I: Unde v-ați născut și când?

M.E.: Câmpulung Muscel, 21 iulie ’71. 

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

M.E.: Am trăit în Câmpulung Muscel până la 18 ani. În iulie am împlinit 18 ani, în septembrie am plecat în armată. Intrasem la facultate și am plecat în armată, teoretic pentru nouă luni căci atâta era armata de termen redus. Pe vremea lui Ceaușescu, persoanele de gen masculin care intrau la facultate imediat după ce terminau liceul, deveneau incorporabil cu termen redus. Asta însemna că se duceau, obligatoriu, înainte de a începe facultatea să-și facă armata, dar nu făceau armată cum făceau toți ceilalți, ci doar nouă luni. Armata era obligatorie, iar cei care nu erau viitori studenți făceau un an și patru luni. Cum pe mine m-a prins Revoluția în armată, am fost mai mult sau mai puțini norocoși, am făcut doar șase luni de armată. La 1 aprilie 1990 am venit acasă la Câmpulung, am mai stat șase luni și apoi m-am dus la facultate la 1 octombrie 1990. 

I: Aveți niște amintiri din adolescență care v-au impactat cel mai mult, și credeți că ar face, așa, o diferență pentru generațiile acestea, care au venit după perioada comunismului, care n-au prins vremurile acestea?

M.E.: Sigur! Sunt trei aspecte care, de fapt, sunt chestii identitare la intersecția cărora mă aflu eu. Este identitatea mea de copil dintr-o familie de oameni săraci, părinții mei sunt muncitori, cu patru copii, eu sunt cel mai mare dintre ei, identitatea mea de rom și identitatea mea de gay. Despre toate lucrurile astea pot să vă povestesc: cum m-am simțit ca un copil trăind într-un cartier muncitoresc la Câmpulung Muscel cum am fost copilul, adolescentul rom care a trăit sau despre care am amintiri, în calitatea mea și experiențele legate de apartenența la etnia romă, și pot să vă povestesc, de asemenea, dacă vreți, despre identitatea mea de gay, homosexual – la momentu’ respectiv, nu știam cuvântul „gay” atuncea care da, are și ea chestii relevante doar pentru nu neapărat pentru, să zicem subiecții gay din ziua de azi sau care ar putea să citească vreodată de siteu’ dumneavoastră sau să ajungă acolo, poate și despre alții care sânt interesați, care sânt aliați, care sânt curioși 

I: Vă rog dacă aveți timp la dispoziție sunt trei puncte foarte interesante.

M.E.: Cred că unul dintre sentimentele cele mai puternice pe care mi le aduc aminte din adolescență, era un mare vid: nu exista nimic pe care să îmi bazez identitatea. Mi-aduc aminte de două chestii. Prima foarte personală, că tatăl meu nu e tatăl meu. Eu nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl meu biologic și am fost crescut de soțul mamei mele, tatăl meu vitreg, tatăl fraților mei. S-a căsătorit cu mama când aveam un an. Al doilea lucru, legat de identitatea mea, era că noi suntem țigani. Asta însemna că suntem răi, adică e ceva rău să fim țigani. Practic am internalizat stigma etnică, stigma de a fi rom, pentru că alte etnii nu au această stigmă. Dimpotrivă, pentru mulți e foarte mare mândrie să fii maghiar, german sau altă naționalitate. Asta era sintagma pe vremea lui Ceaușescu: român, maghiar, german și alte naționalități. Apropo de asta, niciodată nu am regăsit în alte naționalități, în niciun fel, în niciun mediu de comunicare, în niciun discurs oficial sau neoficial, absolut niciodată, cuvântul țigan. Deci țiganii nu existau! Și asta era o disonanță cognitivă foarte mare și puternică în existența mea ca individ pentru că era clar că noi existam și nu eram puțini. Nu eram vizibili în societate, cel puțin în cercurile mele sau în orașul în care am crescut. Țiganii nu existau nicăieri, mai ales în discursul oficial sau în statistici, în nimic. Eu am făcut Facultatea de Geografie. Am studiat cu precădere geografia populației și a orașelor. Având acces la date, am văzut că până la al Doilea Război Mondial romii existau în recensăminte ca o categorie etnică distinctă și se numeau țigani. După război n-au mai existat, pentru că asta a fost politica de partid și de stat, nu doar în România, ci cam în toată Europa Estică. A fost o politică de dezidentificare, de asimilare a romilor și de integrare în societatea românească Ei erau cel mai diferiți de ceilalți și trebuiau să fie în rând cu lumea și să bifeze toate cerințele legate de omul nou.

I: Și cum era să trăiești îm comunism ca adolescent rom, țigan? Cum vreți să-l denumiți? În comunism?

M.E.: Prefer rom pentru că țigan înseamnă spurcat, de neatins și prefer rom. Pentru mine n-a fost atât de rău pentru că, din fericire e o chestiune de pur noroc, acolo m-am născut, așa a fost contextul meu de viață. Nu am trăit în ceea ce se numea pe vremuri și se mai numește, din păcate, țigănie. Existau în Câmpulung niște zone în care trăiau, preponderent, romii. Noi nu am trăit acolo. Eu sunt din neam de lăutari și dintre neamurile diverse de romi, lăutarii și florarii au fost aproape eminamente urbani, au fost cei mai asimilați, și rămân cei mai asimilați. Ei sunt primii care și-au pierdut limba, au renunțat la ea. Ei sunt primii care și-au pierdut obiceiurile și așa mai departe. Poate doar florăresele se mai îmbracă și în ziua de astăzi într-un anumit fel, dar în rest s-au îmbrăcat gagicanește se spune, adică precum gagiii. Gagiu înseamnă nerom, ok? Deci eu m-am născut din neam de lăutari și am fost asimilați puternic. Nu știu foarte mult, din păcate, despre istoria familiei mele. Însă am fost norocos să trăiesc într-un cartier muncitoresc, mi-a asigurat accesul la o școală destul de bună și am avut parte de o educație relativ bună. Părinții mei, rudele mele, de la generația lor și-au dorit foarte mult și au înțeles că își doresc, pentru copiii lor, să meargă la școală cât mai mult, să fie educați. Așa înțelegeau ei să combată stigma de a fi țigan. Din păcate, ulterior, mult mai târziu, pe la patruzeci de ani când eu am avut o criză identitară puternică, mi-am dat seama că, printre altele, asta însemna o pierdere identitară majoră. În identitatea oricărui grup, limba e unul dintre piloni. Părinții mei, unchii, mătușele și generația lor nu mai vorbeau limba romani.

