C.C.: Mă numesc C.C.A. M-am născut în 1967, 26 ianuarie, Orăștie, unde mi-am petrecut și adolescența.  

I: Aveți niște amintiri mai pregnante, așa, specifice perioadei, pe care ați dori să le împărtășiți cu noi pentru proiect?

C.C.: O perioadă de liniște și stabilitate. Nu știu dacă era ceva bun.

I: Deci v-ați bucurat din plin de perioada adolescenței?

C.C.: Din punct de vedere economic, da. Deci nu am avut niciun fel de lipsuri.

I: Dar când au început să se înăsprească restricțiile, cum a perceput familia dumneavoastră perioada asta?

C.C.: Au fost îngrijorați pentru că anii ’70, ’60 a fost abundență, dar lipsuri nu au fost. Deci au fost cartele. Cozile au fost extrem de deranjante. Când se anunța că se dau ouă la Alba-Iulia, toată lumea din Orăștie se suia în tren și mergea să cumpere ouă de la Alba, ceea ce mi se părea absurd.

I: Și dumneavoastră cum ați perceput perioada respectivă prin ochii de copil?

C.C.: A fost o perfectă normalitate. Ce îmi lipsea era tehnologia vestică la care nu prea aveam acces. În rest, alimente, haine erau din plin. 

I: În casa dumneavoastră se asculta radio Europa Liberă?

C.C.: Sigur că da! Deoarece era interzis.

I: Și care era percepția dumneavoastră legat de aceasta? Care era atitudinea părinților?

C.C.: Le era frică de Securitate. Dar s-a vorbit, se vorbea, în gura liberă. Unii au fost duși la Securitate, unii au fost bătuți, alții au fost intimidați, dar puțini. Niciunul dintre cunoscuți nu a pățit așa ceva. Au fost niște oameni cu probleme psihice în cadrul Securității, care au abuzat de poziția lor, dar doar am auzit, n-am trăit așa ceva.

I: Și apoi când a început să se audă că se întâmplă ceva în decembrie 1989, cum ați aflat și de unde?

C.C.: Eram în Timișoara, eram student, anul IV. Eram de serviciu la cantină și s-a luat curentul, ceea ce în patru ani de zile nu s-a întâmplat niciodată. Deci din punctul meu de vedere, dovadă suficientă că a fost pregătită Revoluția. Pentru că nu venea curentul, am plecat înapoi la cămin. Am așteptat. Au trecut niște muncitori care demonstrau, se auzise ceva că ar fi prin Piața Maria, ceva cu László Tőkés, cu pastorul, nici nu auzisem de el. După care s-au încins lucrurile. Am stat patru zile, pe 18 am plecat. Au început luptele, nu mai știu exact în care zi. Într-un cartier alăturat s-au aruncat lanțuri la șenilele tancurilor. A trecut un batalion de militari.

I: Și când ați aflat?

C.C.: Luni mai târziu. Era dispărut, de luni de zile era dispărut. Cred că un an de zile, doi au trecut. Frigorifica care i-a dus la București a trecut exact pe lângă casa lui din Orăștie. N-am realizat pericolul. L-am văzut ca pe un eveniment istoric. Am umblat prin oraș. Am fost opriți de ofițeri de Vânători de munte. Ni s-au verificat palmele, dacă sunt murdare, dacă am aruncat cu pietre în soldați. Erau curate, ne-au lăsat să trecem mai departe. Pe 18 lucrurile au devenit mult prea fierbinți și m-am întors la Orăștie. Am povestit la toată lumea. N-am pățit nimic. Un coleg de al meu a fost dus la Securitate, cineva l-a pârât. A fost bătut câteva zile până a căzut Ceaușescu. Deci studenții nu s-au amestecat cu manifestanții. Au stat în cămin. Cineva le-a spus manifestanților că suntem închiși. Au spart ușile, au intrat înăuntru, ne-am retras pe acoperiș. Deci au fost momente tensionate. Și după ce s-a tras, am fost înconjurați. Căminul de studenți bineînțeles că a fost înconjurat de o unitate militară. Nu puteam intra, nu puteam ieși toată noaptea. Deci cam asta a fost.

I: Care era atmosfera din cămin din zilele acestea atât de tulbure?

C.C.: Păi fetele erau speriate. Pe noi ne durea în cot, nu ne era frică. Am făcut armată. Am făcut exact la Securitate și efectiv încercam să prindem cât mai mult din eveniment, să-l documentăm.

I: La ce vă referiți când spuneți să prindeți cât mai mult din eveniment?

