi, Revoluția a fost mai sângeroasă decât în alte țări. Poate pentru că restricțiile au fost mai mari. Poate pentru că nu au înțeles să facă un pas înapoi, cum au făcut în Iugoslavia, cum au făcut în Cehoslovacia, Revoluția de Catifea. Deci, putea să fie altfel. Dar, până la urmă, așa a fost, și eu chiar și acum la vârsta asta, consider că așa trebuia să fie. Toate aceste teorii contrafactuale că „dacă nu era acela, dacă nu se întâmpla așa, dacă a fost sau n-a fost revoluție”… Poate că am fost ajutați, c-or fi fost americanii, c-or fi fost rușii, puțin mă interesează. Contează că s-a întâmplat.

I: În oraș care era atmosfera?

Ț.D.: În Suceava nu a fost mare agitație, cel puțin nu-mi amintesc să fi fost. Nu știu dacă a ieșit lumea în stradă. Nu spun că n-au ieșit, știu că la aeroport a fost ceva, dar n-aș merge până la a spune că au fost manifestații. Din oraș, nu-mi amintesc nimic notabil, oricum nu m-au lăsat ai mei să ies. Știu că s-a ieșit, dar nu cred că s-a tras. Poate greșesc. În Suceava știu că s-au strâns oameni în fața Comitetului Județean de Partid, așa cred că se numea. Și da, au fost niște evenimente și pe la aeroport, dar nu a fost nimic de amploare majoră.

I: În familia dumneavoastră care era atmosfera?

Ț.D.: De bucurie! Mai era un aspect: părinții mei reușiseră să vadă Vestul. Cu aprobări speciale, cu tot felul de declarații, angajamente și cu pile, ca să fiu sinceră. O colegă de serviciu de-a mamei era căsătorită cu un colonel de Securitate, iar respectivul colonel ne-a făcut un mare bine. Îi suntem recunoscători și azi. A girat pentru părinții mei că se vor întoarce. Noi eram trei copii rămași în țară, evident că se întorceau, dar era nevoie de garanții. Și atunci li s-a aprobat plecarea în Vest, într-o excursie.

I: Părinții dumneavoastră v-au adus ceva de acolo?

Ț.D.: Da, da, îmi amintesc. Mama a venit foarte impresionată, iar poveștile ei de mamă care vede cum alți copii au de toate, ne-au rămas în minte. Știu că ne-a spus ceva ce ne repetăm și noi de 35 de ani: dacă vreau o portocală, mă duc și-mi cumpăr o portocală. Nu cu plasa, nu cu kilogramul, nu cu sacul, nu ca să am. Noțiunea asta de a nu face stocuri am învățat-o și noi cu greu, doar după Revoluție, poate chiar abia la pandemie. Mi-au adus dulciuri. Atunci am văzut Tic Tac pentru prima dată, bombonele cu aromă de portocale. Mi-au adus acadele și alte bomboane și bombonele. Au adus plase cu dulciuri pe care le-au împărțit egal  între cei patru copii din familie: eu, frații mei și vărul meu. Eu, ca dovadă a personalității mele de azi, le-am raționalizat și am mâncat câte una pe zi, ca să-mi ajungă cât mai mult. Băieții le-au înghițit pe toate până li s-a făcut rău. Era prin ’86. Eram conștientă că la noi nu se găseau astfel de dulciuri. La noi erau două feluri de dropsuri: cu căpșuni în ambalaj galben și cu vișine în ambalaj negru. Mai erau niște bomboane vândute la kilogram, tot dropsuri, cu praf de cacao pe ele. Mie alea nu-mi plăceau. Acadele nu prea îmi amintesc să fi avut pe vremea lui Ceaușescu. Erau niște batoane din zahăr, roșu cu alb cum sunt cele de Crăciun acum, dar erau artizanale și nu se găseau peste tot. Așa că da, mi-au adus dulciuri. Știu că mama și-a cumpărat un sutien. Era primul sutien cu arcuri pe care îl văzuse, și, în consecință, l-am văzut și eu. Era alb, din dantelă, finuț. Tatăl meu și-a cumpărat o pereche de pantofi din Germania de Vest. Apropo de restricții: nu aveai voie să pleci decât cu o sumă limitată de valută, ceva echivalent cu 60 de dolari, cred. Așa că, indiferent dacă mergeai în Vest sau în Est, se pleca cu marfă de vânzare. Se ducea vorba, se transmitea ce era „la căutare” în zona în care mergeai. În Vest nu prea aveai ce vinde ca să faci bani în plus, dar în Est, da. Se pleca cu prosoape chinezești, tot felul de mărunțișuri.