I: Ați simțit în vreun fel, în școală, o diferență că sunteți rom?

M.E.: În școala generală, majoritatea copiilor romi erau discriminați. Erau bătuți, jigniți, umiliți, erau tratați diferit de gagii. Nu toți făceau asta, cu siguranță. N-am să uit niciodată, până am să mor, felul în care învățătoarea mea îi bătea pe niște copii care veneau de la Casa de Copii. Aveam colegi romi care nu erau la Casa de Copii, dar pe care învățătoarea mea îi bătea de îi rupea când nu-și făceau temele, când veneau nepregătiți, când i se năzărea ei, că așa știa ea să facă educație. Să ne înțelegem: era cea mai bună învățătoare din școala mea sau cel puțin din generația mea. Se băteau părinții să-și bage copiii la acea învățătoare. Eu nu am avut parte de acest tratament pentru că părinții mei s-au ocupat de mine. Veneam curat și cu lecțiile pregătite, iar asta dădea bine, iar învățătoarea nu avea de ce să mă pedepsească.

I: Deci să înțeleg că erau bătuți doar copiii romi?

M.E.: Ea îi bătea și pe ceilalți, dar, cu precădere, pe copiii romi. Revenind la adolescență, e un lucru care m-a durut foarte, foarte tare și a lăsat niște traume adânci în mine. Eu am crescut cu această stigmă că sunt rom, dar fără să știu, de fapt, ce înseamnă. Adică eram țigan, dar nu știam exact cine sunt țiganii ăștia, de unde venim. Nu exista nicio informație despre asta. Singura informație legată de țigani pe care am avut-o în școală a fost „Țiganiada” de la lecțiile de română, din clasa a X-a, dacă nu mă înșel. Desigur, nu se dădea decât mai multă apă la moară pentru tratamente și remarci stereotipe și jignitoare. Pentru mine a fost foarte greu și nu îndrăzneam să-mi fac o prietenă, o iubită. Eram temător și nu era o fată romă în clasa mea. Cred că erau foarte puține, la liceu, care mi-ar fi plăcut sau de care m-aș fi simțit atras sau interesat, să zicem. Știu că în clasa a XI-a mi-am făcut o prietenă de clasă, o pereche de clasă. I-am cerut prietenia, am devenit prieteni, iar în vacanța de vară spre a XII-a, deja am simțit că ea nu mai vrea și mă evită, pentru ca în clasa a XII-a să-mi spună că, de fapt, nu suntem prieteni și n-o să mai fim prieteni. Chestia asta m-a durut foarte, foarte tare. Abia după Revoluție, am aflat cine sunt romii și de unde vin ei, de pe o fițuică ce se vindea pe tarabe la vremea respectivă, știți că era inflație de maculatură. Cumva, ăla a fost primul moment în care eu am început să-mi construiesc și identitatea de rom. La un party pe care l-am avut, cred că în 1990, în vară, era libertate, era prima reuniune cu foștii colegi de clasă după ce terminaserăm liceul, am întrebat-o pe fosta mea prietenă, iubită din liceu: „E., motivul pentru care tu n-ai vrut să fii prietena mea a fost că eu sunt rom?” Și a zis „da”. Deși mi-a făcut foarte rău, de fapt, mi-a făcut foarte bine pentru că m-a ajutat foarte mult să merg mai departe pe o chestiune care nu era o presupunere, ci o confirmare. Din momentul acela am devenit foarte afirmativ rom, am spus asta oricând am putut, în orice moment al vieții mele. Nu mi-a fost rușine, nu m-am mai ascuns. Le-am spus asta colegilor, prietenilor, cunoscuților, oricui, că eu sunt rom. După Revoluție frații mei au suferit au suferit la liceu și au primit remarci mizerabile din partea unor profesori doar pentru că erau romi. Eu, din fericire, n-am suferit foarte mult pentru că am fost un elev bun la învățătură, am fost apreciat de profesori și, nu-i așa, practic, eram conform cu standardele și se uitau la mine și cu oarecare admirație, cumva. Lucrul acesta, într-un mod pervers, se întorcea, din păcate, împotriva etnicilor mei. „Ăsta de ce poate și voi nu puteți? Dacă M. poate să vină curat la școală, să-și facă lecțiile, să fie un exemplu, un elev foarte bun, așa cum ne-ar plăcea nouă să fiți voi, toți țiganii, voi de ce nu puteți să fiți ca el?” Desigur că nu toți aveau același context de viață, nu toți aveau aceeași părinți, nu toți aveau aceleași condiții economice. Și până la urmă nu trebuiau să fie toți identici ca mine că până la urmă, ăsta era un deziderat al comunismului: să fim toți la fel și să semănăm. Am vorbit până acum despre identitatea mea de adolescent sărac și rom. Pot să merg și pe identitatea mea de gay 

I: Dacă dumneavoastră doriți și considerați că nu intrați într-un subiect prea sensibil pentru dumneavoastră, da.

M.E.: Pentru mine nu mai este, de mult, sensibil. Spun asta pentru că mă gândesc că dacă ce spun ajunge la cineva care este gay sau e părintele unui copil e gay, și înțelege anumite lucruri, anumite dinamici, cred că se poate face o mică schimbare în gândire. Sau poate să înceapă de acolo o schimbare, nu neapărat să se producă pe loc. Atunci aia era vremea, toată societatea era heteronormativă, homosexualii nu existau. Eram chiar mult mai bine decât mulți gagii și ne prezentam în societate mult mai bine decât alții și, totuși, noi eram țigani și eram priviți cu stigmă și, mai mult sau mai puțin, vorbiți urât de alții, dar mai era și calitatea mea de homosexual.

