I: Bună ziua, Aș vrea să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți, când v-ați născut și unde?

B.B.: Mă numesc B.B., născut în anul 1975, la Oradea.

I: Iar adolescența unde v-ați trăit-o?

B.B.: Cu excepția vacanțelor, la Oradea. Vacanțele la țară, la bunici, în Sălaj, în județul Arad.

I: Aveți o amintire din perioada adolescenței care v-a rămas, așa, în minte sau în suflet?

B.B.: Sunt foarte multe, ca și când s-ar fi întâmplat ieri. E greu să spun una singură care-i mai vie. Poate că dintre cele mai intense sunt chiar zilele Revoluției din 1989. A fost un moment culminant. Pentru ce trăisem până atunci și ulterior, deși ulterior am mai văzut manifestații foarte mari, dar entuziasmul și sentimentul de eliberare care o fost atunci… ăla nu l-am mai întâlnit poate că niciodată. Lumea din stradă, deci am văzut efectiv cum a început lumea să iasă, om cu om. N-a fost cum se vede în filme sau în documentare sau nu știu ce, așa o masă uriașă de oameni. A început, așa, ca o ploaie cumva. O picătură, încă o picătură, încă o picătură, după aia mai multe picături, din ce în ce, după aia șuvoi! În Oradea, în cartierul unde locuiam eu, au început efectiv cu câteva claxoane pe stradă. La vremea aia nu se claxona ca în ziua de azi. Atunci, dacă cineva claxona, claxona cu un motiv. Și a trecut o mașină pe stradă, eu locuiam pe unul dintre marile bulevarde din Oradea, a fost un claxon, după câteva minute încă unul, după aia încă unul și încă unul și încă unul. După aia a început să iasă un om în stradă fără să strige neapărat ceva. Toată lumea era la muncă, era dimineață devreme, 10 – 11 probabil, cam așa. După aia a mai ieșit un om și încă un om și încă un om și după aia a început să strige, să scandeze. Când a văzut lumea că au ieșit oamenii, după aia au început să iasă din ce în ce mai mulți și a fost după aia șuvoiul.

I: Vă aduceți aminte data? În ce zi era?

B.B.: Nu știu să spun exact. Știam că se întâmplă ceva. Deci trebuie să fi fost sigur după evenimentele de la Timișoara pentru că știam deja de câteva zile de la mama care fusese la Timișoara, având rude acolo. Și mama când venise acasă făcu o legătură și cu ce o fost în Ungaria, 1956. Și ne-a zis „la Timișoara e contrarevoluție”, dar interpretată în sensul contrarevoluției ungare, deci anticomuniste, nu în sensul contrarevoluției interpretate de comuniști Ai mei n-au fost comuniști, n-au fost nici membrii de Partid. Bunicul chiar a fost în Rezistența anticomunistă, deși n-am știut decât mult după ’89 că a fost în Rezistență. N-au avut curaj să ne spună și probabil c-a fost arma lor, conspirativitatea, ca să scape, să nu-i prindă comuniștii. Și știam deja de câteva zile, dar atât știam. Și părinții se fereau să vorbească, adică în toată copilăria n-am știut aspectele din istorie cele pe care le știm azi.

Și de la bunica am aflat că bunicul a fost în Rezistența anticomunistă abia prin 1995 și ultimele detalii despre activitatea bunicului în Rezistența anticomunistă le-am aflat în 2008 de la fratele lui. Atât de conspirați au fost. A fost singura lor armă, căci altfel, o pățeau.

I: În perioada aceea de început, când lumea claxona și ieșea în stradă, la televizor ce se arăta, ce se spunea?

B.B.: Nu se arăta încă. Se văzuse ceva în București, era exact perioada aia când s-a întrerupt emisiunea, Ceaușescu avea mitingul. Deci probabil că a fost în ziua aia, că mi-aduc aminte că  alternam între televizor și stradă. Se întrerupsese la televizor emisiunea lui Ceaușescu deși noi, sincer, în familie cel puțin, nu prea ne uitam la Televiziunea Română. N-aveai la ce fiindcă era numai propagandă comunistă. La noi televizorul tot timpul era pe canalele ungurești, acolo erau și emisiuni pentru copii, și filme, și desene animate. Dar atunci, nu știu cum, probabil că știind și simțind că se întâmplă ceva, de data aia o fost pe români și am văzut momentele alea când fugea, când s-a întrerupt televiziunea. Pentru prima oară am auzit la televizor Deșteaptă-te române și a fost impresionant să auzim Deșteaptă-te române pentru că nu se cânta, era interzis în epocă. Imnul era Trei culori.

I: Și cum a fost pentru dumneavoastră și pentru familia dumneavoastră când ați auzit cântându-se, pentru prima dată, Deșteaptă-te române?