I: Aveți o grămadă de amintiri valoroase.

Ț.D.: Am, am. Și îi spun și fetei mele: cine uită istoria e condamnat s-o repete. Nu am inventat eu replica, dar cred în ea. Nu sunt uitate, stau undeva, în sertare. Discuția asta le scoate la lumină. Sunt acolo. Apropo de țările socialiste: îmi amintesc că în Suceava veneau polonezii la comerț. Noi le spuneam „polaci”. Veneau cu niște mașinuțe minuscule, ceva gen Lăstun dacă vă amintiți, pline ochi cu marfă. Niște mașinuțe mici, ticsite. Prin lunetă nu se vedea nimic, doar marfă. Aduceau orice, absolut orice să vândă. Bunica mea făcea croitorie la domiciliu, așa că cumpăram de la polonezi elastic rotund, de exemplu. Nu se găsea la noi. Aveau gumă de mestecat cu surprize, iar pentru noi copiii era un mare lucru. Erau niște hârtiuțe, unele cu benzi desenate, altele cu fotbaliști sau mașinuțe, ca niște timbre mai mari. Se făceau colecții cu ele. Și guma era bună, făcea baloane. Îmi amintesc cum vărul meu era foarte pasionat de guma cu surprize. Polonezii vindeau, dar nu știu ce făceau cu banii. Poate mergeau la mare la noi, poate se întorceau cu marfa nevândută. Nu-mi imaginez cum funcționa tot sistemul. Nu cred că nu aveau serviciu, dar nu știu de ce ajungeau până la Suceava. Ar fi putut să se oprească în Ucraina, URSS pe vremea aia.

I: Poate se dusese vestea că în România nu se găsește nimic.