C.C.: Știam că e un eveniment istoric. Nu știam amploarea lui. Credeam că…

Bun, deci ce vă povestesc, este din auzite. Deci vreo câțiva ani am tot povestit cu timișorenii, am continuat studiile și tot veneau informații. Bine, nu pot să le confirm sau să le infirm. 

I: Și în familia dumneavoastră, când v-ați dus atunci la Orăștie, când s-au încins lucrurile, care era atmosfera?

C.C.: Păi maică-mea era speriată. Taică-miu era decedat. Au fost parașutați indivizi cu piele tuciurie, dar au omorât un coleg de la Securitate, i-au rupt gâtu’. Deci oamenii ăștia vroiau să semene panică, să facă impresia de circ. La colțul străzii mele cineva a început să tragă cu un uzieron, o armă de calibru mic. Eu mi-am continuat treaba în cameră. Era maică-mea speriată să mă pun pe podea. N-am vrut, am refuzat pentru că aveam un parapet și un geam înalt. Știam că gloanțele nu pot ajunge la mine. Și auzeam că trage efectiv aiurea, trăgea într-o direcție să facă circ.

I: Și atmosfera din oraș care era?

C.C.: Oamenii erau supărați. Deci nu m-am dus la manifestație. Au fost cunoștințe de ale mele. Au intrat în sediul Partidului.Au aruncat totul pe geam. Au distrus tablourile lui Ceaușescu. Primărița a fost fugărită, a fost ascunsă. Oameni de la Partid au fost ascunși câteva zile că erau linșați și erau, totuși, oameni realiști care-și dădeau seama că nu e cazul să facem așa ceva. Gărzi Patriotice, haos, arme date pe bază de buletin. Gărzile Patriotice dădeau arme. Eu n-am ieșit, doar ce mi-au povestit colegii. Sunt oameni care nu trebuiau să aibă o armă.

I: Și ce înseamnă Gărzi Patriotice?

C.C.: În 1968 a fost invadată Cehoslovacia, Ceaușescu s-a pregătit de o invazie. Gărzile Patriotice au fost înființate după modelul Volkssturm a lui Hitler. Deci fiecare civil era instruit să lupte. Armele erau ZB-uri. În mare parte ruginite, vai de capul lor. Dar presupun că am fi fost eficienți în caz de invazie.

I: Deci era o panică generală să înțeleg.

C.C.: Da, pentru că erau elemente care semănau panica. Cunoștințele mele erau din trupe de Securitate. Erau agenți care trăgeau într-o direcție. Se panicau soldații, începeau și ei să tragă. 

I: Care au fost cele mai tensionate momente la care ați participat sau pe care le-ați simțit, și ați simțit că vă este frică?

C.C.: Nu mi-a fost frică niciun moment, am fost inconștient. Cel mai periculos moment a fost când am fost oprit de căpitanul de Vânător de munte, în Timișoara, care ne-a verificat palmele. Puteam fi arestați. O groază de persoane au fost arestate și a ieșit urât. Deci au fost bătuți, au fost maltratați. Deci Sistemul avea sistem de tortură și de intimidare.

I: Și știți ce s-a întâmplat cu colegul dumneavoastră?

C.C.: Păi a picat Ceaușescu, i-au dat drumul și așa a apucat să ne povestească tot, dar au fost timișoreni care nu au mai ieșit de acolo. Plus cunoștințe care efectiv mergeau pe stradă, au încasat un glonț, au mers la spital să se panseze, au dispărut. Cunoștință de-a cunoștinței, nu îl cunoșteam direct.

I: Și atmosfera din stradă cum era când au început să se adune oamenii?

C.C.: Erau entuziaști. Deci era un entuziasm… era spirit revoluționar.

și s-a potolit.

I: La un an după Revoluție?

C.C.: Da, deci era Asociația Răniților din Revoluție sau ceva de genul, în Timișoara, cei care contestau, care vroiau să impună punctul cu fără comuniști în Guvern, se opuneau lui Iliescu. Ăștia făceau scandal pe acolo. Plus investigații, cine a tras. Până la urmă s-au aflat exact persoanele care au tras, când au tras. Erau psihopați, nu era nimic politic. Oameni care nu trebuiau să aibă arme. Și efectiv au fost intimidați. Asta este… de la cunoștințe am primit informația.

I: Vreau să mă întorc la perioada când ați stat în cămin și ați fost înconjurați și păziți, câte zile ați stat în felul acesta în cămin?