I: Și când v-ați dat seama că sunteți atras de băieți?

M.E.: Asta cred că nu este foarte relevant. Eram destul de mic, undeva prin clasa a VI-a mi-am dat seama că mă atrag băieții. Eram atras și de fete, dar eram atras de fete mai degrabă romantic și relațional, din perspectiva presiunilor sociale de a fi, nu-i așa, cu o fată. Te întreabă părinții, te întreabă rudele, te întreabă cineva „și ție de cine-ți place? ai gagică?”, întrebări care probabil se perpetuează până în ziua de astăzi. Să zicem, bisexualitatea mea pe care am dus-o până la un anumit moment al vieții mele, era mai degrabă un răspuns la presiunea heteronomativă a societății: să fiu cu cineva, cu o fată și ulterior să bifez și să merg pe calea normală de a mă însura și de a face copii, că așa fac oamenii normali. Dar eu eram un adolescent care știa că are aceste pulsiuni homoerotice și e greu de înțeles pentru oricine nu a trăit asta, cât de chinuitor este să ți se pară, în primul rând, că ești singurul de pe planetă căruia i se întâmplă asta, să nu ai niciun răspuns, niciun stimul, niciun punct de sprijin în mediul tău exterior legat de ce e chestia asta. Să-ți spună cineva „da, e o chestie care se întâmplă”, cum se întâmplă în ziua de astăzi. Adică sunt adolescenții din ziua de astăzi care au auzit de ce înseamnă homosexual. Dacă sunt norocoși, părinții le-au spus că nu este o boală, că e ok să fii homosexual, că e ok să se îndrăgostească de un băiat, că asta poate să fie o perioadă sau o etapă care, uneori poate să treacă, alteori nu. Homosexualii au fost și vor fi cât va fi planeta și cât va fi specia umană. Nu am avut nici măcar un punct de sprijin!

A fost chinuitor. A fost foarte, foarte greu. Abia după Revoluție am început să aflu mai mult, să cunosc oameni, am venit la București, desigur. Am cunoscut persoane homosexuale, am început să aflu povești de viață și s-a creat o rețea. Am accesat, practic, o rețea de sprijin, de susținere psiho-emoțională, dar a fost îngrozitoare lipsa de informație. Eu mă simțeam singur pe lume din acest punct de vedere, și este îngrozitor să nu ai curajul să deschizi gura, să-i spui cuiva „Uite ce simt eu. Eu simt că îmi place de cutare” sau „Mă simt atras de băieți și mă întreb dacă sunt bolnav, mă întreb dacă-i ceva în neregulă cu mine” Asta-i o chestie care li se întâmplă și altora. Simpla informație că da, li se întâmplă și altora, că nu ești singur, că s-ar putea să treacă sau n-o să treacă, dar să vorbești cu cineva, ar fi însemnat enorm! 

I: Aș vrea să ne îndreptăm cu discuția către finalul anilor ’80. Cum a fost pentru familia dumneavoastră în perioada respectivă?

M.E.: Păi haideți să vă povestesc cum a fost pentru mine. Un șoc, pe care, la fel, n-am să-l uit cât o să trăiesc! Deci era în 1980, eu aveam nouă ani atunci și până atuncea am trăit, să zicem, normalitatea Alimentării.

Și da, era departe și războiul și era ceva greu de înțeles, dar șocul cel mare a fost primul, acesta despre care povestesc, că s-au retras de pe rafturile magazinelor tot ce exista, iar ulterior am trăit toți anii ’80, cu același magazin care a rămas cu rafturi goale.

Și așa a început nebunia cu cartela care, ni s-a explicat, și am înțeles foarte bine că nu-i așa. Însemna că de acum înainte avem dreptul la un sfert de franzelă pe cap de membru de familie. Nu puteam să cumpărăm decât la acel centru de pâine de la care eram arondat. La fel, nu puteam să cumpărăm decât la Alimentara la care eram arondat și n-am să uit.

La începutul anilor ’80, toate cozile se formau în spatele magazinelor pentru că oamenii se înghesuiau, dărâmau. Era călcare de picioare, iar atuncea șefii de magazine făceau cozile în spate. Ne trezeam de dimineață: părinții la ora șase, că ei la șapte intrau la uzină și eu, care eram cel mai mare, mă duceam cu frații mei, uneori. Îi lăsam dormind și știau că ei trebuie să vină acolo. O aveam pe soră-mea care era cu cheia de gât și venea. Ca să pot să-i supraveghez pe cei mici, frații mei. Și era, practic, o adunătură de copii din cartier care stăteau până la ora trei, la coadă, în căldură, în arșiță mâncați, nemâncați. Dumnezeu știe cum, în funcție de fiecare familie, cum își făcea fiecare managementul hranei copiilor. De regulă mașinile astea veneau undeva după ora trei, când părinții veneau și preluau copiii.

Părinții celor care leșinau poate erau la schimbul doi. Se duseseră dimineața, ei stătuseră, de la ora trei intrau în schimbul doi, și preluau copiii coada, și trebuiau să stea ei la coada aia. Și stăteam. Astăzi se primea hârtie igienică și stăteam la coadă de-o zi pentru hârtie igienică. Mâine se primea Dero. Altă zi se primea săpun. În altă zi se primea pastă de dinți.

I: Foarte impresionant ce povestiți!

M.E.: Uneori copiii erau bătuți de părinți că au adus acasă ulei cu apă. Săracii copii nu erau vinovați, dar așa a fost norocul familiei în ziua aia și luau ulei cu apă. Și da, ne băteam pe niște gheare de pui. Ne băteam pe niște adidași,  și așa mai departe. Așa a fost! Toți banii pe care i-au făcut părinții mei, nu i-au băgat decât în hrana familiei. Nu și-au luat o dată articole de lux. Nu și-au luat o dată o mașină. Nu au reușit să facă chestia asta!

