I: Când v-ați născut și unde?

G.R.: Sunt născut pe 22 septembrie 1970, în București.

I: Și unde v-ați trăit adolescența?

G.R.: Adolescența mea a fost împărțită între București, unde stăteam în general în timpul școlii, și alte două orașe. E vorba de Craiova, unde îmi petreceam vacanțele la mătușa și unchiul meu, sora mamei și soțul ei, împreună cu verii mei de acolo. Sau în Turnu-Severin, în Mehedinți, la bunicii mei, unde locuia un alt frate al mamei și unde aveam un alt văr cu care am interacționat mult.

I: Cum era să fii adolescent în comunism?

G.R.: Cred că este la fel, din unele puncte de vedere importante, cu a fi adolescent în orice alt tip de societate, în orice alt tip de paradigmă, cu mențiunea că diferențele le vezi mult mai târziu. Mi se pare că adolescența e o perioadă în care începi să fii întors către tine, să fii atent la tine, să te descoperi, să descoperi o relaționare care nu mai e așa de instinctuală ca cea din copilărie. Și atunci lucrurile pe care le trăiești sunt mult mai mult emoționale și influențate de mediu într-un mod pe care-l realizezi, de fapt, abia mai târziu. Amintirile mele din adolescență sunt mai degrabă despre lucruri care acum par triste sau apăsătoare, dar care atunci erau despre cum începeam eu să cunosc viața. Îmi aduc aminte cu mare plăcere că în liceu, una dintre bucuriile noastre era să călătorim pe scara autobuzului, ceea ce acum ar fi absolut catalogat drept riscant, inconștiență, interzis, oricum de neconceput. Pe scara autobuzului, pe scara tramvaiului… mi se părea că e o chestie foarte „fun”, la limita provocării și a pericolului. Totuși, nu-mi aduc aminte niciodată să se fi întâmplat ceva neplăcut sau tragic.

I: Și mai aveți și alte amintiri pe care ați dori să le împărtășiți cu noi?

G.R.: 

 

ca să nu iau metroul de la Izvor. Am făcut Liceul „Lazăr”, și mergeam o stație de metrou pe jos sau chiar două, ca să stăm de vorbă, să ne plimbăm împreună, în doi sau în gașcă. Ah, și mai îmi aduc aminte ceva de pe vremea aia. Aveam colegi care veneau și plecau de la liceu cu troleibuzul și exista o zicală: „Ce facem, luăm troleibuzul sau ne grăbim?”, pentru că se mișcau atât de greu încât părea că stau pe loc. Cam cum e acum când e foarte, foarte aglomerat. Îmi aduc aminte că eram foarte mândru de liceul pe care l-am făcut. În mod particular, eu am ales liceul ca urmare a unei experiențe personale cu mama. Când eram mic mama îmi citea o carte despre Liceul „Lazăr”, pentru că o amuza foarte mult textul. Și atât de tare m-a impresionat ce se întâmpla acolo, încât n-am avut niciun dubiu la sfârșitul clasei a VIII-a că vreau să merg la „Lazăr”. Am dat examen, am intrat… și acolo era iarăși o amintire foarte puternică: spiritul ăsta de comunitate pe care l-am întâlnit foarte rar, noi eram lăzăriști. Un spirit care s-a perpetuat până în zilele de astăzi. În continuare când întâlnești un lăzărist, e ceva ce simți că te leagă de el. Cu excepția unui singur lăzărist pe care l-am întâlnit zilele astea. Am aflat cu neplăcută surprindere că a terminat același liceu. E vorba de o persoană publică din spectrul politic, dar mă rog, asta e altă discuție.

 

I: Ați mai păstrat matricola?

G.R.: Da, da, da, da. Una dintre matricolele de atunci încă o păstrez.

I: Și ce amintiri aveți din perioada liceului care erau specifice pentru perioada respectivă?

G.R.: Eu am intrat în liceu în ’85, am terminat în ’89. Era fix perioada în care lucrurile se înăspriseră foarte, foarte rău. Eu aș numi-o perioada surogat pentru că nu mai era cafea, se făcea acea cafea cu năut, celebrul Nechezol, restaurantele improvizau tot felul de chestii…oamenii încercau. Era ceva din ce am văzut acum câțiva ani în Cuba. Părea fix perioada de dinainte de final. Țin minte că existau restaurante, mă rog, un soi de bărulețe pe care noi liceenii le frecventam ca și cei de acum, să bem un suc, să măncăm o pizza. Lucrurile erau atât de proaste încât se făcea pizza cu pește, pentru că nu se găsea altfel de carne, decât foarte greu.

Erau extraordinare! Țin minte că la un moment dat, la liceu care era Liceul Lazăr, aveam un portar care era nea Lazăr. Mi s-a părut întotdeauna foarte caraghios…

I: Nea Lazăr păzea Liceul Lazăr.

G.R.: Da, da. Chiar ne întrebăm între colegi, când mai vorbim, dacă chiar îl numea nea Lazăr sau pur și simplu era un mit. Pentru că erau probleme cu spațiul de învățat, țin minte că aveam tot timpul cursurile amestecate cu ceea ce se numea practica, care era doar un pretext ca să ne ducă la tot felul de munci pe care să le prestăm gratis. Mergeam la sortat de cartofi, care era o chestie groaznică! Îți băgai mâna în tot felul de cartofi murdari și trebuia să alegi cartofii buni. Deci făceam, efectiv, sortat de cartofi. Țin minte că era o chestie pe care și eu și oamenii de vârsta mea ne-am adus aminte cu greu, și anume că se muncea și se învăța șase zile pe săptămână. Pe vremea aia sâmbăta nu era liberă. Și din când în când, dar asta nu mai țin minte, cred că o dată pe lună, era ceea ce se numea SRL, dar nu în accepțiunea de acum, adică Societate cu Răspundere Limitată, ci era Săptămână Redusă de Lucru, în sensul că sâmbăta se pleca mai devreme de la job. Țin minte cum ne încălzea mama apă ca să facem baie, pentru că, evident, nu era căldură, nu era apă caldă. Aveam norocul să avem cât de cât gaze și făceam baie. Ne punea în cadă ceva ce era mai puțin de o palmă de apă fierbinte, pe care pe urmă o mai regla cu apă rece, și în chestia aia făceam baie. Țin minte că în anii ăia, deci între ’85 și ’89, lucrurile se stricaseră atât de mult…