Ț.D.: Da, uite, acesta e un aspect mai bun. La noi se vindeau mai bine! Comerțul între țările socialiste exista. Știu că și părinții mei au fost într-un „Tur al țărilor socialiste”, cum se numea pe atunci. Vindeau și hainele de pe ei dacă era cazul, ca să facă un ban în plus față de rația aia de 60 de dolari, cred eu. Nu știu exact cât valora dolarul la vremea respectivă, dar se transforma în mărci care erau la mare trecere. Se vindea tot ce aveai care putea fi de interes pentru localnicii de acolo, doar ca să te întorci cu ceva acasă. Îmi amintesc că am cumpărat un casetofon din Germania. Casetofon cu două boxe! Deci era stereo! Fratele meu cel mare era în culmea fericirii. Faptul că el avea casetofon era deja un eveniment în familie. Ceea ce-mi amintește că videoplayer n-am avut. Acela era evenimentul suprem. Familiile mai înstărite aveau. De exemplu, părinții mei erau prieteni cu diverse familii de medici, iar unii dintre ei aveau salarii mari, 5.000 poate și 6.000 de lei. Și aveau relații mai multe, prin prisma meseriei. Ei aveau videoplayer și casete cu filme. Când apărea o casetă nouă, circula prin tot orașul. Se făceau seri de vizionare, ca un mini-cinema. Toată lumea stătea pe jos, pe unde apuca, pe covor, pe pat, pe scaune, unul peste altul. Cât despre televizoare color – noi l-am avut primul abia după Revoluție. Era un Samsung. Înainte de Revoluție, doar unele familii mai înstărite aveau. Nu știu de unde le aveau. Poate le aduceau din afară. Țin minte că aveau niște culori simpatice, dar limitate. Roz, verde, fără toată paleta completă. Dar oricum, era un progres față de alb, negru și gri, cum aveam noi. Apropo de televizor, îmi amintesc că erau antene. Noi stăteam la etajul patru, deci aveam antena direct pe bloc. Și ca să prindem posturi, mai ales sâmbăta, cineva se ducea pe bloc, de obicei unul dintre frați, și altcineva stătea jos, lângă televizor, cu geamul deschis, și striga:  „Mai la stânga!”,  „Mai la dreapta!”, „Lasă așa!” În Moldova se prindeau posturile rusești: televiziunea din Moscova și televiziunea din Chișinău. TV Moscova avea programe de varietăți foarte frumoase. Nu înțelegeam nimic, dar era muzică, dans, spectacol, altceva decât vedeam la noi. Și mai știu că, apropo de limba rusă, ai mei făcuseră rusă în școală ca limbă a doua. Când prindeam TV Moscova, încercau să-și amintească ce învățaseră. Țineau pe televizor un dicționar roz, că televizoarele erau late și puteai pune lucruri pe ele. Se mai uitau din când în când în dicționar, poate înțelegeau ceva. Pentru copii, știu că la televiziunea rusească era un desen animat celebru: „Ну, погоди!” [Nu, pa-ga-ˈdi] – cu lupul și iepurașul. Era mult mai interesant decât ce aveam noi: Mihaela, sau Lolek și Bolek. A, da – Lolek și Bolek, cred că erau polonezi sau cehi, ceva de genul.

I: După ce a căzut regimul comunist ce a rămas sau ce s-a schimbat la școală?

Ț.D.: În primul rând, n-am mai făcut școală sâmbăta. S-a introdus și la noi noțiunea de weekend. Știu că o profesoară de la noi care era și cadru de Partid, a fost o vreme privită altfel. Nu era o persoană rea, mama mea a avut o relație bună cu ea și chiar ne-a ajutat mult în timp, dar imediat după Revoluție, cadrele superioare de Partid au fost tratate cu ostilitate, hărțuite. Lumea și-a dat drumul la gură și toate frustrările acumulate în anii ăia le-au revărsat asupra acestor oameni. Era o formă de descărcare colectivă. Dânsa a fost și profesoara mea. Eu n-aveam nimic de reproșat pentru că știam că ea împreună cu încă două doamne au ajutat-o pe mama să-i aducă pe bunicii mei de la Bârlad la Suceava când am început eu școala. Apropo de restricții, pe vremea aceea nu puteai să te muți unde voiai în țară. Erau orașe închise. Suceava era unul dintre ele sau, în orice caz, nu te puteai muta fără aprobare de la Partid. Bunicii au vândut casa din Bârlad, dar banii nu le ajungeau pentru a cumpăra un apartament în Suceava. Oricum, apartamentele nu se cumpărau pur și simplu, ci se repartizau în funcție de dimensiunea familiei și alte criterii: relații, poate și mită, nu știu sigur. Bunicii s-au calificat doar pentru o garsonieră, adică un apartament cu o cameră cum i se spune azi. Au fost bucuroși că era la etajul unu și avea balcon mare spre deosebire de celelalte care aveau doar un balcon mic. 