Pentru că trăiam la Câmpulung Muscel, o zonă în care sunt foarte multe comune în jur, cu foarte mulți oameni care creșteau animale, familia mea avea lăptăreasă: o femeie care venea o dată pe săptămână sau uneori mai la zece zile, și ne aducea smântână, ne aducea lapte adevărat, ne aducea uneori ouă, pentru că la bloc nu aveai. Creșteam porci în spatele blocurilor! Porci pe care îi tăiam în spatele blocului sau în fața blocului. Toți făceam așa! În anii ’80, toți oamenii, poate nu toți fiindcă intelectualii nu făceau chestia asta, dar restul care erau clasă muncitoare, creșteau porci în spatele blocurilor și îi sacrificau de Crăciun între blocuri. Așa ne-am descurcat!

I: Și prin ochii dumneavoastră de adolescent, trăind tot ce mi-ați povestit, cum era să vedeți la televizor discrepanța asta între ce se arăta la televizor și ce spunea la radio, și ce trăiați dumneavoastră, ce trăia familia dumneavoastră, comunitatea în care erați?

M.E.: Era o disonanță cognitivă pe care la fel, cine n-a trăit-o nu are cum s-o înțeleagă. Era un mister total. Era o neînțelegere totală. Eu am crezut în comunism! Eu credeam că comunismul este bun, și tovarășul Nicolae Ceaușescu este bun, și comunismul pentru noi este bun, dar asta pentru că nu am avut, niciodată, informații legate de care este alternativa la comunism. Mama e născută în ’49, tata era născut în ’50, părinții mei nu apucaseră decât comunismul. Bunicii mei s-au prăpădit destul de repede și n-au apucat să-mi spună despre perioada interbelică și despre cum au trăit ei. Nu știam că există alternativă. La școală nu se vorbea. Poate dacă aveam niște părinți intelectuali care să-mi deschidă ochii către altă variantă a lumii… 

I: În casa dumneavoastră se asculta Europa Liberă?

M.E.: Tata a început să asculte la un moment dat. Eram, cred că clasa a X-a, deci aveam, undeva, la 16 ani. A început să asculte Europa Liberă. Nu știam, habar n-aveam ce-i aia Europa Liberă. Mi-aduc aminte că mi-a zis să nu vorbesc cu nimeni, dar, sincer să fiu, nu mi s-a părut vreodată că s-ar fi ascuns foarte tare. Nici nu știu cât de conștienți erau părinții mei de Securitate, cât de mare simțeau ei amenințarea faptului că ar putea cineva să vină să-i pedepsească, sau să-i ia la întrebări că ascultă Europa Liberă. Mi-aduc aminte doar vag,  că tata mi-ar fi zis că să nu spun cuiva că ascult eu Europa Liberă și, oricum, din ce îmi aduc aminte, mare lucru nu prea era: un radio amărât, iar semnalul era foarte prost Nu-mi aduc aminte să mă fi luat tata să stau cu el, să ascult eu Europa Liberă „hai să vedem ce se discută”. Era Niculai Constantin Munteanu, Hurezeanu și care mai erau. Dar știam că există și că e ceva, că e un radio care vorbește împotriva comunismului și a lui Ceaușescu, dar nu am amintiri relevante sau traumatizante legate de chestia asta. 

I: Ce alt tip de restricții sau de condiționări ați simțit în perioada comunismului și în ce formă le-ați simțit?

M.E.: Restricțiile de care îmi aduc aminte foarte puternic erau legate de să zicem distracții și viața de tânăr, de adolescent. Se leagă mai ales de muzică. Muzica bună era subterană! Ea venea pe benzi de magnetofon sau, uneori, pe discuri de vinil aduse pe sub mână, nu-i așa, din Occident sau de la sârbi sau de la vaporenii care mai ieșeau din țară. Nu știam ce-s alea viniluri atunci, le ziceam plăci și cu benzi de casetofon sau de magnetofon. Eu am văzut un magnetofon la un vecin de lângă noi, era singurul magnetofon din tot blocul. Nu mai știu cum făcuse el rost să și-l cumpere și de unde strânsese bani că era tot așa, un muncitor. Imaginea mea espre Occident, Occidentul decadent, era că este rău, că e capitalist și că oamenii sunt exploatați, și că acolo sunt numai drogați și că e rău. Dar știam că în Occident e ceva bun: muzica pe care noi o ascultam când apucam, dacă aveam norocul să avem acces la ea. Muzica asta venită subteran din Occident. Și nu aveam acces la ea pentru că nu ne permiteam. Părinții au reușit să cumpere la un moment dat un radio casetofon și puteam să cumpărăm casete, dar nu prea aveai de unde să înregistrezi muzica aia. Trebuia să fii efectiv norocos sau să ai o rețea. La Câmpulung existau niște cercuri, cu siguranță, dar nu aveam eu și familia mea, acces la cercurile alea. Așa că am trăit foarte mult cu muzica ușoară românească, cu muzica din fostul lagăr de după Cortina de Fier. Ce mai auzeam, mai ales în ultimii ani de liceu, a XI-a și a XII-a era muzica venită de acolo. Era o restricție pe care o simțeam:

Restricțiile se legau foarte mult de distracție, de muzică și de îmbrăcăminte. A, și de filme! Eu nu am văzut video sau film la video înainte de ’90. Nu am avut acces!

I: Am înțeles. Vreau să atingem subiectul Revoluției pentru că este destul de amplu. Când ați auzit prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989? 

