I: Puteți să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți și când v-ați născut și unde?

K.D.: D.K., m-am născut în 1974, la Timișoara.

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

K.D.: Am trăit toată viața în Timișoara, până în anul 2000. La 24 – 26 de ani m-am mutat la București.

I: Și aveți amintiri din adolescență pe care ați dori să le împărtășiți pentru Muzeul Memoriei?

K.D.: Da, cred că-mi aduc aminte cu destul de mare claritate tot felul de lucruri din adolescență, chiar și din tinerețe. Nu știu dacă am simțit eu greul, copil fiind, dar acum, dacă mă uit în urmă cu privirea unui om adult, îmi dau seama, în primul rând, cât de greu era pentru părinții noștri. Și pentru noi, doar că nu ne dădeam seama, pentru că nu aveam un punct de reper care să ne arate cum ar fi putut să fie. Fac comparația între viața pe care o au copiii și adolescenții în ziua de astăzi și cum trăiam noi în 1980, când comunismul era la un apogeu. Tocmai se terminase de plătit datoria externă și mâncam salam cu soia pe pâine, dacă găseam. Diferența mi se pare foarte șocantă și merită să fie creionată pentru noile generații. Îmi aduc aminte niște lucruri care mă șochează și acum. De exemplu, noi am trăit la bloc. Era un bloc foarte mare, cu trei scări, cu 44 de apartamente pe scară, deci peste 150 de familii. Aproape toată lumea avea copii de diverse vârste. Era o întreagă colectivitate în fața blocului. Am avut noroc să avem un spațiu verde unde ne adunam să facem gălăgie. Se juca fotbal, v-ați ascunselea, campionat de sărit coarda, lucruri care, într-un fel, cred că astăzi s-au pierdut. Îmi aduc aminte foarte bine și cu drag momentele astea, pe care atunci cred că nu le-am apreciat la valoarea lor, a fost clar o experiență de socializare.

Erau niște restricții atât de aberante încât cineva care nu le-a trăit poate să creadă că-s inventate. Sunt lucruri care se citesc în romane precum 1984, sau în altele – scrise din imaginație, dar și inspirate din realitate. Noi le-am trăit. Îmi aduc aminte că, pe parcursul acestor pene de curent, mama nu era de acord să învățăm la lumina lumânării, deși aveam varianta „upgradată”: o lampă cu petrol. În condițiile în care nici benzină, nici petrol nu se dădea la liber. În momentele alea, deja era iarnă, sau toamnă târzie, se întuneca devreme și era destul de frig. Mama ne trimitea afară, la joacă. Și ca ea făceau și alți părinți de pe scară. Atunci era o oră sau două în care știam că urmează să fie liber, iar pentru mine asta era o fascinație și o bucurie, în timp ce pentru toți adulții era o mare încurcătură, pentru că se oprea toată activitatea. După care revenea curentul și începea ora de program TV cu știrile comuniste. Cred că se numea Actualități sau Telejurnalul, nu mai știu exact, dar imediat după Revoluție așa se numea. Oricum, nu prea urmăream noi  acea oră de program de la televiziunea de stat.

La Timișoara am avut noroc să avem antenă colectivă pe scară. Era o singură antenă pe bloc care cobora cu un cablu până la fiecare din cele 44 de apartamente. Aveam posibilitatea să urmărim trei programe de la sârbi și două de la unguri. Două limbi pe care nu le vorbeam, desigur. Dar cred că până la sfârșitul adolescenței reușisem să înțeleg măcar noțiuni de conversație și vocabular, pentru că urmăream desene animate zilnic și mai ales duminica. Cât erau 10-15 minute, dar oricum mai mult decât la TVR, unde programa de desene animate era 5-10 minute pe săptămână la Gala desenului animat.

I: Cinci minute?

K.D.: Nu cinci minute? Zece minute, cam atât, nu era mai mult. Era o rubrică din cadrul emisiunii de divertisment de sfârșit de săptămână. Sâmbăta se mergea la școală. Îmi aduc aminte că la școală, atât în copilărie, cât și în adolescență, în școlile de cartier era foarte aglomerat. Eu am fost la Generală 24 și eram 40 de copii într-o clasă, cu un singur învățător, sau cu un diriginte, un profesor. Eram cel puțin șapte clase, și asta într-o școală unde existau și cursurile primare și cele gimnaziale, deci clasele I–VIII. Erau câteva sute de copii. Mergeam în două ture. Eram norocoși, pentru că în alte școli, unde nu erau suficiente săli de clasă, copiii mergeau în trei ture. Practic, puteai avea „norocul” să termini școala la ora opt seara. Cum, de altfel, mi s-a mai întâmplat chiar și în liceu când am prins acest sistem. De altfel, Revoluția m-a prins în clasa a IX-a. Îmi aduc aminte foarte bine de acel an pentru că a fost extrem de dificil pentru mine. Am fost elev cu coroniță și preferatul profesorilor la școala generală, iar când am ajuns la liceu, toată lumea era foarte bună. Eram doar un elev printre alții. Și mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu ideea asta.