Așadar, după Revoluție, lumea și-a vărsat nervii pe cadrele de Partid. Noi nu am avut experiențe negative. Mama a fost membră de Partid cum au fost mulți. Avem și azi carnetul ei de Partid, acum e la nepoată-sa, ca moștenire, „în caz că se mai întâmplă ceva”. Ce s-a schimbat după Revoluție? În primul rând: libertatea cuvântului. Puteam să spunem orice. Profesorii la fel. Știu că aveam un profesor de engleză care era simpatizant liberal, poate țărănist, în orice caz, era de partea opoziției. Noi eram în clasa a V-a, dar el nu mai preda engleză. Orele lui deveniseră un fel de forum politic: vorbea în fiecare oră despre partidele istorice și despre de ce ele erau mai bune decât Frontul Salvării Naționale. El făcea apologia partidelor istorice în fiecare oră de engleză. Eram preocupată de politică, înțelegeam ce spunea. Nu eram de acord cu ce spunea și știu că am avut un conflict la un moment dat. I-am spus mamei: „Noi nu facem engleză deloc.” Eram în aceeași școală, iar mie engleza îmi plăcea. Și maică-mea care e o fire mai războinică, neștiind probabil ce moștenire genetică a lăsat în mine pentru că eu păream mai blândă, mi-a zis: „Și tu de ce nu zici nimic? Că, vorba aia, toți suntem liberi și putem să spunem ce gândim.” Așa că, revoluționară din fire, la un moment dat am ridicat mâna și l-am întrebat, frumos: „Domnule profesor, în viața asta mai facem și engleză sau doar politică?” Domnul, că nu mai era tovarăș, era „domn”, s-a supărat. S-a supărat foarte tare. A ieșit furtunos din clasă și a lăsat orele. Ne-a preluat altcineva. Nu știu dacă s-a certat cu maică-mea sau nu, dar știu că am rămas fără profesorul respectiv. Da, înțeleg ideea de educație civică, dar putea să o facă profesoara de istorie, dacă era atât de important. Engleza ar fi trebuit să continue. 

Ce s-a mai schimbat… Brusc, în magazine a început să apară marfă. La noi la Suceava era foarte multă marfă turcească. S-au deschis magazine turcești cu turci adevărați și au apărut brutării, magazine de haine, suc la dozator, sucul TEC. Și pâinea turcească! Dumnezeule! Îmi amintesc și acum mirosul și gustul. Era atât de bună, o franzeluță caldă, o mâncai până ajungeai acasă. Avea un miros special. Bunica mea făcea pâine în casă la cuptor, bună și ea, dar nu se compara. Alea erau cuptoare mari, semi-industriale. Pâinea turcească avea o crustă aurie, parfumată, tot cartierul mirosea a pâine caldă.

Altă schimbare a fost că lumea a început să facă comerț. Mulți și-au pierdut serviciile sau s-au lăsat de ele pentru că odată cu desființarea fabricilor a fost un gol. Exista ideea asta cu „părțile sociale”, acțiuni la fabricile de stat. Era un sistem socialist, dar cu tușe de capitalism. Nu știu exact cum se împărțeau părțile alea, dar lumea avea. După Revoluție, poporul a cerut distribuirea acestor părți sociale. S-a vândut totul pe nimic. Lumea a primit niște bani, puțini, și ăia s-au devalorizat imediat cu inflația din anii ’90. Și am rămas și fără bani, și fără fabrici. În Suceava era fabrică de fibre sintetice, așa cred că se chema, fabrică de lână, fabrică de tricotaje. Se făceau treninguri cu imprimeu cauciucat, ceea ce era atunci un mare lucru pentru exportul în Occident. Totul mergea către Vest. Sau măcar spre Ungaria, Cehoslovacia, nu știu dacă chiar în Vestul-Vestului. Odată ce fabricile au dispărut, unii oameni au pornit mici afaceri. Au luat banii ăia puțini și au plecat în Turcia. Cumpărau marfă, haine, blugi, bijuterii de aur, adidași și se întorceau să le vândă în țară. Asta făceau multe doamne, care au început astfel afaceri comerciale. Cu anii, unele dintre ele, mai pricepute, au pus deoparte bani, au făcut rost de capital și au deschis magazine: fie magazine alimentare mici, fie buticuri de haine sau dozatoare de suc care atunci erau ceva spectaculos. Mai era, tot în Suceava, un magazin mare cu turci din Turcia care aduceau haine mai scumpe: rochii de seară, accesorii. Erau haine de un alt nivel, o altă calitate.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