B.B.: Aveam 14 ani la vremea respectivă, nu înțelegeam lucrurile ca acuma. Dacă aș fi trăit momentele respective acum la vârsta asta, mi-ar fi dat lacrimile. Atunci doar am realizat că e ceva deosebit, dar nu la intensitatea la care aș înțelege acuma. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva într-adevăr cu totul și cu totul deosebit, și vedeam lumea din stradă. Pe unii îi recunoșteam pentru că erau funcționari, angajați ai statului. Erau inclusiv cei care serveau la mese la o braserie nenorocită, proletară de la parterul blocului, inclusiv ei ieșeau și răcneau ca smintiții „libertate, libertate”. Îmi dădeam seama la vârsta aia că nu erau nu știu ce mari intelectuali, dar să-i vezi că zbiară în stradă și cei care, sincer, n-aveau nici foarte multe de pierdut în viață, nici foarte multe de câștigat la ce nivel social erau, asta mi-a dat un semn că ceva se întâmplă, într-adevăr, cu totul deosebit pe lângă mulțimea uriașă. Efectiv s-a oprit circulația pe bulevardul deosebit de circulat, întotdeauna a fost deosebit de circulat fiind arteră principală. Efectiv s-a oprit circulația, nu se mai putea trece, atâta lume era în stradă. În afară, cred că de bolnavi și de copii, toată lumea a fost în stradă.

I: Și care era atmosfera din stradă?

B.B.: O euforie absolut nebunească, ceva fenomenal. N-am mai văzut așa ceva niciodată de atunci. Am mai văzut entuziasm, am mai văzut tot felul de atitudini, dar ca atunci, așa o dezlănțuire de energie și de fericire, de exuberanță… Lumea oricum nu realiza ce urma să vină în anii ’90. Atuncea era un sentiment absolut uriaș de libertate. Și-mi aduc aminte că citisem din cărțile publicate la vremea respectivă și care se găseau în librăriile respective, mi-am adus aminte exact în momentele alea de o scenă dintr-unul din lagărele de concentrare naziste, când au fost eliberați deținuții și strigau în germană „Wir sind frei, suntem liberi.” Și mi-am dat seama ce ar fi trebuit să simtă respectivii când au fost eliberați din lagăre, că am făcut legătura imediat cu descrierea.

I: Este extrem de emoționant pentru mine ce-mi povestiți acum.

B.B.: Da, lucrurile astea le-am simțit – e absolut adevărat. Adică și eu sunt emoționat când îmi aduc aminte de ele, pentru că le retrăiesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri… Efectiv, parcă s-a întâmplat ieri.

I: Și cei din familia dumneavoastră – rudele, prietenii – ce spuneau despre ce se întâmpla?

B.B.: La început, au fost entuziasmați. Țin minte că, după ce a fugit Ceaușescu, la televizor se transmitea constant: „A fugit dictatorul!” Apăreau tot felul de zvonuri: că a fost văzut nu știu pe unde, în nu știu ce mașini, de ce culoare, cu ce numere de înmatriculare. Îl vânau!

Totul s-a întâmplat în aceeași zi în care a fugit Ceaușescu cu elicopterul. La doar câteva ore după, când se transmitea la televizor că dictatorul fusese văzut într-un anumit județ, cu o Dacie de culoare roșie, cu un anumit număr, atunci voiam să notez pe hartă locurile respective. Dar în doar câteva ore, după euforia și entuziasmul de la început, mama mi-a interzis.

Tata era la serviciu, țin minte că a stat acolo două sau trei zile, deși nu lucra într-o instituție strategică. Totuși, i-au ținut la „permanență”. Apoi, seara, au început să se tragă focuri prin București. Știu că ne-au interzis să ieșim. Tot ce vă povestesc acum am văzut de la balcon. Locuiam la etajul I și aveam o vizibilitate foarte bună asupra străzii. Fiind la bulevard, vedeam tot, poate chiar mai bine decât cei de la nivelul solului. Tata ne-a interzis să ieșim pentru că deja se mobilizau oameni cu steaguri care mergeau spre primărie. Țin minte că după vreo două zile, într-o seară, niște băieți de 16-17 ani de la blocul vecin, au venit și au strigat de jos la tata să iasă afară și să le dea steagurile. Aveam două steaguri primite, nu mai știu exact dacă de la asociația de locatari sau direct de la stat, un steag al României și unul cu însemnele Partidului Comunist Român. Era obligatoriu să le arborăm la sărbătorile oficiale. Nu doar noi, toată lumea le arbora, pentru că veneau de la Partid. Steagul comunist l-au scos părinții mei imediat cum a început agitația. Celălalt, cu stema, știu că am tăiat-o eu cu mâna mea – stema comunistă. Așa că steagul a rămas cu gaură. Băieții aceia au venit, tata a luat steagul și l-a aruncat de la etaj. Au zis că merg la primărie să manifesteze. Le-a dat steagul și nu l-au mai adus niciodată înapoi.

I: Și cam câte zile au stat oamenii în stradă?

B.B.: Doar în ziua respectivă. După aceea nu au mai ieșit în stradă, toate manifestările s-au mutat la primărie. Noi nu mai vedeam nimic pentru că nu locuiam în zona primăriei. În stradă, masiv, au fost doar atunci. Mai ieșeau, dar clar nu la același nivel, deși era destulă lume afară când au început să vină convoaiele cu așa-zisele „ajutoare de dincolo”.

I: Și, de fapt, ce erau convoaiele acelea?

B.B.: Erau ajutoare, dar de ce le zic „așa-zise”? Pentru că au continuat să vină până prin primăvară, tot veneau convoaie, camioane. În primele zile știu că aruncau direct din camioane ce aduceau. N-am prins absolut nimic niciodată! Mă duceam și eu, copil fiind, vedeam că vin și vedeam cum fuge lumea după camioane. Se aglomera ca astăzi în taberele de refugiați din alte părți ale lumii.

I.: Ce aduceau?