Dar, cum spuneam, îmi aduc aminte tot felul de lucruri, unele amuzante, altele absolut înfiorătoare. La capitolul amuzant… m-am uitat de curând la fotografiile de familie împreunaă cu fratele meu care este mai mare cu cinci ani decât mine. Eu eram în ciclul primar, el era deja în gimnaziu, dar mergeam împreună în vacanțe, în tabăra de la Chevereș. Eram un grup de elevi de la mai mulți învățători și profesori, nu toată lumea își permitea să-și trimită copiii în tabără, deși, în teorie, tabăra era parte din regimul socialist, adică se presupunea că era pentru toată lumea. Sau, cel puțin, pentru oricine. Îmi aduc aminte cum ne făcea mama pachet. Noi aveam întotdeauna pachet de lux. Adică o bucată de Salam de Sibiu – care ținea două săptămâni. Și, oricum, eram atât de ocupați, încât nu mâncam mare lucru. Eram prinși cu activitățile în aer liber, cu cele de la Cântarea României, cu recitat poezii și alte lucruri, dar și cu momente super amuzante: serbarea de final, cu costume improvizate.

Dar, în ciuda acestui regim destul de auster, ne distram și ne simțeam foarte bine. Atmosfera era una de libertate, altfel decât cea pe care o cunoaștem și o trăim astăzi. Nu regret deloc schimbarea, bineînțeles. Și, de fapt, asta am vrut să vă povestesc: uitându-mă la acele fotografii, am realizat cât de norocos am fost să am un învățător pasionat de fotografie. Fotografia pe film, pe vremea aceea. Nu doar că ne organiza excursii, dar ne și făcea fotografii. Am fotografii de grup cu colegii mei de la generală. De fapt am mai multe fotografii din acea perioadă decât din toți anii de liceu la un loc. Am una în care suntem în mijlocul râului Timiș, la Chevereș, în tabăra despre care povesteam. Suntem 20 de copii, și, iertați-mă, dar parcă suntem din lagărul de la Auschwitz. Toți slabi ca niște scobitori, dar foarte veseli. Nu înțelegeam atunci care sunt lipsurile, credeam că așa e normal, că o gustare înseamnă o pâine cu untură și cu boia.

I: Aș vrea să revin un pic la ce ați spus legat de televizor, cum era pentru dumneavoastră să vedeți ce se arată la sârbi și la unguri și ce se arată la televiziunea de stat?

K.D.: Era clar o diferență. Dar ei erau, cumva, frații noștri socialiști, mai mari și mai avansați. Iugoslavii au fost în toată perioada asta sub regimul lui Tito și au avut libertate de a călători în Europa. Lucruri pe care noi nu le știam exact atunci, dar era evident că erau mult mai avansați și aveau tot felul de lucruri pe care noi nu le aveam. De exemplu ciocolata Cipiripi era ceva nemaivăzut. Coca-Cola… veneau bișnițarii sârbi cu o sticlă de Coca-Cola și o beam o clasă întreagă de copii, în piață, fugind de la școală. Ne arătau tot felul de abțibilduri care se vindeau. Lucruri care în România au apărut în anii ’90 odată cu gumele Turbo, la sârbi existau deja. Țin minte că erau reclame la Coca-Cola în 1986 dacă nu mă înșel.

I: V-ați pus vreodată întrebări legate de diferențele astea? Sau ați pus întrebări părinților – de ce la noi e așa și la ceilalți e altfel?

K.D.: Nu, nu cred că mă interesa lucrul ăsta în copilărie. În adolescență cred că eram mult mai întârziați decât generația de astăzi. Adică adolescența vine mai devreme, pe măsură ce ne apropiem de anii 2000. Nu-mi aduc aminte să-i fi pus pe părinți în dificultate cu întrebări despre sisteme, ordine socială sau lucruri pe care ni le permiteam sau nu. Cred că luam foarte mult lucrurile așa cum erau. Era de la sine înțeles că lumea trebuie să se descurce, că trebuie să-ți cumperi mâncare „pe sub mână”, că trebuie să ai cunoștințe ca să faci rost de un kilogram de carne sau de zahăr. Dar ca un contrast față de ziua de azi, mama făcea prăjitură în fiecare săptămână, cu zahărul de pe cartelă economisit special pentru asta. Spre deosebire de momentul de tranziție feroce pe care l-am trăit în anii 2000–2010, când nici nu mai avea timp și nici pentru cine să mai facă prăjituri săptămânal. Asta e ceva ce regret: că mama n-a mai apucat să facă prăjituri. Și că mai face foarte rar, chiar și până în ziua de azi. Are peste 80 de ani și nu cred că a mai făcut vreodată prăjituri așa cum făcea pe vremuri. Inclusiv tortul de ziua noastră care se făcea cu mari greutăți, era foarte greu să faci rost de toate ingredientele. Cred că îmi amintesc mulți ani post-adolescență în care nu am avut tort și nici nu mi-am dorit. Dar, în copilărie și în adolescență, până în 1989, am avut tort în fiecare an.

I: Ce vă amintiți despre cozi?