Ț.D.: Libertate. Libertate! De ce? Nu știu, asta se striga cel mai mult. Dincolo de „Moarte tiranului!”, dincolo de „Timișoara!” și ce se mai scanda, cred că „Libertate!” s-a strigat cel mai mult. Cred că asta ne doream cel mai tare. Sigur, ne doream și mâncare, ne doream și căldură, ne doream și lucruri nemateriale, evident că ni le doream. Cum ziceam, boala asta cu stocarea, mama n-a scăpat nici acum de ea. Ea, de Paști, începe să cumpere cu o lună înainte: pastramă nu știu de care și toate cele, ca și cum n-ar găsi și în săptămâna aia. Da, le găsești, dar poate că stai la o coadă mai mare. 

I: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție?

Ț.D.: Eu aș spune că înainte de Revoluție nu aveai libertatea de exprimare. Asta era. Faptul că tu ca și copil erai învățat să taci. Era o educație închisă, în care erai tot timpul suspicios. Trebuia să te păzești, să nu te deschizi față de nimeni. Chiar dacă aveai impresia că ai relații apropiate, nu știai cine te poate turna. Din nou, „pereții au urechi.” Toți ascultam Europa Liberă, dar o ascultam în șoaptă. Cu sonorul încet, cu „șșș, taci din gură!”, ca să putem asculta cu toții, să auzim tot. Toată această frică, tăcerea impusă… poate că, la un moment dat valorau mai mult decât lipsurile: unt versus margarină, lumina care se stingea între șase și șapte și poate că nu apucai să-ți termini temele. Și asta prețuiesc și acum: libertatea. Pentru că banii… ok, mai strângem cureaua, cum era o expresie în ’90. Ne administrăm altfel, mai facem un job, o „jumătate de job”, găsim soluții. Dar după 35 de ani de libertate, să ajungi iar la „pumnul în gură”, la prudență, la a spune altceva afară decât ce gândești înăuntru, mi se pare mai îngrozitor decât faptul că era doar un singur fel de pâine, un singur fel de portocale și două feluri de bomboane.

I: Aveți copii?

Ț.D.: Am o fetiță de 11 ani, da.

I: Și cum vi s-a părut preadolescența dumneavoastră prin comparație cu ce trăiește fiica dumneavoastră?

Ț.D.: Fiica mea, în afară de ce îi povestesc eu sau bunicii… Știți cum e?

Dacă nu merge Netflix-ul, „Mama, vino și fă ceva!” Sau nu merge internetul, nu merge nici YouTube-ul. Sunt atâtea variante. Telefoane… Da, știe că existau telefoane cu rotiță. Știe că nu aveam voie să ieșim din țară, nici copiii, nici adolescenții. Că nu te puteai urca într-un avion când voiai tu. Că puteai să ai bani, dar să n-ai ce să cumperi de banii respectivi. Sau să nu ai acadele. Libertatea și „bogăția” pe care o trăiesc copiii de azi, „bogăție” nu doar materială, e ceva greu de imaginat. Fiica mea are un statut social mai bun prin prisma mea, dar și copiii din familii cu resurse mai mici au acces la produse. Poate nu-ți iei ciocolată Lindt, dar îți iei Poiana, cu ce aromă vrei. Toată lumea are acces la alimente, la haine, la vacanțe. Locuiesc în Cluj. Acolo toată lumea pleacă în Ungaria. Până să dea statul român bonuri de vacanță, lumea nici nu mergea pe litoralul românesc sau în stațiunile noastre. Plecau în Ungaria când voiau ei! Nu te oprea nimeni la graniță. Nu-ți răscolea bagajele, nu-ți suna cineva la nu știu ce instituție, să-ți dea aprobări. Dacă vrem să plecăm împreună, plecăm. Nu e copilul „gaj” pentru întoarcere. Pentru că da, copiii erau de fapt niște gajuri. Erau niște garanții că părinții se întorc. Unii plecau… Acum, că vorbesc cu dumneavoastră, îmi amintesc: am avut o colegă, fata unei familii de medici. Părinții ei lucraseră în Irak cred că în perioada războiului Iran-Irak, la începutul anilor ’80. Au fugit în Germania de Vest. Ea a rămas la bunici. Toți știam că părinții ei sunt fugiți din țară. Și totuși nu a fost tratată rău. Era colegă cu mine de clasă. Și au reușit să o recupereze cred că în clasa a III-a. Eu eram într-a V-a la Revoluție, deci ea a plecat undeva prin ’87. Deci, da, în cele din urmă statul român a permis reîntregirea familiei. Dar cu multe bătăi de cap.