B.B.: Unii ziceau că au primit un casetofon, alții ziceau că au primit bomboane, alții, haine. Uneori aruncau din camion, alteori opreau și împărțeau, dar eu n-am ajuns absolut niciodată. Nici nu ne băgam în grămezile alea, erau periculoase. Copil fiind, nu o dată în perioada comunistă, la cozi – la ouă sau la banalele bilete de cinema – am fost în pericol să fiu zdrobit de mulțime. În așa hal se înghesuiau! Și învățasem lecția că e periculos să te bagi în astfel de mulțimi, efectiv te zdrobesc! Te turteau pur și simplu. 

Mai târziu, la liceu, știu că aduseseră haine. Râdeam pentru că la un moment dat s-au făcut niște liste cu cine primește ajutoare. Erau, bineînțeles, într-o ordine de bun-simț: orfani, copii cu un singur părinte, familii sărace, etc. Și tot de-asta zic „așa-zise” ajutoare, au trimis și o grămadă de gunoaie, ce nu le mai trebuiau. Erau, practic, haine de second-hand, cum sunt astăzi.

Oricum, am văzut cu ochii mei ajutoarele. Eu, de exemplu, n-am primit nimic. Unii au primit câteva haine, încălțăminte, dar se vedea că erau vechi, nu era nimic nou. Exact cum se aduce acum marfa la second-hand cu camionul, așa o aduceau și atunci. Vă spun: astea sunt experiențele mele personale. Nu pot să contest sau să neg că n-or fi fost și ajutoare utile. În ce fel au fost distribuite, nu știu. Eu spun doar ce am văzut cu ochii mei.

I.: Pentru că ați menționat de cozi, cum a fost pentru familia dumneavoastră în perioada raționalizării? Când era frig, când era totul din ce în ce mai greu?

B.B.: Crunt. Crunt, crunt, crunt. Greu de descris în ziua de azi. Nu știu dacă cineva din ziua de azi poate să înțeleagă ce a fost atunci. Efectiv, nu știu să descriu cât de crunt era. Raționalizarea în sine, sărăcia uriașă, lipsurile uriașe, dar și faptul că trebuia să stai la cozile respective. Eu, ca și copil, de exemplu – pentru că părinții lucrau, și deși locuiam cu bunica, care era pensionară și avea timp să stea la cozi – nu reușeam să prindem tot ce era de luat. Adulții nu reușeau să stea la cozi, trebuia să stai la coadă la absolut orice.

I.: Trei nopți?!

B.B.: Da, da, și n-am primit nimic. Cozile nu erau anunțate oficial, se zvonea: „Vine camionul!”. Și tu te așezai la rând pentru că aveai nevoie. Știai aproximativ că ar trebui să vină sau se auzea din gură-n gură. Pe atunci, totul funcționa foarte mult pe bază de zvonuri. Venea cineva și spunea: „Vezi că vine gazul!”, în Oradea, nu era gaz metan. Aragazele erau pe butelie și trebuia să stai la coadă la butelii. Mergeai cu capacul de la butelie ca să nu-ți fure cineva butelia. Se făceau șiruri întregi și fiecare își punea la rând capacul din fier. Se făceau liste, dar fiecare făcea cum îl tăia capul. Venea unul și zicea: „Fac eu listă, să fie corect!”. Scria numele pe hârtie și îți scria și numărul de ordine pe capac, dar după o jumătate de oră, putea veni altul cu altă listă.

Oamenii se organizau între ei. Nu era o autoritate care să impună o ierarhie clară. Dacă zece oameni voiau să facă liste, zece liste se făceau. Și trebuia să fii tot timpul cu ochii în patru, ca nu cumva, dacă ai fost pe prima listă și aveai un număr mai în față, să vină altul și să te treacă la coadă, inversând ordinea. Și era așa la tot. De exemplu, la pâine stăteam zilnic la coadă. În Oradea, față de alte zone din țară, nu a fost cartelă la pâine. În restul țării, aproape peste tot era cu cartelă, dar în Oradea nu, doar că nici nu îți dădeau cât aveai nevoie.

În rest, produsele erau pe cartelă: zahăr, ulei. Țin minte că mergeam cu mama să ridicăm rațiile de la o alimentară din apropiere. Mergeai, îți ridicai rația și din aia trăiai. N-aveai altă sursă. Se vindea mult pe sub mână. „Boieri” erau, pe atunci, cei care lucrau la alimentară. Puneau deoparte cât puteau. Din rații nu prea puteai fura, dar mai venea marfă bună care nu apărea în magazin. Nu știu cât primeau, dar dacă aveai cunoștințe acolo, te anunțau: „Vezi că am primit nu știu ce, vino!” Inclusiv cărțile se dădeau pe sub mână. Nu că ar fi fost interzise, dar unele erau mai căutate. Nimeni nu voia să citească „Omagiu lui Ceaușescu” și propaganda comunistă. Dacă apărea o carte mai răsărită – oricum, toate erau cenzurate – te anunța librara: „Hai, vezi că am primit ceva bun.” La fel era și cu caietele, rechizitele. Țin minte că mama își făcuse ceva relații și, când aveam nevoie, îi spuneau: „Am primit caiete” , apoi ne duceam să luăm ce ne trebuia pentru școală.

Cozile au fost crunte. Și la cinema, vă spun, niște cozi la bilete de nedescris azi. Era cam singura distracție publică mai răsărită. Dacă mergeai la film, deja era ceva, erai „spălat”, cum se zicea. Și cozile erau uriașe. Să vă imaginați un hol din ăla mare de cinematograf, plin-plin, până afară. 