M.E.: N-am să uit chestia aia până o să mor. Era 16 decembrie și ne-au scos la un concert Iris sau Holograf. Unitatea militară în care eram ne scotea odată la două-trei luni, la activități cultural-artistice. Eram la Casa de Cultură din Piatra-Neamț, unde am făcut eu armata, într-o sală cu vreo câteva sute de locuri. Noi, cei din compania mea care eram teriști, adică viitori studenți, eram privilegiați, aveam termen redus. Asta înseamnă terist: soldat cu termen redus. Teriștii erau privilegiați oriunde erau ei în toată țara asta, pentru că erau priviți altfel și aveau alt regim de armată. Nu li se întâmplau mizeriile care se întâmplau celorlalți care făceau armata normală. Noi eram vreo probabil o mie, o mie și ceva de soldați în regimentul respectiv, dar soldații buni erau luați și mergeam și umpleam această sală. Cred că era totuși Iris, nu Holograf. Și eram în plin spectacol, 16 decembrie 1989, iar la un moment dat locotenenții noștri – eram patru plutoane în compania de 82 de soldați cu termen redus, au venit de pe laturi și au zis „Compania a șaptea, alarmă!” Și nouă ni se părea „Ce glumă proastă fac și lenții.” Locotenenții erau „lenții”. „Ce glume proaste fac și lenții acuma, în timpul spectacolului s-au găsit să ne dea alarmă și să ieșim din sală.” Pentru noi era un balon de oxigen să ieșim din unitatea militară șis ă mergem la un concert de muzică care era ok, adică nu era muzică populară, nu erau cine știe ce coruri sau alte chestii la care nu ne-am fi dus cu plăcere. Era super ok, super mișto! E ca și cum te-ai duce azi pe stadion la un concert cu un artist pe care-l adori. Și normal că mai nimeni nu a reacționat la asta, poate doar unul, doi. Și au început să-și îngroașe vocile și să devină mai agresivi: „compania a șaptea, alarmă!” Ne-am adunat și ne-am dus pe jos câțiva kilometri buni buni către regiment. Și n-am știut nimic. Parcă era alarmă, dar nu era alarmă, n-am înțeles de ce au făcut această mizerie, să ne scoată pe toți, nu doar pe noi, ci pe toți care erau acolo, câteva sute, și ne-am încolonat să ne ducem la regiment. La regiment s-au deschis rastelurile cu arme. Era sâmbătă sau duminică, nu mai știu, dar era neobișnuit pentru că era o oră la care nu se scoteau armele. Duminica armele stăteau în rastel. Și ne-au scos, ne-au adunat tot regimentul, cu toții care erau rămași în regiment, v-am spus, sute – o mie de oameni. Ni s-a spus că suntem în stare de necesitate. Eu îmi aduc aminte trei niveluri de alarmă, și nivelul de stare de necesitate era al doilea înainte de cel care era cel mai dificil sau mai grav, care era stare de război. Era clar că o să fie un regim destul de aspru, destul de dur. Să ne înțelegem, eram niște copii la 18-19 ani, toți făcuserăm majoratul, dar eram încă niște copii. Ceea ce mi-aduc aminte că ne-a creat o mega anxietate a fost că nu am mai putut să luăm legătura cu exteriorul. Totuși, niște băieți de familii bune din compania din care făceam eu parte, pentru că aveau pile la nivelul cel mai înalt al regimentului, la marii comandanți, au reușit să vorbească cu părinții lor care erau, și ei, nu-i așa, niște securiști la București sau în alte părți. Din ce mi-aduc eu aminte, veștile veneau de la cei care trăiau în București. Între 16 și 21 decembrie au fost niște zile foarte tulburi în care noi nu am putut să dăm telefoane acasă și n-am putut să primim telefoane de acasă. Ce a ajuns la noi era că s-a întâmplat ceva la Timișoara, dar nu știam ce! Inclusiv că e nasol, că e cu rușii, că ar vrea să ne atace pe noi rușii. O prostie! Dar contextul era de mare anxietate.

Dormitorul nostru era ca o hală în care dormeau 82 de oameni și aveam undeva pe un perete, agățat pe un suport, un televizor. Când fusese Congresul al XIV-lea în noiembrie, am stat zile întregi pe băncuțe ca să ascultăm. A fost sinistru! Și atunci pe 21 decembrie ne-au pus în fund, pe băncuțe, să urmărim manifestarea din Piața Revoluției. N-am să uit niciodată sentimentul de ușoară panică, mare nesiguranță, anxietate poate, angoasă… „Ce se întâmplă? S-au zgâlțâit camerele.” Tot ce s-a întâmplat atunci cu Ceaușescu spunând „stați la locurile voastre, alo, tovarăși” și cum s-a întrerupt emisiunea. În 22 decembrie am fost chemați în alarmă și ni s-a spus că am intrat în stare de război. Și atuncea am primit armament real: patru încărcătoare cât încap în port încărcătorul pe care-l purtam la brâu, patru încărcătoare cu muniție reală, muniție de război! Făcuserăm exerciții de tragere, știam că un glonț e un glonț, că un glonț poate să omoare un om altfel decât în filmele cu războaie. Văzuserăm ce înseamnă un glonț și știam! Și pentru mine, dar cred că pentru orice tânăr care s-a aflat atunci sub arme, adică în armată, a fost o presiune psihologică extraordinară! Dacă a fost un șoc care m-a maturizat cumva brutal și foarte rapid, au fost zilele alea, din 22 decembrie până undeva în ianuarie, au fost pentru mine un stres îngrozitor. Eu am făcut gardă într-un mod care nu se făcea în mod normal – dar nu numai eu, toți! În armată, când intrai în gardă, făceai trei zile de gardă și atât. Erau 72 de ore în care dormeai patru ore, patru ore stăteai de veghe, patru ore intrai în postul de gardă. După aia veneai iarăși. Deci asta era greu, 72 de ore să trăiești în ritmul ăsta. Dar de pe 22 decembrie eu am făcut gardă până pe 2 sau pe 3 ianuarie și a fost îngrozitor! De pildă, intram în gardă la 12 noaptea până la 4 dimineața, iar eu aveam postul meu de gardă. Era la depozitul de combustibil, care era undeva la vreo câteva sute de metri de incinta garnizoanei. Ieșeam pe o poartă, mergeam, primele erau niște terenuri în care noi făceam instrucție, exerciții, și după aia mergeam intram într-un câmp și ajungeam la acest depozit unde erau stivuite sute, sute de butoaie de combustibil de motorină și de benzină.

I: Da, aș avea niște întrebări legat de ce ați povestit. Deci, practic, din 16 decembrie, de când s-a dat semnalul, starea de necesitate, și ați plecat de la concert, ați stat în toată perioada asta la unitatea militară?