Țin minte că toată lumea în jurul blocului și prin țară, toți cei care aveau mașină, din când în când o „zugrăveau”, ca să zic așa, o vopseau. Era foarte populară concepția asta, ca să nu ruginească. Dacia trebuia vopsită cu un soi de grund pe dedesubt și se dezvoltaseră tot felul de tehnici de întors mașina pe o parte. Se făcea această „terosonare”  sau nu mai știu exact cum se numea, care acum e o imagine foarte ciudată. N-am văzut nicio fotografie din perioada aia despre asta,

Țin minte cum ai mei împreună cu niște unchi se sincronizau în așa fel încât unii aveau mașină cu număr cu soț, alții cu număr fără soț. Nu puteai circula în fiecare duminică cu mașina. Trebuia să circuli în weekendul cu soț dacă aveai număr cu soț. Și făceau schimb de benzină ca să plece mai departe cel care avea numărul corespunzător weekendului. Se strângea benzină tot anul pentru concediul de la mare. Orice șofer avea în portbagaj, pe lângă scule și alte lucruri, și canistrele pentru benzină. Țin minte cum ne puneam să colectăm sticle goale, ca să ne facem „planul”. Bine, asta cred că era prin generală, eram un pic mai mici. Și ajunsese, efectiv, la un simulacru, pentru că părinții ne dădeau bani să cumpărăm borcane sau conserve, murături la borcan pe care le goleam și apoi duceam borcanele goale. Era, efectiv, o formă fără fond această colectare de sticle și hârtie. Maică-mea știu că era disperată la un moment dat pentru că trebuia să depunem și o cotă de cartoane, hârtie nu știu ce, și-mi spunea: „Nu am de unde să vă mai dau cartoane. Nu mai am niciun carton în casă. Nu mai am borcane. Nu știu ce să fac!” Era groaznic. Mi-aduc aminte cât de sărăcăcios eram îmbrăcați. Oricât de mulți bani ai fi avut, dacă nu aveai o relație sau o rudă sau o conexiune cu străinătatea, chestiile care se găseau în magazinele de încălțat și de îmbrăcat erau groaznice, cu niște culori îngrozitoare. Totul era gri, negru sau bleumarin.

I: Știu că fetele erau în vizorul profesorilor, dar băieților li se spunea ceva, li se întâmpla ceva?

G.R.: Da, da, da. La noi se controla tot timpul, ți se băga mâna în păr să vadă dacă ești tuns. Și la fete mai era o chestie cu vopsitul. Țin minte că aveam o colegă care, la un moment dat, a apărut cu părul într-o nuanță roșcată și, evident, imediat: „G., te-ai vopsit?!”

I: Dacă tot ați pomenit de Cernobîl, ce vă aduceți aminte despre asta?

G.R.: Îmi aduc aminte că era o chestie pe care am mai trăit-o la cutremurul din ’77. Nu cu panica și teama de atunci, că eram mult mai mic, dar cu surprindere și cu un soi de inconștiența vârstei și faptul că aveam foarte puține informații. Pentru noi era ceva ce pendula între o chestie ușor anxioasă și una interesantă, adică se întâmpla ceva ce nu se mai întâmplase. Ne-am dus și ne-am așezat la niște cozi uriașe, la dispensare, să ne dea niște pastile de iod. Era ceva deosebit și ne amuza. Evident, în stilul românesc, se făceau o grămadă de glume. Dar asta îmi amintesc: cozile de la dispensar și faptul că, evident, nu prea înțelegeam, nu aveam informații și nu se luau lucrurile foarte în serios.

I: Dar la radio, la televizor, prin ziare? Ce se spunea?

G.R.: Nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte ce s-a spus atunci. Cred că am niște amintiri construite mai târziu, văzând înregistrări din perioada respectivă. Au fost niște comunicate foarte seci care evident aveau ca scop să nu panicheze populația. Totul era, ca de obicei, „sub control”, totul era bine, Partidul se ocupa. Nu era nimic. Dar, pe lângă povestea oficială, evident, exista zvonistica și rețelele de „informatori” informali, care răspândeau idei mai mult sau mai puțin reale – și de acolo se mai aflau niște chestii.

I: Și oamenii? Erau mai degrabă panicați?

G.R.: Nu, nu. Amintirea mea e că nu erau panicați. Văzând, ulterior, niște documentare, mi-am dat seama că nici măcar cei de acolo din Prîpeat din Cernobîl, nu erau panicați, decât foarte puțini care înțelegeau cu adevărat ce se întâmplă și care era riscul. Controlul informației le permitea oamenilor să nu înțeleagă în ce pericol se află. Cum să zic… cu aportul entuziast al celor care făceau parte, mai mult sau mai puțin, din sistem, dar care erau încântați să-l slujească.