I.: Și erau bilete pentru toți?

B.B.: Nu prindeai întotdeauna bilete, dar ca să vă imaginați: se eliberau bilete peste capacitatea sălii. Deci sala de cinematograf era absolut ticsită. Pur și simplu nu aveai unde să calci. Pe scări, pe margini, oriunde era un loc liber, era și un om. După ce se ocupau toate scaunele, lumea stătea peste tot. Dacă erai sus și în timpul filmului voiai să mergi la toaletă, nu mai puteai ieși. Era imposibil. Țin minte că am văzut „Războiul Stelelor” și „Imperiul contraatacă”, iar la filmele astea era aglomerația maximă. La filmele de propagandă comunistă, cele coreene, vietnameze, nu se înghesuia lumea. Dar la cele care aveau căutare, gen „Superman”, se făceau cozi uriașe. Am văzut „Superman” în perioada comunistă. Existau și mici bișnițari, șmecheri. Unii cumpărau mai multe bilete și le vindeau mai scump. Țin minte un film cu două serii, gen „Războiul Stelelor” care era mai lung, biletul costa vreo trei lei. Șmecherii ăștia le luau și le vindeau „pe sub mână” cu cinci sau chiar șapte lei. Stăteau în fața cinematografului și șopteau: „Bilete, hai, bilete!” Și nu păreau mult cinci lei, dar era o distracție scumpă, sincer. Mergeai la film și atât, nu era ca azi, cu popcorn, sucuri și alte chestii. Îți cumpărai biletul și aia era. Atât îți permiteai. Nu aveai bani pentru mai mult.

I.: Să ne întoarcem un pic la atmosfera Revoluției. După ce a fost executat Ceaușescu, cum s-a schimbat atmosfera pe stradă și în familie?

B.B.: Nu s-a știut. Pentru toată lumea a fost un șoc și o surpriză. Țin minte ziua în care s-a anunțat că a fost împușcat. Era seara și tocmai ne pregăteam de culcare. Dar pentru că anunțaseră că o să difuzeze procesul și execuția, n-a mai dormit nimeni. Am stat treji până pe la 11-12 noaptea. Și era ceva mare atunci să stai treaz până la ora aia. Concluzia generală a fost: „Bine că l-au împușcat. Măcar știm o treabă.” Oricum toată lumea îl vroia mort. Ce plâng unii astăzi că „vai, Ceaușescu…” Toată lumea l-a vrut mort! Cine spune astăzi altceva, minte cu nerușinare, ca să nu spun altfel. Au mai fost patrule militare pe stradă, se patrula cu camionul încărcat cu soldați, dar cam atât. Sincer, nu a fost o mare agitație legată de execuție. Lumea se aștepta la o astfel de finalitate. Cred că oricine ar fi pus mâna pe el, l-ar fi dat pe mâna Armatei sau poate chiar l-ar fi linșat. Asta am auzit de la toți. N-a fost niciunul care să spună: „Băi, dar totuși, poate nu facem bine…” Nimeni! Absolut nimeni!

Țin minte că a fost un ofițer, o cunoștință a unei cunoștințe a unui prieten de-al lui taică-miu, care a venit la noi acasă. De ce? O altă dovadă a lipsurilor uriașe: armata și-a pus banderolă tricoloră pe mânecă, ca să arate că e de partea populației. Ei bine, nu găseau o banderolă tricoloră! Nu știu cum au vorbit la telefon, dar taică-miu i-a zis: „Noi avem ceva pe-acasă, hai pe aici să-ți dăm să-ți pui pe mânecă.” Și a venit ofițerul acela, un om la vreo 50 și ceva de ani. Îmi amintesc și acum că era speriat. Copil fiind, îmi dădeam seama că e speriat. Îl auzeam vorbind cu tata și era clar că îi era frică, ca militar, să nu fie acuzat că e de partea lui Ceaușescu. Asta spune tot despre cât de tare voiau oamenii să scape de el. Nimeni nu zicea: „Hai totuși să nu-l prindem” sau „să nu-l împușcăm.” Nu se vorbea despre împușcare, lumea voia doar să fie prins și să scape de el. Atât.

Lumea era speriată. Se trăgea la București. Țin minte și panica generală de atunci. S-a anunțat: „Nu beți apă, e otrăvită de teroriști!” Îmi amintesc că m-am dus la magazinul din colț, la aprozar. Acolo se vindeau legume, fructe, dar și apă minerală și suc, când se găsea. Aprozarele erau, pentru cine nu știe, magazinele cu produse agroalimentare. M-am dus până acolo, era la vreo 200 de metri, deși se spunea că sunt teroriști peste tot și că se trage. Dar am ieșit, pentru că îmi dădeam seama că n-avem apă de băut. Murim de sete! N-am găsit nimic și m-am întors cu punga goală. Și da, lumea era stresată. Vedea teroriști peste tot. Pe tata l-au oprit în oraș, mergea cu mașina personală. Se organizaseră patrule cetățenești, filtre care opreau pe oricine. Fiecare se dădea revoluționar, cum avea chef.

I.: În ce scop?