M.E.: Până în 22 decembrie am stat la unitatea militară Și ce-mi aduc aminte este că din 16 decembrie, sper că nu confund lucrurile, nu mai aveam voie să lăsăm arma din mână și să ne descălțăm. E adevărat că noi ne mai descălțam. Știu că ne ascundeam, ne furișam de comandanți să nu vadă că ne-am scos bocancii din picioare, fie măcar și pentru o oră sau două ore în timpul nopții. La wc mergeam cu arma pe care o sprijineam erau wc-uri turcești. Să ne înțelegem: luai arma, intrai în cabină, o sprijineai de perete, îți făceai nevoile, dar nu aveai voie să lași arma din mână.

I: Și în zilele care au urmat după 16 decembrie, când unii dintre colegii dumneavoastră reușeau să mai obțină informații de la părinți, ce informații au ajuns la dumneavoastră? Ce le spuneau părinții că se întâmplă?

M.E.: Le spuneau că este o situație dificilă. Îmi aduc aminte că am auzit că ar putea să cadă Ceaușescu, asta mi-aduc aminte sigur. Dar pentru unul ca mine, care v-am spus, crezuse în comunism și în tovarășul Ceaușescu, era un factor de stres îngrozitor. Ce se întâmpla după, și cine venea în locul lui, și ce se întâmpla cu țara, și ce se întâmpla cu noi, ce se întâmpla cu mine ca individ? Cercurile astea de frică creșteau de la mine, și familia mea, și cei dragi mie, cei apropiați, până la nivel de societate, ce o să se întâmple cu noi ca țară dacă tovarășul Ceaușescu și comunismul cad? Nu aveam informații, nu aveam gândire critică, nu aveam nimic, nimic! Eram un animăluț. Asta eram! Un animăluț! Nu vreau să generalizez, dar mare parte din popor asta eram. Niște oameni care trăiau cum trăiau, fără informație și care judecau realitatea pe baza puținului de informații pe care-l aveau. A fost o tensiune mare! La fel, greu de înțeles de alții, greu de povestit, mai ales la atâția ani după, dar știu sigur că a fost brutal. Zilele alea, două săptămâni au fost brutale!

I: Și ce v-a ajutat în perioada aia?

M.E.: Cred că nu m-a ajutat absolut nimic. Era mai mult sau mai puțin un instinct de conservare. Nu era nimic care să te ajute, dacă stresul a fost atât de mare. Dacă ai fi putut să vorbești măcar cu un părinte. Nu-i așa, la vârsta aia care-i primul om către care te îndrepți să găsești susținere, sau să te ajute să navighezi prin ce se întâmplă sau să te ghideze? Părintele, nu-i așa? Nu am avut acces. Nu am putut să mai dăm telefoane. Nu am primit telefoane de acasă. N-au mai sosit scrisori, le-am primit ulterior, după Revoluție, după 22 decembrie. Atunci am înțeles, am început să punem cap la cap niște lucruri. N-am avut nimic! Element de susținere, nu, n-a fost nimic! Eu, personal, nu-mi aduc aminte de un element de susținere psiho-emoțională în perioada aia.

I: Și, când ați aflat că Ceaușescu a fost împușcat, cum a fost?

M.E.: Cred că am trăit valul de adrenalină, bucurie. M-am lăsat dus de val cumva pe care l-a trăit tot poporul. Am înțeles atunci. Poate.. nu, nu poate, cu siguranță mi s-au deschis ochii, au început să mi se deschidă ochii legat de ce a însemnat comunismul, ce a însemnat Ceaușescu. Începeau să vină valuri de informație fie oficial, de la televizor sau din presă, fie neoficial, din stradă, de la prieteni, cunoscuți.

I: Dar de unde ați aflat că a fost executat Ceaușescu?

M.E.: Din 22 decembrie practic am avut acces la informație așa cum era ea, și denaturată, și falsă, și am aflat că Ceaușescu a fost ucis. Nu mai era niciun secret!

I: Și ce a urmat după?

M.E.: Pe 22 decembrie, din cei 82 de teriști câți eram noi, cred că vreo 60, dacă nu mă înșel, au fost luați din unitate și au fost duși în oraș, în Piatra-Neamț, la sediul Securității. Dacă știți sau dacă nu știți, vă reamintesc eu, atunci armata a preluat controlul unităților de securitate – pentru că erau unități de securitate cu soldați, cu ofițeri, cu tot ce vreți. Din fericire, s-a întâmplat fără lupte, fără bătălii, Securitatea a cedat controlul. Pentru mine și pentru cei care am rămas în regiment a fost un motiv de mare frustrare, pentru că am aflat imediat în zilele următoare erau în afara regimentului. Erau în afara țarcului, primeau mâncare băutură, țigări, de la civili, de la populația civilă, și auzeam că este o dolce vita la Securitate. Îmi aduc aminte că m-am dus la locotenentul meu și l-am rugat „vă rog frumos, dacă se poate, să ne duceți și pe noi, să ieșim și noi la Securitate.”  Râd pentru că îmi aduc aminte de un moment foarte, foarte amuzant. Acolo se făcea gardă. Adică era, practic, același sistem de gardă ca și în regimentul din care plecaserăm doar că era, cumva, mai lejer. Erau un pic mai relaxate lucrurile, nu mai era atât de riguroasă verificarea locotenenților, a cadrelor. Era decembrie, trecuseră sărbătorile de iarnă, oamenii încă mai făceau sarmale. Și veniseră niște oameni cu sarmale și mâncam. Și a apărut din senin unul dintre locotenenți, și n-am să uit niciodată vocea care a zis: „Soldat E., îți vinzi țara pentru o sarma.” Nu știu dacă a fost adevărat, dar au existat zvonuri, că populația civilă otrăvise soldații care erau foarte bucuroși și foarte deschiși. Era de înțeles. Săracii își doreau să mănânce și ei o sarma că nu făcea nici dracu sarmale la unitatea militară. Mâncam mâncarea aia mizerabilă, făcută în cazane pline de gândaci. Și era normal să te duci, să vrei să mănânci, mai ales că ți se oferea. Dar replica aia a stat cu mine multă vreme, mi-am adus aminte acum de ea. Locotenentul acela era un ofițer de nădejde al patriei și poporului … „Soldat E., îți vinzi țara pentru o sarma!” Da, practic lăsasem arma din mână. Eu trebuia să stau vigilent cu arma în mână, iar eu îmi vândusem vigilența, și datoria mea se dusese dracului pentru ca să mănânc o sarma. Dar ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră la noi, în Piatra-Neamț, din fericire nu au fost lupte. S-a tras la un moment dat, dacă vreți pot să dezvolt și chestia aia 

I: Da! Unde s-a tras?