C.C.: O noapte. Colegele erau speriate. N-au vrut să stea la ele în cameră, au venit la noi în cameră, ședeau jos pe podea și plângeau. Noi ne uitam pe geam la soldați să vedem câți sunt, ce fac. Mai aprindeau câte o lanternă, mai strigau la noi. Încercau să ne intimideze. Stăteam pe structură de beton și sub parapet, în spatele caloriferului. Nu aveau cum să ne nimerească, iar echipament de tragere pe timp de noapte, în ’89 armata română nu avea așa ceva. Deci n-aveau cum să ne vadă. 

I: Și după ce au plecat, ce ați făcut?

C.C.: Cred că a fost chiar în ziua de 18 când am plecat din Timișoara. Am făcut rucsacul, am plecat la gară și am șters-o pentru că deja devenise prea periculos. Deja se vorbea de gazare. Ceaușescu ar fi vrut să folosească gaze pentru a nimici toată Timișoara. Dacă e adevărat sau nu, habar n-am.

I: Și după ce a fost executat Ceaușescu, cum s-a schimbat atmosfera în jurul dumneavoastră, în familie, pe stradă?

C.C.: Deja eram la Orăștie. Am văzut la televizor ultimul discurs. Era clar că e ultimul. Și a început circ, a început vânătoarea de comuniști. Ani de zile au suferit din cauza Securității și din cauza unor glume. Un coleg a spus „de ce se ia curentul?”, pentru că el vrea să vadă discursul tovarășului la telejurnal, glumă evident. Cineva l-a pârât la Securitate și venea mașina Securității și-l lua de fiecare dată, îl ducea la Securitate, nu era curent, îl punea în fața televizorului: „na, uită-te la telejurnal să vezi discursul tovarășului”. Bineînțeles că tipul era terminat, nu știa dacă se mai întoarce de acolo.

I: Cât timp s-a întâmplat asta?

C.C.: Asta a fost cam trei, patru ani, înainte de ’89. O colegă mi-a povestit care îl cunoștea pe respectivul.

I: Și timp de trei, patru ani l-au dus la Securitate?

C.C.: Nu știu cât l-au dus, dar l-au dus de multe ori. Colega mi-a povestit treaba asta pentru că eu aveam gura mare. Deci era o sugestie să-mi țin gura. 

I: Și ce schimbări ați observat în atmosfera de pe stradă, din familie, după ce Ceaușescu a fost executat?

C.C.: Nu a fost nicio schimbare. Erau vremuri noi, nu știam ce vine. Eram pur și simplu mirați. Deci atâția ani comunism, era ceva, o constantă în viață, acuma s-a schimbat. Speram la ceva mai bun dacă comuniștii efectiv erau idioți.

I: Să înțeleg că era mai multă teamă decât speranță pentru ce o să urmeze?

C.C.: Nu, era speranță, nu era teamă. S-au dus comuniștii, s-a dus Securitatea, deci teamă nu mai era. Înainte era teamă de Securitate. Cea mai mare parte a populației se temea de Securitate, „vorbește încet, nu spune ce nu trebuie!” Când comentam ceva îmi făceau semn să tac. Se cunoștea cine era informator de la Securitate. Unul dintre ei era un unchi de-al meu, s-a cunoscut și numele lui de cod. Deci colegii mei de lucru râdeau de mine din cauza unchiului, dar nu cu răutate.

I: Și pentru dumneavoastră cum era asta?

C.C.: Eram total neutru. Nu prea aveam treabă cu respectivul unchi. Am înțeles că și-a turnat colegii, a fost o chestie urâtă. După ’89 s-a speriat, și-a schimbat numele după numele de fată al mamei, a șters-o în Occident. A fost bine primit pentru că era medic, nu s-a mai întors multă vreme. Soția lui era să fie linșatăla Orăștie, a fost scoasă de niște oameni mai potoliți pe ușa din dos. Deci a fost circ.

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

C.C.: Produse occidentale în magazine. Am perceput-o ca ceva extraordinar atunci, dar acum îmi dau seama că erau, de fapt, niște porcării. 

I: Și ce produse occidentale vă aduceți aminte că au apărut?

C.C.: Țigări, Coca-Cola, lucrurile cu care se promova capitalismul în Vest. Filmele James Bond au fost filmele care promovau produsele capitaliste. Eram ca niște maimuțe care ne uitam la produsele lor colorate.

I: Au mai fost și alte schimbări pe care le-ați simțit?

C.C.: Oameni noi, nu neapărat buni. Nu a fost promovată competența. Furt… După ce am terminat facultatea, noii oameni ce au înființat firme de construcții, furau la greu. Noua clasă socială care a înlocuit vechii comuniști care, de fapt, sunt rândul doi de comuniști, erau puși pe făcut de bani și de furt. Și de atunci exact asta se întâmplă. Și am trecut de la rău la mai rău.