Mi-am adus aminte tot din liceu, legat de oameni care se puneau în slujba regimului. Spre deosebire de alții, eu am avut, în perioada aia, un diriginte care mi s-a părut o sumă de inadecvare pedagogică. Era tipul ăla care se strecoară prin breșele sistemului. Cred că ar fi fost cu succes și informator, nu știu dacă a fost sau nu, dar n-am simțit niciodată genul ăla de căldură sau de mentorat despre care alții povestesc când își aduc aminte de profesorii care le-au influențat viața. Țin minte un moment cu el. Una dintre reguli era că trebuia să cântăm la începutul orelor. Ne ridicam în picioare la prima oră de dimineață și cântam imnul. Vă dați seama cum era la vârsta aia, cu vocile în formare… Dincolo de ridicolul situației, ieșea o chestie care, auditiv, era cel puțin caraghioasă, dacă nu îngrozitor de hilară. Și, în mod constant, ne bufnea râsul! Auzindu-ne pe noi și pe ceilalți, mai ales băieții, care făceam ca niște capre surprinse. Într-una din dimineți, l-am prins pe diriginte într-o toană proastă, el oricum era un semiactivist. S-a trezit să scoată la tablă doi colegi, un băiat și o fată pe care îi bufnea râsul. Dar culmea e că ei erau cei mai inofensivi din clasă! Dacă eram unii care făceam boacăne sau provocam, ei nu erau deloc așa. Erau cei mai cuminți, cei mai așezați, timizi… Și, pentru că au râs în timpul imnului, ceea ce era, da, o blasfemie, s-au trezit în pericolul de a fi exmatriculați din școală. Și nu doar atât: să li se agațe de coadă eticheta de antipartinici. Și, dintr-o chestie care părea caraghioasă și ridicolă, s-a ajuns la o situație extrem de amenințătoare. Până la urmă cred că directoarea liceului care avea mai mult bun-simț și umanitate, s-a mulțumit cu un avertisment verbal și i-a lăsat în pace. Dar pericolul era foarte real! Din exces de zel, din inconștiență sau din toate astea la un loc, lucrurile se puteau transforma în ceva nasol. Și era cu atât mai caraghios cu cât, repet, acești colegi erau ultimii oameni din lume care ar fi avut vreo atitudine anti orice. Mai aveam printre profesori un tip care făcea parte din celebra familie Doncea, ilegaliști ai Partidului Comunist Român. Era profesor de istorie. Un personaj interesant și cumva carismatic, dar care avea periodic accese de propagandă comunistă. Dar o făcea într-un fel personal, cumva „out of the book”. Și asta era o chestie foarte nelalocul ei, dar tolerată, pentru că venea din familia respectivă. Am avut și profesori absolut fascinanți, care ne-au rămas în minte și în suflet. Chiar și acum, după 35 de ani de când am terminat liceul, când ne întâlnim, ne amintim de numele, figurile lor și ce au însemnat pentru noi.

I: În casa dumneavoastră se asculta Radio Europa Liberă?

G.R.: Da, da, da. Unele dintre cele mai puternice amintiri legate de perioada aia și de faptul că totuși trăiam într-un univers concentraționar, sunt cele legate de Europa Liberă. Și până în ziua de astăzi, nu știu, vocea unei persoane cum este Neculai Constantin Munteanu și celebrele lui „Să auzim numai de bine” mi-au rămas în minte. Amintirile mele cu tata care asculta noaptea Europa Liberă până adormea, iar radioul continua să meargă… La fel, la unchiul meu din Turnu-Severin, el stătea la casă împreună cu bunicii mei, se auzea până în celelalte camere cum se asculta Europa Liberă. Îmi aduc aminte sforăitul lui și faptul că stăteam să ascult și eu. Deci auzeam din camera cealaltă radioul. În adolescență când eram mai mare, începusem să ascult ce se spunea acolo, savuram umorul de acolo.

Și prima mea amintire legată de încredere, cred că eram încă în școala generală, a fost momentul în care taică-miu a venit și mi-a spus: „Uite, o să-ți spun ceva, dar să știi că e foarte periculos dacă vorbești despre asta.” Mi-a povestit o știre de la Europa Liberă care, am realizat eu mai târziu, era absolut neutră politic. Probabil voia să vadă dacă pot păstra un secret. Era vorba despre un accident aviatic, un avion de pasageri care se prăbușise. Și mi s-a părut extraordinar, pentru că la vremea aia nu asculta de față cu mine sau cu frate-miu. Dar mi-a spus această informație pe care, evident, am păstrat-o strict secretă. A fost momentul în care am fost considerat suficient de mare ca să pot păstra un secret, și anume faptul că tata asculta Europa Liberă. Un secret care putea pune familia în pericol. Toată lumea asculta. Se vorbea despre ce se difuzează la Europa Liberă, dar una dintre caracteristicile acelei perioade, din punctul meu de vedere, era că brusc lucrurile o puteau lua razna. Da, se putea glumi, se puteau face tot felul de chestii, dar la un moment dat te trezeai prins în roțile sistemului pentru niște lucruri pe care le făcea toată lumea. Erau cumva tolerate, semiacceptate. Cum era și povestea cu casetele video.

I: Prin ochii dumneavoastră de copil, de adolescent, cum era să auziți ce se spune la televizor, la radio, prin presă, și ceea ce trăiați în realitate?

G.R.: Nu trăiam vreo mare disonanță, pentru că ne era clar că lucrurile nu stau cum spun ei. Era, cumva, foarte clar că una gândim și alta spunem. Problema era, mai degrabă, că fiind într-un univers izolat, din ce în ce mai mult, ceea ce gândeai nu mai avea puncte de reper. Era foarte greu să crești și să înțelegi că există o țară cum este Germania, în care un lanț de magazine, cred că Neckermann se numea, trimitea abonaților cataloage de sute de pagini, gratuit, astfel încât oamenii să poată comanda ce voiau din ele.

Eu nu cred că mi-am pus problema cu adevărat: „Chiar există lucrurile alea? Chiar se pot comanda? Sunt atât de variate?” Te uitai la ele ca la o poveste.