M.E.: Regimentul unde făceam armata era la intrarea dinspre Bacău înspre orașul Piatra-Neamț și acolo se făcuse un filtru. Nu se putea ieși din oraș, nu se putea intra în oraș decât prin acel filtru, și la un moment dat a fost o mașină care a scăpat cumva din oraș sau a ignorat un avertisment de oprire 

I: O mașină de civili?

M.E.: De civili, da. Se chema punctul control de la intrare pe acest punct control în care erau și niște așa zise dormitoare în care cei care făceam garda dormeam alea patru ore, după care stăteam de veghe alte patru ore, și se montase o mitralieră antiaeriană. Pentru cine nu știe, dacă un glonț obișnuit pe care soldatul obișnuit îl folosea era cât degetul mic, gloanțele anti aeriene sunt lungi de vreo 20 de centimetri, și groase de o secțiune de vreo 4-5 centimetri să zicem. Ce vreau să spun cu asta este că zgomotul pe care îl face un cartuș din ăla, un glonț din ăla, este ceva ce nu auziserăm noi când făcuserăm exercițiile de tragere. Da, este asurzitor pistolul mitralieră, dar zgomotul ăla de antiaerian nu-l auzisem niciodată și este ceva ce n-am să uit niciodată, care, în noaptea aia, mi-a intrat și mi-a făcut să vibreze plămânii, organele interne. O chestie care deși mai rară secvența cadența cu care se emit ies gloanțele alea dar sunetul ăla a fost sinistru! Și m-am trezit, în crucea nopții undeva la trei, patru dimineața și a fost sinistru. Și ne-am întrebat ce s-a întâmplat? Se întâmplase că această mașină de civili ignorase sau nu văzuse semnalul de oprire. Și ei au tras pentru că, nu-i așa, ce altceva puteau să fie în acea mașina decât teroriști? Culmea este, din ce mi-aduc aminte, nu știu dacă lucrurile s-au mușamalizat sau au fost ascunse, dar săracii din casa de peste drum de noi unde erau niște amărâți de oameni, cineva fusese omorât cu acest glonț de antiaeriană care pătrunde și prin zid. S-au tras câteva gloanțe ca să oprească o mașină care nu era cu teroriști!

I: Și cei din autoturism? Știți ceva de ei?

M.E.: Nu știu nimic. Știu doar că am auzit că a murit un om nevinovat într-una din casele de vizavi. Și ăsta a fost cel mai acut moment din zilele Revoluției în care s-a tras. Dar am avut colegi de liceu care erau și ei teriști sau care făceau armata la Timișoara, la București și da, ei au stat mai mult sau mai puțin, poate nu sub gloanțe, dar pe lângă gloanțe. Pentru ei a fost și mai rău! Vă zic am încercat să-mi imaginez, cu extensia mea, s-o augmentez de două, trei ori, de șapte ori legat de ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat. Ați auzit, știți despre ororile care s-au întâmplat cu soldații care au murit la Otopeni? Până la urmă, oricât de grea v-a fi fost experiența mea în acele zile, a fost și mai rău în alte părți, și despre asta poate să vă povestească cineva care a trecut prin ea. 

I: Și ce s-a întâmplat în viața dumneavoastră după ce a căzut Regimul? V-ați întors acasă? Sau cum a fost?

M.E.: Pe 31 martie am plecat acasă, am fost eliberați, și pe 1 aprilie, știu sigur, în 1990 am ajuns la maică-mea. 

I: Care a fost reacția părinților, a familiei când v-ați întors acasă după atâta timp, când n-au știut ce se întâmplă cu dumneavoastră, n-ați știut unii de alții?

M.E.: Nu-mi aduc aminte când am vorbit prima oară cu părinții mei la telefon după 25 decembrie, când l-au împușcat pe Ceaușescu. Sigur nu am vorbit în zilele dintre 22 și 25 decembrie. Nu am vorbit cu ai mei pentru că nu aveam dreptul, dar s-ar putea ca noi să fi beneficiat cumva de niște informații la care în mod normal n-am fi avut la acces, grație faptului că erau niște băieți care aveau niște conexiuni la niveluri înalte. Nu am reușit, totuși, chiar dacă alții poate au reușit, eu nu am reușit să vorbesc cu ai mei decât undeva cred că deja eram în 1990 Cred că atunci când am fost la Securitate. Unul dintre motivele pentru care îmi doream și eu să ajung la Securitate, era că știam de la colegii mei că vorbeau aproape fără limită. Puteam să vorbim, dar mai erau și banii pentru fisele pe care trebuia să le băgăm în aparat, care erau bani mulți. Dar de la Securitate puteau să vorbească cu părinții lor fără probleme, fără bani. Nu-mi aduc aminte de prima discuție. Cred că a fost mai mult sau mai puțin banală „Ce faci mamă, ce faci tată? Cum sunteți? Ce faci tu, copilul nostru? Cum ești?” 

I: Și prima schimbare pe care ați simțit-o cu adevărat după ’89.

M.E.: E un moment care m-a emoționat foarte puternic la momentul respectiv, până la lacrimi. Am primit pachet de acasă undeva prin ianuarie. Foarte ciudat, mi s-a pus un nod în gât!