B.B.: Pentru că vedeau teroriști peste tot și văzuseră la televizor că în alte părți se făceau filtre. Și se puneau câte trei pe drum, se declarau revoluționari, își puneau o banderolă tricoloră și gata, erai revoluționar. Căutau „teroriști și securiști”, pe asta era psihoza. Teroriști și securiști. Dar nimeni nu știa cum arată sau cine sunt. Se știa doar ce se spunea la televizor. Nu știu ce aveau în cap, dar unii s-au pus să facă filtre.

I.: Și după ce Ceaușescu a fost executat, ce a urmat în zilele de după?

B.B.: Viața a continuat în ritm normal. Lumea era preocupată de supraviețuire, să-și facă rost de mâncare. N-a fost nicio schimbare semnificativă, nimic deosebit. Oamenii au zis: „Bun, bine că am scăpat și de ăsta, bine i-au făcut!” Și gata. Lumea a mers mai departe. Nu mai interesa pe nimeni de Ceaușescu. După aceea au început să-i prindă pe apropiații lui. Ne uitam la televizor cum îi prindeau. L-au prins pe Bobu și pe nu știu care din anturajul lui Ceaușescu, dar oricum nu știam cine erau. Televiziunea spunea: „A fost ministru, a făcut nu știu ce… bla-bla-bla.” Ne uitam, și asta a fost. Nu era nimic spectaculos.

I.: Dar la liceu s-a schimbat ceva după aceea? Ce vă spuneau profesorii, dacă v-au spus ceva?

B.B.: Nu, profesorii nu au spus nimic. Toți făceam eforturi să trecem de la „tovarășa profesoară” la „doamna profesoară” – să ne dezbărăm de limbajul comunist. Îți venea din reflex să spui „tovarășul” și „tovarășa”, pentru că atunci toți erau tovarăși, cu excepția doctorilor. Doctorii erau „domnul doctor”, restul erau „tovarășul inginer”, „tovarășul profesor” și așa mai departe.

Și apoi, de Paște, a fost iar o psihoză. Nu știu dacă în toată țara, dar la noi a fost. Nu știu cum a început zvonul – oricum circulau multe zvonuri – dar țin minte foarte bine: se spunea că de Paște o să vină răzbunarea teroriștilor lui Ceaușescu. Îmi amintesc vorba exactă: „Crăciunul a fost al vostru, Paștele va fi al nostru.” Adică: voi l-ați omorât pe Ceaușescu, acum vine rândul nostru să ne răzbunăm. Se zvonea că o să fie masacre, că se va trage în oameni, că vor fi morți mulți. Că teroriștii despre care nimeni nu știa exact cine erau, urmau să se răzbune. Se spunea că erau teroriști arabi sau copii orfani crescuți de Ceaușescu special pentru așa ceva. Țin minte foarte bine atmosfera aceea de teamă. Eu făceam naveta la liceu în alt oraș și în ultima zi înainte de Paște, când m-am întors acasă, a doua zi nu ne-am mai dus la școală. Pentru că zvonul era că va fi masacru. Și nimeni n-a fost trecut absent pentru că n-a venit nimeni la școală. Și nu s-a întâmplat nimic, asta a fost tot. A fost ultima zvâcnire pe bază de zvonuri. În rest, nimic. Profesorii n-au zis nimic, nu a înfierat nimeni comunismul, dar toată lumea era superfericită că a scăpat de mizeria comunismului. Noi fiind aproape de Ungaria, oamenii s-au orientat foarte repede spre capitalism. Și deja începeau să apară în piețe produse din occident, de fapt din Ungaria.

Au apărut și televizoarele color. Era o isterie să-ți cumperi televizor color. Se vindeau fără garanție, în cutii sigilate. Unii au cumpărat televizoare care aveau ecranul spart și așa au rămas cu ele. Comercianții nu le primeau înapoi. Toată lumea s-a apucat de comerț. Unii au făcut bani. În rest, lumea și-a văzut de viață. Dar mă refer aici la imediat – în primul an, doi. După aceea a fost mai rău. Anii ’90 au fost crunți din punct de vedere economic. Lumea a sărăcit foarte mult. S-au devalorizat banii, nu mai valorau nimic. Țin minte că ai mei aveau ceva bani puși deoparte. Era vorba de vreo 5.000 de lei care însemnau, poate, două salarii și jumătate. Se ajunsese să nu-ți mai poți cumpăra aproape nimic cu 5.000 de lei. Cred că abia îți luai două pachete de țigări…

I.: Uau!

B.B.: Da, se devalorizaseră banii foarte rapid. Nu se mai plăteau salariile la timp. Țin minte că prin ’93 sau ’94, ai mei fiind bugetari amândoi, cum era de altfel aproape toată țara la vremea aceea, că nu erau destule locuri la privat, n-au primit salariile la timp. Și, de sărbătorile de iarnă, am rămas efectiv fără bani, pentru că statul nu a plătit salariile.

I.: Și cât timp a durat situația asta? Vă aduceți aminte?

B.B.: Mult. Mult, mult, mult. Primul meu job a fost în 2000, după facultate, de fapt în ’99. Făcusem o facultate de șase ani, și în ’99, încă nu erau salarii la privat. Nu primeai salariu.

Să nu-și închipuie nimeni că erau cine știe ce sume.