Spre final, în apropierea Revoluției, lucrurile erau atât de triste și eram atât de lipsiți de mijloace, încât țin minte că apăruse o modă. Erau oameni care făceau tot felul de lucruri, mici întreprinzători, cât îți permitea sistemul la vremea aia. Inventa cineva o chestie care, și acum, mă lasă cu gura căscată: făceau un soi de sacoșe. Evident, nu se găseau sacoșe. De asta se și colecționau. „Plasa cu pungi” exista în toate familiile. Chestia asta l-a urmărit pe tata până la moarte. După ce s-a prăpădit, am găsit în casă niște sacoșe cu sacoșe în ele. Eh, inventaseră un soi de plasă, din aia dreptunghiulară, cu mânere tip „maiou”, cred că se numesc, care avea pereți dubli. Era dintr-un plastic transparent, iar în pereții dubli, în cele două laterale ale plasei, era introdusă câte o pagină din acest Neckermann. Deci era o pagină dintr-un catalog comercial, și pe o parte, și pe cealaltă a plasei…

Mai am niște amintiri, apropo de chestia asta, legate de perioada respectivă. În Turnu Severin, unde mergeam în vacanță la unchiul meu și la bunicii mei, orașul era foarte aproape de granița cu Serbia care atunci făcea parte din fosta Iugoslavie. Cu nenumărate intervenții, după nenumărate verificări la Securitate și așa mai departe, românii primeau un soi de pașaport provizoriu, ca să poată trece în Serbia. Sârbii aveau permis de mic trafic de frontieră, cred că așa se numea, și veneau, la rândul lor, cu tot felul de produse și aveai ocazia să vezi un pic de Vest. Adică ce se întâmpla la sârbi era iarăși fascinant, pentru că la ei era Vestul. Țin minte că unchiul meu îmi traducea la un moment dat știrile de la televiziunea iugoslavă, se prindea acolo, și mi-a tradus un reportaj despre faptul că deși erau tot socialiști, în Belgrad la o fabrică de pâine avea loc o grevă. Și chestia asta o vedeai la știri. Era de neimaginat! Și era peste Dunăre! Și unii dintre cei de acolo puteau să se ducă și să vadă asta cu ochii lor, și să se întoarcă, nu știu, cu niște adidași, sau cu discuri, sau să cumpere gumă din piață de la sârbi.

I: Și cum vi s-a părut la gust?

G.R.: Eram fascinați! În primul rând, pentru că nu se putea face chestia asta decât acolo. Nu ne puneam problema să luăm. Știu că unchiul meu care avea tot felul de conexiuni, era un medic foarte cunoscut și respectat în zonă la el, în casă, aveam și beam Coca-Cola. El este persoana care ne-a ținut pe noi cu lucruri, și încă pe foarte multe rude, prin relațiile lui. În ultima perioadă nu se găsea nimic.

Uite, e o amintire foarte puternică: când plecam în vacanță, mama îmi dădea o listă.

Am fost printre privilegiații care nu au stat la cozi, decât la astea de bază, gen pâine, lapte. La aprozar, unde țin minte că nu puteai să-ți alegi ceea ce voiai să cumperi, când se băgau cartofi, stăteai la coadă, vânzătorul avea un făraș cu care servea și-l băga în grămada de cartofi și-ți punea în plasă. Și vedeai acasă câți dintre ei sunt putreziți, câți sunt tăiați. Nu exista să-i dai înapoi. Ce faci? „Mi-ai pus și d-ăla?” Se punea la grămadă. Nu exista povestea asta, de acum, că-ți alegi tu roșie cu roșie. Asta după ce stăteai o vreme, pentru că nu erau tot timpul cartofi. Erau cartofi doar când „veneau cartofii”. Și, ca urmare, când venea toamna și ne pregăteam, ai mei puneau murături și se făcea zacuscă. La bloc, toată lumea făcea. Erau ore întregi în care se stătea la aprozar pentru gogoșari, pentru castraveți, pentru cartofi și așa mai departe.

I: Aș vrea să aduc în discuție Revoluția și să vă întreb când ați auzit pentru prima dată că se întâmplă ceva?

G.R.: Pe mine Revoluția m-a prins în armată. Prima dată când am înțeles că se întâmplă ceva a fost când tata a venit la mine. Am făcut armata foarte departe de București, undeva lângă Arad, în Lipova. Cred că e și acum un fel de garnizoană acolo. Făceai cam zece ore cu trenul până acolo. Tata a venit o singură dată, în șase luni. A avut dreptul să mă viziteze și să stau de vorbă cu el. Nu puteam ieși din unitate pentru că-mi trebuia nu știu ce fel de permisie, dar am stat la poartă de vorbă. Își făcuse o delegație până acolo și mi-a șoptit, așa, încet, să nu riscăm să fim auziți și așa mai departe. Mi-a spus: „Se întâmplă ceva… Se întâmplă ceva în toată Europa. Uite, în Germania, cu Zidul… se întâmplă chestiile astea. Cred că o să se întâmple lucruri.” Cumva, deja lucrurile erau zguduite, mișcate de politica lui Gorbaciov, cu cele două concepte pe care toată lumea începuse să le fluture: Glasnost și Perestroika. Deschiderea pe care o promova el în societatea comunistă ajunsese și în România. Se discuta și la noi, dar mai cu perdea, despre asta. Dar atunci a fost prima dată când știam. Înțelesesem că, ok, se întâmplă lucruri în Europa și poate o să ajungă și la noi ceva. Dar era în continuare abordarea aia: poate ne face cineva, poate ne ajută, poate ne dă voie Gorbaciov, poate-l silește pe Ceaușescu să facă ceva. Cum să spun, continuarea era destul de clară: speranța că o să ajungă Nicu Ceaușescu să-i ia locul lui taică-su, pentru că, nu-i așa, era mai tânăr, mai deschis. Se știa că pe la Sibiu unde era el prim-secretar, cică lucrurile erau mai bune. Nu-și punea nimeni problema, din ce-mi aduc aminte eu, că o să devenim o societate pe principii capitaliste, ci că o să fim exact cum a zis și tovarășul Iliescu: un socialism cu față umană. A fost și prima perioadă în care am auzit, în afara lui ’89, cred, sau poate chiar din ’88, despre metode de reprimare pe care nu le credeam posibile, despre care și acum există foarte puține informații. Aveam un coleg de bancă în care aveam mare încredere, și începuse să-mi povestească despre persoane care erau internate în spitale de psihiatrie. Nu știu de unde avea informațiile, dar și acum se știu foarte puține despre asta… Mai fusese ceva care zguduise un pic lucrurile, despre care aflasem tot de la Europa Liberă: evenimentele de la Brașov, din ’87. Cei de acolo s-au revoltat, au devastat sediul județean de partid și au suportat urmări serioase. Oameni deportați prin țară, cu domiciliu obligatoriu în alte părți. Toți cei care manifestaseră sau chiar intraseră în sediul județean de partid și devastaseră acolo.