Fiind momentul și contextul respectiv, tata a avut curajul și ăla e un moment poate cel mai pregnant cea mai pregnantă amintire pe care o am legată de ce s-a întâmplat după Revoluție în relația mea, nu neapărat cu familia, ci cu deschiderea către o viață nouă, către o lume nouă carema început atunci. Au început să curgă foarte multe informații dar, repet, nu aveam acces. Ăsta este primul sentiment pe care mi-l amintesc din perioada aia, sentimentul de acces la informație și, v-am spus, pentru mine, care am trăit într-o familie de muncitori la Câmpulung fără surse alternative de informație venea așa, ca o mare deschidere, trezire la o lume și la un adevăr pe care nu-l știam. Nu existase, nu aveam idee că există.

I: Și v-ați întors la facultate?

M.E.: Am lucrat. A fost prima oară când m-am angajat în viața mea. M-am dus și am lucrat trei luni la maică-mea. Maică-mea lucra în service-ul oficial al mașinilor Aro. La Câmpulung se produceau celebre mașini Aro. Au fost primii bani pe care i-am câștigat cu munca mea și sentimentul, iarăși e greu de înțeles. Asta am făcut 

I: Ce schimbări au mai fost după ’89? Ce a fost, așa, foarte vizibil?

M.E.: Foarte vizibilă a fost euforia dată de beția libertății. Ulterior, mulți ani după, mulți, mulți ani după, mi-am dat seama că atuncea a început degringolada societății românești postdecembriste. Prima schimbare vizibilă a fost de euforie care poate să fi dat, pe alocuri, într-o beție cu notațiile cele mai negative ale beției libertății. Degringolada care a început. Mi-aduc aminte starea de incertitudine care plutea peste tot. Nimeni nu știa încotro o luăm. Nimeni nu știa încotro mergem „Ok, a căzut comunismul, l-am împușcat pe Ceaușescu, și ce facem acum? Am intrat în capitalism.” Nimeni nu știa ce înseamnă capitalism. Nimeni nu știa ce o sa vină. Nimeni nu avea idee ce o să se întâmple. De asta zic beție, pentru că era o inconștientă legată de unde ne aflăm, ce facem cu viața noastră: „suntem liberi e democrație ha, facem ce vrem!” De asta zic că beția libertății a însemnat inclusiv acest „facem ce vrem că suntem liberi și e democrație” prost înțeleasă, desigur. Cam asta îmi aduc aminte din perioada aia sau anu’, cel puțin, ’90 

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

M.E.: Traumă, pentru mine. 

I: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

M.E.: Definiția mea despre libertate înainte de Revoluție se lega foarte mult de accesul la muzică. Deși ținea de statutul economic al familiei mele, se lega, cumva, și de posibilitatea de a-mi cumpăra haine mai frumoase. Dar prima, și cea mai importantă se lega de accesul la muzică, filme – la care noi nu aveam acces. Cred că asta era în mintea mea potrivit orizonturilor mele foarte, foarte restrânse noțiunea de libertate. După Revoluție am înțeles că libertatea este despre drepturile omului Am înțeles ce a însemnat comunismul. Am înțeles ce au însemnat închisorile comuniste, ce a însemnat aproape dispariția intelectualilor de rasă, să zicem, rasați sau de bună calitate et cetera, et cetera. Libertatea a însemnat după Revoluție, mai mult decât acces la muzică sau distracție de factură occidentală, cât la democrație așa cum o înțelegeam eu atunci, și cum în timp ea s-a redefinit tot timpul și s-a schimbat în creierul meu.

I: Și pentru că am ajuns la final, cum vi se pare adolescența dumneavoastră prin comparație cu adolescența copiilor din ziua de astăzi?

M.E.: Adolescența generației mele și a altora, pe vremurile alea, mi s-a părut mult mai sănătoasă, din multe puncte de vedere: natura relațiilor umane era diferită. Viața, în sine, sau regimul de viață era mai sănătos, mințile noastre erau mai puțin populate sau invadate de mizerie informațională, care este acum în ziua de azi, aveam repere, aveam. Dacă mă uit la cum trăiam noi, cum eram noi ca indivizi, eram un pic mai bine structurați, eram un pic mai bine formați, aveam un pic de rigoare, aveam mai multă rezistență la stres, la vicisitudinile vieții, aveam mințile mult mai mult cu noi față de cei din ziua de astăzi. E adevărat diferența esențială dintre cei din ziua de astăzi și cei din generația mea, este gradul de libertate. Nu aveam libertatea pe care o au ei, nu aveam informația pe care o au ei, dar, cred că noi eram mult mai sănătoși repet, nu doar fizic, ci și psiho-emoțional. Adică mie mi se pare că cei din ziua de astăzi sunt un pic debilizați și fizic, că sunt mai slabi fizic și mental, și n-o spun eu, o spun alții mult mai deștepți ca mine. O spun medicii, o spun studiile antropologice, sociologice, et cetera. Cei din ziua de astăzi au abilități de supraviețuire pe care generația mea nu le are, dar noi, la vremea respectivă aveam și noi abilitățile noastre raportate la contextul respectiv istoric și tehnologic al momentului, dar cred că eram mult mai sănătoși decât ei.

I: Și, plecând de la experiența dumneavoastră actuală de viață, ați vrea să transmiteți copiilor din generațiile astea care au urmat și care urmează, ceva? Aveți vreun mesaj? 

M.E.: Mesajul meu este acesta: viața nu este pe internet. Pentru mine, iar asta e o convingere a mea care vine din perspectiva formării mele ca individ, din cât am citit, cât am văzut, cât am trăit, contează enorm contactul direct cu omul, piele pe piele, contactul nemijlocit de ecrane. Cred că ceea ce face ca societatea și lumea în care trăim, la momentul actual, să fie atât de bolnave, vine din faptul că oamenii sunt alienați, tot mai alienați, nu se mai ating, nu se mai strâng în brațe, nu mai vorbesc unii cu alții, și vorbesc doar superficial, nu mai fac schimb de sentimente, de gânduri, nu mai vorbesc profund despre ceea ce li se întâmplă lor. Interacțiunea umană este foarte superficială atunci când ea este inclusiv directă, nemijlocită, lasă interacțiunea prin ecrane sau tehnologie. După mine, asta a îmbolnăvit societatea. Deci viața nu este pe internet. Viața este în realitatea lipsită de telefoane și ecrane.

I: Mulțumesc!