Și majoritatea te angajau la negru. Nu voiau să te angajeze cu carte de muncă. Dacă totuși o făceau, vorbim de 1999 până prin 2004-2005, și plecai de la locul de muncă, dacă voiau să-și bată joc de tine sau nu știau cum să scape de tine, îți băgau ceva pe gestiune, spuneau că mai ai ceva lipsă și te amenințau că nu-ți dau cartea de muncă. Și nu ți-o dădeau. Pe atunci aveai carte de muncă fizică. Nu era ITM-ul digitalizat de acum. Astea erau vremurile. Până prin 2004 a fost o varză totală. Anii ’90 au fost partea cruntă. Apăreau banii noi, bancnota de 1.000 de lei, iar în cel mai scurt timp, nu mai aveai ce face cu ea. Nu mai avea nicio valoare.

I.: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

B.B.: Haos. Asta s-a văzut, asta am simțit: haos. După primul moment de entuziasm, deja spre după-amiază, când a apărut în față Iliescum, despre care nu știam cine este, habar n-avea nimeni, cel puțin nimeni din câți cunosc eu, a început haosul. Când s-a început să se tragă și au început știrile, țin minte ca și cum ar fi fost ieri, deși aveam doar 14 ani, a fost o știre că în România sunt 60.000 de morți. Eu, pasionat de istorie fiind, chiar și la vârsta aia, citind foarte mult, mi-am dat seama că e ceva exagerat. 60.000 de morți e enorm. Nici în marile bătălii din istorie nu au fost atâția morți. Unde-s 60.000 de morți? Chiar dacă vedeam că se trage, mi se părea umflat cu pompa. Simțeam că ceva nu e în regulă. Și tot ce vedeam era doar ce se dădea la televizor, nu aveai alte surse de informare. Zvonurile circulau nebunește, tot felul de aberații, inclusiv locale. A fost un haos total timp de câteva zile, până când s-a anunțat că l-au împușcat pe Ceaușescu. După aceea, lucrurile s-au liniștit brusc și lumea și-a văzut de viață.

I.: Vă aduceți aminte cât timp a persistat sentimentul acesta de haos?

B.B.: Până când l-au împușcat. În seara în care au anunțat că dictatorul a fost prins, judecat și executat. Nu știu câte zile exact, dar câteva sigur. Am trăit în starea aia de asediu. Nu știai ce se întâmplă. Toți vedeau teroriști peste tot, toată lumea era suspectată de ceva. Părinții nu ne-au lăsat să ieșim din casă. Ce vorbeau adulții în jurul nostru era doar despre asta. După primul moment de entuziasm, a venit frica. Știau ce înseamnă Securitatea și și-au dat seama că dacă nu se termină în favoarea noastră, va fi o problemă mare. Asta am simțit-o clar la adulți.

I.: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

B.B.: Nu știam ce e libertatea. Nu te gândeai la așa ceva. Nu se vorbea despre asta. Comuniștii, ca și unii de azi de altfel, aveau propaganda lor: că trăim în libertate, că avem democrație. Bine, spuneau „democrație populară”, dar nu aveai termen de comparație. Știam doar că ceva nu e în regulă. Simțeam presiunea, interdicțiile, frica de Securitate. Știam că nu ai voie să asculți Vocea Americii sau Europa Liberă, că faci pușcărie. Îi vedeam pe adulți: doar între unu, doi oameni de încredere se spuneau bancuri despre Ceaușescu. Și atunci se făcea cu avertisment: „Îți spun, dar să nu zici mai departe!” Glumele cu Partidul sau cu Ceaușescu se făceau doar între cei foarte apropiați. Deci nu, nu știam ce e libertatea. Știam doar că sunt foarte multe interdicții. Că dacă spui sau faci ceva, ești pedepsit. Chiar și gesturile erau condamnate.

Eram prin clasa a V-a sau a VI-a când mi-am luat o bătaie serioasă pentru că mă jucam cu un coleg în clasă. Deasupra tablei era portretul lui Ceaușescu, ca în toate sălile de clasă. Noi ne jucam cu buretele ud și plin de praf de cretă și îl aruncam unul în altul. Uniformele erau albastre închise, și dacă te nimerea, rămânea o pată albă și asta era distracția. La un moment dat, colegul a aruncat și a nimerit portretul lui Ceaușescu. A rămas o pată albă. A venit un profesor, a văzut, ne-a întrebat cine a făcut. „Tovarășul Ceaușescu?! Cine a fost?” Noi am recunoscut: colegul a aruncat, eu am participat. Ne-au bătut pe amândoi de nu am mai știut de noi. Luai bătaie și dacă veneai fără cravată. Poate o uitai sau era la spălat. Dacă veneai fără ea, riscai două palme sau, mai rău, rușinare publică. Ți se lua cravata. Dacă făceai ceva mai grav decât o simplă greșeală, deveneai „oaia neagră”. Toți aveau cravată, iar dacă nu aveai, era clar că ai făcut ceva rău. Se vorbea și despre tunsul „cruce în cap” sau zero, pedepse de pușcăriași. Nici soldații nu erau rași zero atunci. Ne amenințau cu asta.

Țin minte din clasele I–IV: învățătoarea ne trăgea de perciuni. Era o femeie de vârsta bunicii mele, născută în anii ’20, ultima generație cu ea. Trăise și ea altceva decât comunismul, dar ne spunea că regele a fost rău și că a fost bine că a fost alungat. Mi-aduc aminte clar lecția în care ne-a spus că România a avut un rege, dar a fost rău. Comuniștii i-au zis „fuguța, du-te din țară, că asta e țara poporului”. Eu nici nu știam că România avusese un rege. Atât știam despre istorie. Deci nu știam ce e libertatea. Ne-am bucurat în ’89, dar nu știam pentru ce ne bucurăm. Nu puteai compara cu nimic, efectiv nu aveai cu ce. Totul era sub presiune, un regim dictatorial. Ieșeam la curățenie pe malul Crișului când zicea Partidul. Muncă patriotică duminica, că doar duminica era liberă.