I: Aș vrea să fac o paranteză legat de ce ați spus cu internările în secțiile de psihiatrie. Puteți să dezvoltați un pic subiectul, atât cât știți?

G.R.: Știu foarte puțin, dar m-a marcat foarte tare. Colegul ăsta al meu mi-a povestit despre oameni care nu erau bolnavi și că exista acest risc: să fii trimis într-un spital de psihiatrie dacă ești considerat dușman al sistemului. Nici nu se știa că există, în afară de glumele celebre cu Spitalul 9, care era mai degrabă un concept decât o realitate pentru omul de rând. Se știau foarte puține despre problemele psihice, despre oamenii cu handicap, despre persoanele care treceau prin genul ăsta de lucruri. Totul era, cumva, învăluit într-o ceață foarte densă. Cu atât mai mult, ideea că oameni care n-ar fi trebuit să fie acolo erau internați…

Îmi spunea că, dacă te lua Securitatea, exista această formă de represiune, nu ajungeai la Spitalul 9, ci la niște sanatorii, undeva în țară. Dar asta e tot ce mi-a rămas în minte. Și până în ziua de azi mă întreb de unde avea el informațiile astea. Țin legătura cu persoana asta, dar m-am tot întrebat dacă nu cumva era o provocare, sau o chestie de genul ăsta. Pentru că tot timpul riscai ca în jurul tău să fie cineva care era informator, delaționist sau avea astfel de misiuni.

Îmi amintesc că, după ce a fost clar că Ceaușescu nu mai e la putere, eu eram tot în armată, lucrurile s-au relaxat puțin. Și am aflat că tipul care se ocupa de contrainformații, era un ofițer și a dispărut din unitate. El, de fapt, făcea recrutări. Aveam colegi care mi-au povestit cum erau presați să devină informatori.

I: Când ați auzit că se întâmplă ceva în decembrie 1989?

G.R.: Cred că s-a întâmplat un pic înainte de 17 când s-a întors în unitate un coleg care fusese internat în spital, la Timișoara. Nu-mi dau seama cât de corecte sau cât de candide erau relatările lui, dar el a spus ceva de genul: „Se întâmplă ceva acolo.” Informațiile care circulau erau foarte vagi. Între timp, tot ce ținea de comunicare fusese blocat. Țin minte că pe 17 dimineața nu mai mergeau telefoanele publice în toată localitatea. Noi sunam acasă de obicei duminica. Aveam un fel de permisie de câteva ore și mergeam să dăm telefon. Ei bine, nu mai funcționa nimic: nici telefoanele de la poștă, nici cel de la poarta unității care era un telefon cu fise. Așa că toate informațiile se transmiteau din gură-n gură. Circulau zvonuri că s-a întâmplat ceva la Timișoara, că populația ar fi atacat armata, cumva ți se inducea ideea că ești în pericol ca militar. Tipul ăsta povestise că un tanchist ar fi ieșit din tanc să vorbească cu mulțimea și ar fi fost decapitat sau ceva în genul ăsta. Și așa, psihologic, ni se inducea ideea că civilii sunt periculoși. Ți se fixa undeva, în spatele minții, gândul că dacă cineva se apropie de tine, trebuie să te aperi. Cu ochii de acum, e clar că era o poveste construită, o narațiune indusă, menită să pregătească soldații. Pentru mine e foarte clar că o mare parte dintre cei care au tras la Revoluție, din armată, erau niște puști ca mine, de 18–19 ani, care au tras mai degrabă din inconștiență, din nepricepere, din teamă. Nu eram pregătiți. Noi făcuserăm munci agricole, nu pregătire militară.

I: Și ce a urmat în zilele acelea? Cum a fost pentru dumneavoastră?

G.R.: Pe 17 știu că s-a dat alarma. Ne întorsesem din oraș, unde avusesem permisie, în localitatea aceea micuță. Și era ceva ciudat. Nu funcționau telefoanele, era o tensiune în aer. Știam deja că se întâmplă ceva la Timișoara.

La apelul de seară, cred că era în jur de ora cinci-șase, am fost încolonați, s-a făcut numărătoarea, s-a verificat dacă suntem toți. Simțeam că e ceva important, dar nu bănuiam cât de grav. Țin minte că aveam un coleg care reușise să se îmbete în permisie, și în timp ce noi eram în formație și așteptam comunicările. Noi îl încadrasem în mijlocul plutonului, ca să nu se vadă că se clatină. Îl țineam din spate și din lateral, că deja se vedea cum îl lovește alcoolul. Ni s-a comunicat că suntem în „alarmă de război”. Era un moment extrem de ciudat. Cred că „Radu cel Frumos” era numele codificat al alarmei. Și ni s-a spus: „Sunteți în alarmă de război. Rupeți rândurile.” Nu mai știu exact comenzile, dar trebuia să ne ducem, să ne luăm armamentul, să ne echipăm. Țin minte că, în primă fază, nimeni nu s-a mișcat. Eram atât de șocați, încât am rămas pe loc. Ofițerul a repetat comanda și atunci am rupt-o toți la fugă spre locurile de echipare. Ni s-a distribuit muniție de război, gloanțe reale. Țin minte că alergam și-l trăgeam pe colegul ăsta, care era tot mai afectat de alcool. L-am dus într-o cameră unde a dat un ofițer peste el și l-au lăsat să-și revină.