I: Iar la facultate, după ce a căzut regimul, a rămas ceva la fel? Ce s-a schimbat?

C.C.: Nu. Vorbeam despre ce se întâmplă la București. Profesorii, fiind intelectuali și având o gândire liberală, ne-au avertizat că e o gașcă, rândul doi de comuniști, care a pus mâna pe putere. Știau că nu e în regulă ce se întâmplă. Asta n-a fost democrație.

I: Și legat de ce se transmitea la televizor în timpul Revoluției și după, care era impresia dumneavoastră?

C.C.: Am fost total neutru. Știu că în situații de genul ăsta nu se poate crede absolut nimic. Deci pur și simplu am stat neutru și am observat ce se întâmplă.

I: V-a influențat în vreun fel dezvoltarea cariei faptul că a căzut regimul comunist?

C.C.: Evident! Comuniștii m-au pregătit să funcționez în sistemul lor. Primeam o repartiție. Mergeam pe undeva prin țară, stăteam câțiva ani. Aveam un loc de muncă plus un salariu decent, stabilit de Institutu’ de Statistică de la București care spunea cât trebuie să câștige un constructor. Acum construcțiile s-au dus spre salariu minim pe economie, ceea ce este absurd, este crimă. Dacă nu știam o limbă străină, eram muritor de foame. Știind o limbă străină am putut să lucrez în multinaționale pentru că în sistemul de stat e foame completă. Am schimbat cred că vreo nouă firme. La a doua firmă am lucrat zece ani, după care efectiv le-am schimbat. Care, cum oferea mai mult, plecam.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt care ar fi acela și de ce?

C.C.: Teatru! Deci totul a fost teatru. Totul a fost planificat, cineva a planificat totul. Deci benzi de infractori sparg magazinele din Timișoara și fură produsele de lux? Indivizi care știau să spargă vitrine, aveau dispozitive de spart vitrine? Nici nu știam că există așa ceva. Totul a fost organizat. Când ăla face circ… și a stârnit populația să se revolte.

I: Ar mai fi alte aspecte legate de ce s-a întâmplat în perioada Revoluției și înainte de asta care considerați că ar fi de menționat?

C.C.: Colegii mei radio amatori auzeau transmisii în limba rusă pe toate frecvențele, pe frecvențele militare.

I: Știu că se făcea rusă în școală, se și înțelegea? Știau ce spun?

C.C.: Păi cam toată lumea. Nu, nu înțelegeau ce spun, n-am auzit niciodată, dar era clar că transmiteau informații tactice. Deci erau unități pregătite să intervină, probabil. Eu n-am făcut rusă, jumătate din clasă n-a făcut rusă, eu am făcut franceza. Deci rusă nu știu mai nimic. 

I: Și știți cum au ajuns să dea peste transmisiunile acelea?

C.C.: Era o lume cenușie. Fiecare avea pasiuni… filatelie, reparații electronice. Erau oamenii care aveau un anumit echipament, erau înregistrați ca și ascultători sau ca și transmisioniști. Era ca și un sport. Erau cam tot timpul la aparate. Ideea era să prinzi pe undeva, de departe, să recepționezi transmisia, după care îi trimiteai o vedere sau îți trimitea el o vedere, ceva de genul ăsta, și se confirma. Am vrut să fac și io treaba asta. N-am avut timp, n-am apucat s-o fac.

I: Și vederile de tipul acesta nu erau verificate de Securitate?

C.C.: Nu, era tolerată treaba, pur și simplu confirma recepția, dată, loc și informația. Fiecare avea un cod.

I: Și la Radio Europa Liberă ce se spunea despre Revoluție?

C.C.: N-am mai ascultat Europa Liberă pentru că n-am avut timp, era prea mult circ în jurul nostru. Era ideea naivă că putem să schimbăm ceva la București, să influențăm, să nu lăsăm România să devină ostatica unei găști. Deci toți cei care au pus mâna pe putere în România erau cumva înrudiți între ei și se cunoșteau.