Dar ce trăiesc copiii din ziua de astăzi… Pe 22 decembrie am stat și ne-am uitat sau, mă rog, am lăsat-o pe fiica mea să se uite cam la trei sferturi din filmul Anul Nou Care N-a Fost, pentru că unele lucruri erau peste nivelul ei de vârstă. Erau scene de violență, apropo de fugitul din țară și de cei care erau prinși. Era un student, în filmul respectiv, care a fugit și… întâlnirea cu miliția – cum era pe vremea aceea – n-a fost deloc drăguță. Dar am vrut să vadă. I-am atras atenția asupra unor puncte-cheie. Filmul e foarte bine făcut – și ca limbaj, și ca recuzită, și ca detalii ale poveștii. I-am atras atenția la momentul acela în care un domn avea o plasă cu portocale și spunea: „Au băgat portocale după ce au făcut la Timișoara, ca să ne închidă gura.” Povestea e plasată în București, în timpul Revoluției. Și îi dă o portocală copilului care nu-și ținuse gura. Copilului care vorbise prea mult. Nu poți să concepi ca și copil născut acum, că toate aceste lucruri nu existau la un moment dat. Noi putem concepe că n-au existat mașini? Nivelul de libertate, să poți spune ceea ce gândești. Discutam chiar săptămâna asta despre cum erau tratați copiii și la școală, și în familie. Nu aveai un cuvânt de spus, nu-ți cerea nimeni părerea. Dacă îndrugai prea multe, îți luai una peste bot, scuzați expresia. Se aplicau pedepse corporale în școli. Lucruri de genul acesta, libertăți și drepturi individuale sau ale copilului sunt de neconceput azi.

I: Plecând de la experiența de viață actuală, ce credeți că ar fi de folos adolescenților în ziua de astăzi?

Ț.D.: Să-și cunoască istoria. Educație. Cred că, într-un cuvânt, asta e: educație. Atât în familie, cât și la școală. Eu trăiesc în Ardeal, o zonă care este poate mai flexibilă religios decât altele. Și simt nevoia de mai multă educație civică și biologică decât religioasă. Pentru că, din păcate, religia este adesea un alt fel de „pumn în gură”. Aș vrea să văd mai multă deschidere atât din partea familiilor, cât și a societății, în general. Mai multă toleranță și discuții. Trebuie să vorbim. Nu-mi dau seama cum e în alte zone. Eu consider că trăiesc într-o zonă privilegiată, și într-un oraș pe care îl numesc, cum îi spun și fiicei mele, „cel mai bun oraș al țării.” Nu știu cum e în Iași, în Neamț, în Bacău, Buzău, Galați, Tulcea, în sudul țării. Știu că acolo predomină religia mai mult. E o educație mai închisă, mai puțin tolerantă, nu știu exact, nu vreau să fiu impertinentă. Dar îmi vine în cap exemplul cu vaccinările. Eu sunt medic și am prieteni medici în toată țara, și în Europa, și în State. Pe mine mă înnebunește chestia asta. Apropo de educație: educație biologică, educație pentru sănătate, educație civică, să nu-ți iei știrile de pe TikTok. Educație. Pe toate planurile.