Era o stare febrilă. Mai târziu, în aceeași seară, au venit camioanele militare. Am fost încărcați în camioane, înarmați cu muniție de război, adică aveam gloanțe reale la noi. Am stat în camioane câteva ore, timp în care, probabil, se decidea politic și militar ce urmează. Noaptea târziu am primit ordin să coborâm. Aparent, ordinul inițial fusese să plecăm spre Timișoara, probabil pentru a reprima revolta. A fost unul dintre marile norocuri ale vieții mele că nu am ajuns acolo. Nu știu ce s-ar fi întâmplat. Nu știu dacă aș fi scăpat, nu știu ce aș fi făcut. Eram, pur și simplu, niște puști fără pic de pregătire militară. După aceea, am rămas în alarmă de război. Toate gărzile se făceau cu muniție reală. Și știu că au fost colegi care erau cât pe ce să se împuște. Atât de prost eram instruiți, încât nu știam conceptele de bază despre arme. Spre exemplu: dacă scoteai glonțul de pe țeavă și nu scoteai și încărcătorul din armă, intra imediat următorul glonț. Dacă apăsai pe trăgaci, trăgeai. Nu știam asta. Era periculos.

I: Și apoi ce a mai urmat?

G.R.: După aia țin minte că am rămas toți încremeniți. Am fost în alarmă constant vreo lună și ceva, până spre sfârșitul lui ianuarie. Asta însemna că nu mai exista niciun alt fel de activitate, nu mai făceam instrucție, nu mai aveam nimic. Toată lumea fie făcea de pază, fie dormea.

A fost un fel de vis, semicoșmar pentru că condițiile erau groaznice. Țin minte că era atât de frig în dormitoare. Erau niște săli foarte mari unde eram cam 60–70 de persoane. Nu aveam sobe. Se montau doar iarna și se demontau toamna, n-am înțeles niciodată de ce. La un moment dat, știu că aflaserăm că erau trei grade în dormitor. Rutina era: dormeam, făceam serviciul de gardă – trei ore de pază, cu șase ore pauză, într-un ciclu care te înnebunea. Ziua are 24 de ore, iar 24 împărțit la 9 nu dă rotund, așa că în fiecare zi aveai alt program de gardă, ceea ce însemna că somnul era complet haotic. Chiar dacă dormeai mult, nu era odihnitor. Și eram zombi. Plus frigul. Când aveai de făcut de gardă afară, era cumplit. Nu mai făceam nici baia săptămânală care, oricum, era o dată pe săptămână atunci când ni se schimbau lenjeriile, cum se zicea: „efectele”. În perioada aia, cu Revoluția, n-am mai avut apă caldă deloc. În mod normal făceam duș o dată pe săptămână cu 30 de colegi, în sfertul ăla de oră cât avea plutonul apă caldă. În perioada aia, o lună și ceva, ne spălam la spălător cu apă rece de afară. Era ca la pârâu, doar că nu bătea vântul. Te spălai la chiuvetă în baie, cu ferestre. Apa era probabil la câteva grade. Eram tineri, dar tot era groaznic.

Eram anesteziați. Ca să vă dați seama cât de puțin conștienți eram de ce trăiam, apropo și de ce spuneam mai devreme, că nimeni nu-și imagina că o să schimbăm comunismul cu capitalismul. Ne uitam la televizor, vedeam știrile: Ceaușescu a fugit, Ceaușescu a fost prins. Stăteam încremeniți. Și noi, și ofițerii. Ofițerii cu care ne uitasem cu două luni înainte la Congresul al XIV-lea al Partidului, că eram obligați să-l urmărim, erau tot acolo, în tăcere. Ne uitam toți la televizor și nu spunea nimeni nimic. Nici nu prea discutam între noi. Chiar și în momentul în care era clar că Ceaușescu fusese prins și nu mai are cum să revină, ne uitam unii la alții fără să îndrăznim. Nu cred că era neapărat frică, ci mai degrabă șoc. Trăiam ceva ce nu ne imaginam. Unul dintre colegi, același care fusese beat pe 17 când s-a dat alarma, a fost primul care a reacționat. Era foarte funny și foarte straniu în același timp, pentru că tatăl lui era colonel în armată, deci el avea cel mai mult de pierdut, și totuși s-a ridicat și a zis: „S-a terminat, bă!”, și s-a dus să smulgă portretele lui Ceaușescu de pe pereți. Un ofițer a încercat să-l tempereze: „Stai, stai, stai. Hai să vedem ce urmează. Nu distruge astea că sunt în gestiune.” Adică nu îl oprea fățiș, nu-l certa că îl atacă pe comandantul suprem, dar nici nu i se alătura. Era atitudinea asta de tipic românească: „Hai să nu fim noi primii care dau tonul. Hai să vedem ce se întâmplă, și după aia ne conformăm.” Dar, ușor-ușor, noi ăștia mai tineri, mai inconștienți, ne-am dezghețat. Și am început și noi să facem la fel.

I: Și cum a fost când a fost executat cuplul Ceaușescu?

G.R.: Ne-am uitat ca la un film. Oricum a fost o situație extrem de ciudată. Bănuiesc că ați văzut și voi: totul se difuza cu țârâita. Se spunea: „Urmează să primim caseta cu procesul. O să vină, e pe drum.” Cu ochii de acum, îmi dau seama că era totul o punere în scenă, parte din jocurile de putere ale celor care încercau să preia controlul. Se construia deja influența viitorului FDSN și a figurii lui Iliescu. Mi-am dat seama mai târziu cât de clar era totul. Până prin februarie sau martie, când am ajuns pentru prima dată în București, trăisem doar în acel mediu închis și fusesem complet expus doar la ce se difuza la Televiziunea Română. Eram foarte influențat. Ajuns în București, m-am întâlnit cu un văr de-al meu, student, o figură aproape de mentor pentru mine. A stat și mi-a explicat: „Stai, că lucrurile nu sunt chiar așa cu Iliescu și cu FSN-ul.” Și pentru că aveam încredere în el și pentru că începusem să privesc și altceva decât canalele controlate, mi-am schimbat complet optica. Am devenit un opozant clar al FSN-ului, al lui Iliescu. Iar când am fost eliberat din armată, pe 1 aprilie, eram deja în Piața Universității în mod constant. Cât despre proces… amintirea e că părea ireal. Am încă în minte imaginile alb-negru de la televizor, cu cei doi executați, cu corpurile lor și pereții ciuruiți din spate. Țin minte cum unii dintre colegii mei spuneau: „Eu m-aș fi înscris să fac parte din plutonul de execuție.” Lumea începuse să prindă curaj în felul ăsta.