I: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

C.C.: Înainte de Revoluție, practic eram liberi să circulăm în interiorul țării. Am vorbit tot ce vroiam să vorbesc. Nu s-a schimbat mare lucru. Nu puteam să merg în Occident, deși s-au deschis granițele, pentru că nu aveam bani, aveam nevoie de viză. Deci libertatea a început de prin 2005 sau după intrarea în Comunitatea Europeană. Acum poți să circuli peste tot în lume. Doar după ’89 nu s-a schimbat nimic, nu puteam să plec. Au fost câțiva aventuriști care aveau ceva bani puși deoparte, urmau traficul de porci și tot soiul de mijloace ilicite pe care nu le condamn, făcute pe vremea comuniștilor, dar raportul de conversie leu – dolar era criminal, era unul la nouăzeci. Deci oricum nu erau bani. Pentru că se putea vorbi mai mult decât pe vremea comuniștilor, asta nu m-a încălzit deloc. Și așa nu asculta nimeni, se vorbea degeaba.

I: Și cum ați perceput tranziția de la adolescență la maturitate în contextul acesta istoric pe care l-ați trăit?

C.C.: Păi deja la anul IV aveam douăzeci și ceva de ani, consider că nu mai eram adolescent, deja trecusem printr-o armată la Securitate, care a fost destul de dură, iar asta te maturizează. Viața în Timișoara în facultate, cu trei examene în iarnă, patru în vară. Deci asta nu-i ceva ușor, adolescent în niciun caz nu mai eram.

I: Deci să înțeleg că procesul dumneavoastră de maturizare, așa cum l-ați perceput, a început o dată cu armata?

C.C.: Da, după terminarea liceului. În liceu eram copii. Am făcut armată la termen redus. Ideea era că noi în nouă luni trebuia să facem cât ceilalți, de la trupă, într-un an și șase luni. A fost dur! Plus Securitate.

I: Ați simțit să faceți ceva anume în perioada Revoluției?

C.C.: Nu. Deci n-am vrut să mă amestec cu gloata furioasă. Deci oamenii erau furioși, erau iraționali. Asta e psihologie de bază a maselor, masele nu sunt logice, sunt emoționale. Deci s-a distrus mult. Ceea ce nu trebuia să se distrugă, deci acum puteam face un muzeu cu ceea ce s-a distrus atunci.

I: Sunteți sau ați fost căsătorit? Aveți copii?

C.C.: Da, sunt căsătorit. În ‘95 m-am căsătorit, în ’98 am avut un copil.

I: Cum vi s-a părut adolescența copilului dumneavoastră prin comparație cu a dumneavoastră?

C.C.: Ca trăită într-o cu totul altă lume. Am avut acces multimedia. Deci a avut acces la un satelit, pe Astral, la limba germană, eu nu am avut acces la cultură germană. Deci aveam un singur post de televiziune, de la ora 20 la ora 22, ceea ce e mare lucru. În rest, cred că școala a avut un nivel mai jos. Nu știu dacă la alimentație a avut ceva în plus față de mine, nu cred. A avut acces la calculator, dar asta nu ține de sistem, ține de evoluția tehnologică. Contează enorm pentru un copil să aibă acces la multimedia, să fie bombardat creierul cu informații pentru a se dezvolta, a face legături neuronale noi. Și asta se simte. Pe lângă el, eu sunt prost efectiv.

I: Plecând de la experiența actuală de viață pe care o aveți, ați fi vrut să-i transmiteți copilului dumneavoastră ceva în adolescență și nu ați făcut-o?

C.C.: Nu, nu. Deci am dat toate informațiile pe care am considerat că ar trebui să le aibă.

I: Și în ce fel considerați că în prezent se resimte influența regimului comunist asupra dezvoltării generațiilor care au venit după, a generațiilor în care a crescut și copilul dumneavoastră? Ce observați în jur?

C.C.: Problema în societatea noastră care influențează cel mai mult e legată de cei 2% din PIB, alocați învățământului, când legea spune cel puțin șase la sută. Învățământul este o catastrofă.

I: Și dumneavoastră în ce fel mai simțiți influența regimului comunist?

C.C.: Păi încă suntem conduși de rândul doi de comuniști și de copiii lor. România este ostatică unui clan. Tot timpul văd. Eu lucrez în construcții, în construcții se poată fura. Construcțiile sunt controlate de politicieni, deci întotdeauna este un politician care normal că nu poate figura în acte, are un trepăduș de familie și efectiv se fură la greu. Deci acuma s-a introdus rețeaua de apă potabilă, eu locuiesc în sat. Conductă de apă potabilă s-a introdus fără a se face testele de rezistență și de etanșeitate, prevăzute în normativul obligatoriu conform legii 50 din ’91. Rezultatul este… conductă spartă, murdară, infestată cu cadavre, în final, îmbolnăvirea populației.

I: Pentru că am ajuns la finalul interviului, mai este ceva ce credeți că ar fi de menționat? 

C.C.: Nu, v-am spus tot.