Țin minte o vacanță de vară când, pentru 23 August, nu am putut merge la țară. Ne-au dus la repetiții pentru manifestațiile de pe stadion. Ne-au dat pantaloni scurți albaștri și tricouri albastre și, două săptămâni, în fiecare zi, după-masa, câte două-trei ore, mergeam pe stadion să repetăm. Dacă venea Ceaușescu sau alt lider de rang înalt la Oradea, ne scoteau în stradă, să vadă că e frumos. Și pe noi copiii ne scoteau. Țin minte o dată când a venit Ceaușescu, am stat ore în șir pe marginea drumului până a trecut prin fața noastră. Și apoi ne-au dus înapoi la școală. Nu s-a ținut oră. Dacă venea Ceaușescu, se suspendau cursurile.

I.: Pentru că suntem la capitolul libertate, se asculta în casa dumneavoastră Europa Liberă?

B.B.: Nu, nu, nu. Nu se asculta. Aveam o singură persoană apropiată a părinților care asculta Europa Liberă, dar părinții mei nu au ascultat niciodată. Sincer, în primul rând, nici nu prea aveai cum. Radiourile erau toate construite pe bandă S, tocmai ca să nu poți prinde posturile occidentale. Ca să poți asculta Europa Liberă, trebuia să modifici radioul, să-l tragi în banda Vest. Comuniștii fabricau toate radiourile cu o bobină care avea un anumit număr de spire, reglată astfel încât să prinzi doar posturile din blocul comunist. Nu puteai prinde nimic din afară. Și să faci modificarea aia era periculos. Nu te duceai la cineva să-l rogi: „Trage-mi radioul în banda Vest”, că imediat te suspecta că vrei să asculți Occidentul. Și nu știai cine te poate turna la Securitate. Singura persoana pe care am auzit-o ascultând Europa Liberă, asculta, de exemplu, slujbele greco-catolice de duminică. Era greco-catolică, nici asta nu aveai voie să fii! Țin minte o seară când am venit acasă și persoana respectivă era la noi. Era o atmosferă de înmormântare, am crezut sincer că a murit cineva. Bunicul meu murise în 1980 și era aceeași atmosferă. N-am întrebat nimic, mi-am dat seama că nu era momentul. Apoi, stând pe acolo, am prins discuția… Părinții mei cred că nici nu știau încă ce urmează să afle. A fost o confesiune foarte mare. Atunci au aflat că acei oameni erau greco-catolici. Și asta, deși familiile noastre se cunoșteau de peste 40 de ani, din vremea bunicilor. Atât de mare era presiunea în legătură cu libertățile. Nu aveai curaj nici măcar să spui ce religie ai. În rest, nu. Nu am auzit nici la adulți să discute între ei ce s-a zis la Europa Liberă. N-aveai curaj. Știai că e interzis și că, dacă se află, poți ajunge la Securitate.

I.: Cum erau tratate minoritățile în perioada comunistă?

B.B.: Foarte sincer? Între copii nu făceam nicio diferență. Am avut colegi maghiari, dar nu am văzut niciun fel de discriminare. Eu, cel puțin, nu i-am oprimat și nu am văzut pe nimeni să facă asta. Fiind în Bihor, aveam mulți unguri în jurul nostru. Și chiar dacă am fost și prin alte zone, tot nu am văzut diferențe. Familia mea este română, dar toți știm limba maghiară. Am învățat-o toți. Eu și acum, dacă merg în Ungaria, mă simt ca acasă. Vorbesc limba, o înțeleg perfect. N-am văzut nume românizate, colegii mei aveau nume ungurești sută la sută. Aveam și un coleg cu nume de origine poloneză, dar ungurizat, tot nu am văzut discriminare. Unii nu vorbeau românește perfect și se simțea că sunt unguri, dar nu am văzut atitudini ostile. Despre evrei, de exemplu, nu se vorbea. Deși Oradea a avut o comunitate evreiască mare, exterminată în mare parte  de către unguri și nemți în timpul războiului, eu nici n-am știut că au existat evrei în oraș. Sinagoga pe lângă care treceam des era închisă. Nu se vorbea despre nimic din trecut: despre nazism, despre deportări, despre crime. Se spunea doar: „naziștii au fost răi, fasciștii au fost răi”, și atât. Propaganda comunistă, fără context istoric real. Dar discriminare pe care s-o fi văzut eu? Nu.

I.: Sunteți sau ați fost căsătorit? Aveți copii?

B.B.: Sunt căsătorit. Am copii.

I.: Și cum vi s-a părut adolescența copiilor dumneavoastră în comparație cu adolescența dumneavoastră?

B.B.: Pur și simplu nu se poate compara. În sens pozitiv. Nu există termen de comparație. Deși, foarte sincer, în școala de azi am văzut predare comunistă. Când am auzit cum vorbesc profesorii, chiar și cei tineri care au jumătate din vârsta mea, născuți mult după comunism, am auzit exact aceeași intonație, același stil. Sincer, nu o dată am fost tentat să le spun: „Puneți la loc portretul lui Ceaușescu și terminați fraza cu «Trăiască Partidul!» și suntem tot acolo.” Da. Asta am văzut. E atitudinea predominantă în școala românească de azi. Și nu o spun din auzite, o spun din experiența mea directă. Și când am auzit pe profesori de toate vârstele, am constatat că n-am văzut schimbări.