I: Ce spunea vărul dumneavoastră despre FSN?

G.R.: Nu-mi mai amintesc exact toate argumentele, dar a fost un exercițiu logic destul de clar. Mi-a vorbit despre elementele de bază din democrație, despre faptul că toată lumea are dreptul să candideze și să fie aleasă, despre faptul că Iliescu nu fusese, de fapt, un mare opozant al regimului. Era doar unul din eșalonul doi, care țintise și el puterea, dar nu se opunea. Mi-a explicat ce înseamnă acel „comunism cu față umană” și cum, deși inițial cei din FSN spuseseră că se ocupă doar de tranziția până la alegeri, au sfârșit prin a spune că au dreptul ba chiar datoria  să candideze. Și toate micile sau marile contradicții între ce spuneau și ce făceau m-au făcut să nu-l simpatizez deloc. Am văzut și cum îi demonizau pe cei din partidele istorice și mi-a fost foarte clar că nu e genul de personaj cu care să rezonez. Mai ales că avea un trecut consistent în zona de politică comunistă, un alt argument foarte puternic pentru mine. 

Vin dintr-o familie în care, din partea mamei, bunicii au fost deportați. Bunica cu patru copii a fost dusă în Bărăgan, în câmp. Inițial au locuit în niște gropi săpate în pământ, până au reușit să construiască ceva care să semene cât de cât a casă. Patru copii… Mătușa mea avea vreo 12 ani, cred, era cea mai mare. Bunicul a fost trimis la Canal și apoi închis la Jilava fără condamnare. A fost deținut politic ani de zile, fără o decizie judecătorească, nici măcar dintre cele înscenate, cum se făceau atunci. Doar pentru că erau amândoi învățători în sat, și a existat o delațiune că bunicul „ar fi zis” sau „ar fi gândit” ceva și că ar fi simpatizat… Dar era clar că fusese un pretext, pentru că ulterior am aflat că au fost luați toți cei care aveau o oarecare stare sau poziție de încredere în sat. A fost deportat și stomatologul. Casa bunicului, fiind una mare, a fost transformată în primărie. Deci nu aveam cum să simpatizez cu cineva din acea zonă politică. Ce era foarte straniu e că bunica, după toată povestea asta, a avut totuși o perioadă în care l-a simpatizat pe Iliescu.

I: Ați spus că ați fost în Piața Universității. Cum era atmosfera acolo?

G.R.: În primul rând era foarte neașteptat. După atâția ani în care trăisem cum trăisem, aveam 18 ani și puteam, în sfârșit, să merg să strig ceva fără să fiu arestat. Puteai să întâlnești oameni cu care să-ți faci cunoștințe, care erau la fel de vehemenți împotriva noului sistem. Mai era și faptul că, la vârsta aia, era foarte „appealing” ce se întâmpla acolo. Avea toate ingredientele unei mișcări de tip „hippie”: libertate, exprimare liberă, opoziție față de sistem și, mai ales, faptul că era permis. Nu mai era o chestie care să te ducă la pușcărie sau la bătaie. Ușor-ușor, mi s-a părut că în unele momente lucrurile luau o turnură cu care nu rezonam. Pentru mine modul de exprimare era uneori mult prea agresiv, prea violent. Sau poate persoanele nu-mi plăceau. Țin minte un tip, cred că era actor. Am înțeles că între timp s-a călugărit. Țin minte că de fiecare dată când vorbea el, aveam un sentiment straniu. Mi se părea că e o patimă nesănătoasă în discursul lui. E o impresie pur personală, nu era ceva concret, dar mie nu-mi plăcea personajul. În rest, Piața devenise și o chestie ușor mondenă, ca să zic așa. De la un moment încolo, părea că lumea se duce și pentru atmosferă. Nimeni nu-și mai punea problema că ar putea fi reprimată toată povestea asta. Erau corturi, se trăia acolo. A durat vreo două luni.

I: Și oamenii de acolo erau împotriva FSN-ului sau pro FSN?

G.R.: Nu, erau împotriva. Împotriva FSN-ului, împotriva lui Iliescu. Țin minte că veneau tot felul de inițiative, platforme care se prezentau acolo. Acolo am auzit pentru prima dată de Punctul 8 de la Timișoara. Acolo se cerea inclusiv ca oamenii care lucraseră în sistem nu mai aveau ce căuta în conducere, se vorbea despre legea lustrației. Simțeam că acolo era adunat tot ce era mai progresist atunci, în perioada aia în care ne puneam problema cum să construim o țară nouă. Piața Universității devenise punctul de întâlnire al unor idei și al unor oameni care gândeau mai degrabă cum gândești la 20–23 de ani, când nu ești dispus la nuanțe și compromisuri. Când lucrurile sunt albe sau negre. Și dacă sunt gri, mai degrabă sunt negre. Și hai să le scoatem din circuit. Era o doză de idealism, dar în momentul ăla nu cred că-și dădea nimeni seama cât de profund era de fapt atinsă fibra națională de compromisul făcut cu sistemul. Cât de tare a pervertit comunismul valorile, gândirea, reflexele sociale. Pentru că într-un fel sau altul, oricine trecuse de 25 de ani avea ceva de pierdut prin ieșirea din comunism. În psihologie se vorbește despre „familiaritatea traumei”: ți-e teamă de necunoscut chiar dacă ceea ce cunoști te-a rănit. Și aici s-a mizat enorm pe această frică. Oamenii erau mult mai speriați de ce urma chiar dacă părea promițător, mai speriați decât de un sistem cunoscut, cu toate relele lui. Mai ales cei de peste 30 de ani: „Știm cum e, ne-am obișnuit, ne-am descurcat. Acum ce facem? Vin ăștia, restructurează, ne dau afară, închid fabricile?” Toate spaimele astea și toate anxietățile au fost pompate voit în societate, de FSN și de cei din zona lor.

Revin iar la o idee din psihologie, mai exact un mit: că timpul le rezolvă pe toate. Având ani de experiență și în domeniul ăsta, pot spune că timpul nu rezolvă nimic. La fel și în cazul unei societăți. Dacă nu adresezi ce a fost profund afectat – cum ar fi ideea de comunitate, un anumit tip de morală, de adevăr, de bun-simț – lucrurile nu se schimbă. Iar toate astea au fost grav pervertite de comunism și se văd până în ziua de azi. La fel ca în cazul unei persoane, relațiile sănătoase, munca cu tine, terapia, alea vindecă – nu trecerea timpului. Timpul doar trece. Atât. La nivel de societate, dacă nu umbli la lucrurile esențiale – cum ar fi educația, în primul rând – sistemul nu se va schimba. Va continua să fie bolnav, dar adaptat într-un mod tot bolnav la provocările noi.

I: Care a fost prima schimbare după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

G.R.: Faptul că puteai să te duci la magazin și să iei lucruri. Că se găseau portocale la Alimentara. Că „s-a băgat”, cum încă se spunea pe vremea aia, s-a băgat la Alimentara nu știu ce. Se băgau de toate. Asta e prima amintire.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

G.R.: Un singur cuvânt… „Speranță”. Speranță cred că e cuvântul. Cred că lucrurile pe care le-am simțit atunci când efectiv vedeai o lume pe care o detestai, nici nu îți era foarte clar de ce, pentru că nu aveai multe șanse să vezi ce era în afară, să compari. Dar speranța că lucrurile o să se schimbe, că oamenii sunt altfel… 

Pentru că telefoanele nu funcționau acolo, la Lipova, unde eram în armată, n-au funcționat o bună perioadă după căderea lui Ceaușescu, țin minte că au venit oameni din localitate, din satul ăla, și ne-au luat câte cinci, zece, douăzeci de soldați în casele lor, ca să putem suna acasă, să ne anunțăm familiile că suntem bine. Și chestia asta mă emoționează și acum.

Am vag în minte chipul omului ăluia cu mustață care ne-a luat de pe stradă și ne-a spus: „Haideți, băieți, să sunați acasă.” Pe vremea aia, când era problema cu adiționalele, când era scump să suni în alt județ. A fost o formă de umanitate care rămâne.

I: Cum vi s-a părut adolescența dumneavoastră, în comparație cu adolescența generațiilor de azi? 

G.R.: Am făcut din nou studii universitare mai târziu, și la 40, și la aproape de 50 de ani. Am avut în preajmă oameni mult mai tineri decât mine și pot să fac cât de cât o comparație. Adolescența e frumoasă, și cred că așa am și început, chiar dacă n-am spus-o explicit. Are niște elemente care o fac frumoasă indiferent unde o trăiești. Evident, scot din calcul lucrurile cu adevărat traumatice. Dar pentru majoritatea, adolescența înseamnă experiențe trăite pentru prima dată, prietenii care durează o viață. De asta cred că mulți care regretă perioada aia regretă, de fapt, tinerețea lor, nu sistemul.

Există, totuși, diferențe fundamentale. Mi se pare că generațiile de azi sunt forțate să se maturizeze mult mai repede. Sprijinul social, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le evaluăm ca terapeuți, este mai redus azi. Sunt mai expuși stresului, depresiei, singurătății. Mulți cresc departe de părinți, fie că părinții sunt plecați la muncă, fie că familiile s-au destrămat. Nici pe vremea noastră nu toate familiile erau fericite. Părinții mei, de exemplu, nu se înțelegeau, dar au rămas împreună „pentru copii”. Nu pot spune că asta ne-a făcut fericiți, dimpotrivă. La fratele meu cred că a contribuit la debutul și menținerea unei tulburări psihiatrice. Pe vremea aceea, în lipsa altor opțiuni, citeam, ne întâlneam, petreceam mult timp fizic împreună. Ca terapeut, cred că e o mare diferență între contactul fizic și cel digital. Nu spun că e mai bine sau mai rău, e doar diferit. Mă străduiesc din răsputeri să nu fac judecăți de valoare. Nu cred că generațiile de azi „sunt mai rele” sau „mai ușuratice”, ci doar că se adaptează funcțional la o societate care are multe elemente disfuncționale. Și nu e vina lor. Așa funcționează și individul: dacă trăiești într-un mediu traumatizant, dezvolți strategii de adaptare. Poate că acele strategii nu-ți mai folosesc mai târziu, poate chiar te rănesc, dar la momentul respectiv te-au ajutat să supraviețuiești. Așa se întâmplă și în societate.

I: Pentru că am ajuns chiar la finalul interviului, ar mai fi ceva ce ați dori să menționați sau să completați?

G.R.: Da. Legat de diferențele dintre generații… Deși există un proverb chinezesc care zice „ferească-te Dumnezeu să trăiești vremuri interesante”, eu am trăit și încă trăiesc vremuri foarte interesante. Am prins două sisteme fundamental diferite. Am trăit o Revoluție. Trăiesc azi și folosesc lucruri despre care citeam doar în literatura science-fiction. Unele dintre ele chiar depășesc ceea ce-și imaginau autorii atunci. Și măcar pot spune că n-am avut o viață plictisitoare. Mai e ceva: în momentul ăsta, avem patru generații foarte diferite care se află împreună în câmpul muncii: generația mea, eventual și cea a părinților mei, și apoi Z și Alpha. Patru seturi de valori, de reflexe, de nevoi, care trebuie să coabiteze, să comunice, să colaboreze. Asta face ca lucrurile să fie și foarte dificile, dar și foarte interesante.