I.: Aveți și o explicație pentru fenomenul acesta? De ce s-a păstrat?

B.B.: Sincer, da. Pentru că, dacă ne uităm la toate sistemele din statul român de azi, de la orice prefectură, primărie, instituție, sunt cam aceiași oameni. Persoanele de 60 de ani de azi și-au trăit viața adultă în comunism. Au fost formați acolo. Și n-au plecat nicăieri. Au venit generațiile tinere, dar dacă o învățătoare de 25 de ani, cum a avut unul dintre copiii mei, nu a trăit comunismul, de unde să știe? A învățat de la cei care l-au trăit. Eu mi-am făcut o parte din educație în Franța, la Institutul de Dezvoltare Profesională. Am văzut clar diferența în predare, în atitudine, în mentalitate. Nu am fost acolo doar două zile, o parte importantă din ce știu azi le datorez lor. Și nu o dată, când copiii veneau acasă și-mi povesteau ce le-au spus profesorii, le-am explicat: „Ăsta e comunismul. Exact așa era.” Nu e o interpretare, nu e conspiraționism. Dimpotrivă: sunt medic veterinar, am studii serioase, știu ce înseamnă medicina, știu despre vaccinuri, despre boli infecțioase, dar atitudinea o vezi peste tot. Mergi la primărie? E la fel. Mergi în altă instituție? La fel. Nici măcar armata, cu tot contactul ei cu NATO și Statele Unite, nu sub Trump, nu s-a reformat cum trebuie.

Eu am făcut armata în 2000, pe model comunist. Regulamentele erau tot cele sovietice. Când făceam instrucție la infanterie, simulam atacuri. Dar și noi, soldați cu studii superioare, discutam cu ofițerii: „Dacă facem asta, murim ca proștii, în câmp deschis, ca în 1916!” Ofițerii ne răspundeau: „Astea sunt regulamentele. Dacă începe războiul, 80% dintre voi muriți nevinovați, pentru că așa vi se ordonă.” În 2000! Învățam după două cărticele: R.G.-1 și R.G.-2 – aia era știința militară românească. Și nici astăzi, în 2025, nu am văzut schimbări majore.

Mentalitatea comunistă persistă la nivelul întregului stat. Nimeni nu s-a dus afară să învețe, să aducă modele reale. Nu spun să copiem integral un sistem francez, german, ce-o fi. Dar du-te, vezi cum funcționează sistemul sanitar sau educațional la alții, învață și aplică. Dacă cineva îmi dă un exemplu concret unde s-a făcut asta și chiar s-a văzut o schimbare, îmi retrag toate cuvintele. Dar până atunci, da, părerea mea este că mentalitatea comunistă e încă aici. Pentru că n-a existat o reformă reală. S-au învățat unii de la alții și au dus mai departe aceleași atitudini, aceleași reflexe. Dacă i-aș duce pe unii dintre ei acolo unde am studiat eu în Franța, cred că nu le-ar veni să creadă.

I.: Plecând de la experiența dumneavoastră actuală, ce ați fi vrut să le transmiteți copiilor dumneavoastră în adolescență și nu ați făcut-o, sau nu ați putut, sau nu ați avut ocazia?

B.B.: Eu, sincer, le-am transmis toate lucrurile astea. I-am învățat ce înseamnă comunismul și le-am spus să se ferească de el exact așa cum te-ai feri de nazism. Le-am explicat ce înseamnă democrația, dar așa cum am învățat-o eu, pe calea grea. Le-am explicat că a fi democrat nu înseamnă să faci doar ce vrei tu. Pentru că făcând doar ce vrei tu, riști să încalci drepturile celorlalți. Dar nici să accepte ca cineva să le pună bocancul pe gât. Și atunci nu mai vorbim nici de democrație, nici de libertate. Le-am transmis clar: cu comunismul sau cu nazismul nu se negociază, nu se discută. Mai ales cu comunismul, pentru că pe acela l-am trăit. Dar și nazismul e la fel. I-am învățat să se ferească total de comunism. Pentru că nu aduce absolut nimic bun. Este un regim criminal. I-am învățat ce a fost comunismul cu crimele lui, cu lagărele de exterminare, cu închisorile politice, cu morții de la colectivizare, cu naționalizarea, cu tot ce a însemnat. Le-am explicat toate acestea tocmai ca să vadă diferența și să nu accepte niciodată revenirea la așa ceva. Pentru mine și pentru familia mea nu e o opțiune să trăiești așa. Dacă altcineva vrea să trăiască în comunism e liber să o facă, dar nu pe spinarea mea.

I.: Impresionant tot ce mi-ați povestit. 

B.B.: Sper să și folosească cuiva. Să nu fie în zadar. Mă uitam recent la niște documentare despre finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Și era o jurnalistă nemțoaică care trăise sub regimul nazist, dar era antinazistă. După prăbușirea regimului, când Germania era ocupată de Aliați, spunea jurnalista: „În 20 de ani vor apărea niște idioți care o să spună că tot ce s-a întâmplat n-a existat și nu vor crede pe nimeni.” De asta spun că sper să folosească la ceva. Nu-mi fac mari iluzii, dar dacă ajută măcar un om, e suficient.