K.D.: Îmi amintesc că tata se trezea la ora cinci dimineața, ceea ce mi se pare înfiorător. În toată viața mea am urât să mă trezesc devreme și l-am admirat și i-am fost recunoscător că indiferent de vreme, mergea în fiecare dimineață să stea o oră, o oră și jumătate la coadă, pentru lapte și pentru pâine. În fiecare zi. Avea doi copii: pe fratele meu și pe mine. Mama, fiind de la țară, crescuse cu ideea că unui copil trebuie să-i dai o cană de lapte dimineața și seara. Așa că trebuia neapărat ca tata să meargă. Laptele se cumpăra și apoi se fierbea ca să țină mai mult, deși nu ținea niciodată foarte mult. Era pe cartelă. Îmi amintesc și cartelele. Da, era o lume total diferită. Îmi amintesc că în blocul de lângă noi, la parter, era un fel de lactobar, un magazin de pâine. Niciodată nu am văzut în timpul zilei produse lactate în galantar. Niciodată. Ani și ani la rând, din 1980 până în 1989, zece ani… nu am văzut niciodată o sticlă de lapte sau un iaurt în galantar.

I: Ce era în magazinul respectiv, dacă nu era lapte?

K.D.: Galantarul era gol. Erau mesele acelea de lactobar, rotunde, pe picior înalt. Copiii nu ajungeau decât la primul rând, iar adulții la al doilea, dar nu se consuma nimic acolo, pentru că nu era nimic de consumat. Magazinul de lângă era o alimentară, întinsă pe toată lungimea blocului, cum s-ar zice, cu niște rafturi lungi, lungi, lungi. Se găseau următoarele produse, de care mi-aduc aminte și azi: guma de mestecat cu Donald Duck pe ambalaj, împachetată într-un plastic care imita o țigară cu filtru, fără copyright de la Disney, evident. Era o gumă de mestecat absolut oribilă, cu o aromă dulce, n-aș mai ști s-o descriu azi. Își pierdea gustul după ce o mestecai de trei-patru ori și devenea o pietricică pe care o mai puteai plimba o vreme prin gură. Ceva total, total diferit față de gumele Turbo, pe care le-am încercat în 1990 – care erau super dulci, super colorate și super moi. Apoi mai era un praf pentru un fel de suc. Cred că avea o culoare portocalie și era și ceva verde, nu-mi aduc aminte cum se numea. Ulterior au apărut „creveții vietnamezi” care erau, de fapt, niște pelete ce trebuiau prăjite în ulei. Numai că ulei nu prea se găsea, așa că peleții cam stăteau pe raft. Se mai găsea apă minerală. Noi aveam apa minerală de la Buziaș. Apa de la chiuvetă, efectiv, nu se putea bea – și nimeni nu bea apă de la robinet. Trebuia neapărat să cumperi apă minerală, care era foarte scumpă și era îmbuteliată în sticle de sticlă, care trebuiau duse la schimb, la alimentară. Și, dacă nu puteai să-ți permiți să cumperi apă minerală, existau fântâni forate în cartier. Noi aveam o pompă de apă lângă complexul sportiv unde era și sala de atletism și bazinul de înot, unde am învățat și eu să înot și așa mai departe. Deci, cam asta era alimentara – nu prea era mare lucru.

La capătul blocului era un alt magazin, un aprozar. Asta însemna, de fapt, „aprovizionare cu zarzavaturi”, prescurtarea folosită pe atunci. Nu erau nici acolo prea multe zarzavaturi, dar se vindea un suc Cico cu o culoare și un gust care ar fi vrut să mimeze Coca-Cola. Și când era o sărbătoare mare sau o ocazie specială, băgau Pepsi. Un Pepsi sub licență, în niște sticle pe care, de altfel, cred că firma le-a și reeditat recent, fiindcă sunt foarte bine înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, al celor care ne aducem aminte de vremurile acelea. Și cam atât, asta era ce se găsea de vânzare. Îmi mai amintesc și o chestie absolut oribilă: cozile din spate. În spate, adică pe platformele unde se făcea aprovizionarea. Erau niște uși de metal și un ghișeu care se închidea tot cu metal. În momentul în care se aducea ceva, câteodată portocale, câteodată banane, de obicei necoapte, cozile se formau imediat ce se răspândea vestea în cartier. La cozile alea am stat și eu.

Îmi mai aduc aminte, apropo de mâncat și de cum eram noi copiii, deja adolescenți amândoi. Fratele meu avea o nașă de origine germană care în momentul în care a avut ocazia să se repatrieze în Germania, a plecat. Și ne vizita, ne vizita familia ei o dată pe an, în 1986 sau 1987. Era un prilej în care făceam mese în familie. Din nou, mama făcea eforturi extraordinare să găsească niște carne, să facă șnițele, salate și alte „nenorociri”. Mâncare standard, de altfel, mâncarea de duminică. Asta îmi aduc aminte: mâncarea de duminică era supă de pui: o fierbeai mai lung, clară, fără legume și fără carne, doar cu tăiței. Carnea care fusese fiartă în supă, fie de vită, fie de pui, era folosită pentru felul al doilea, care venea cu ceva pe bază de cartofi, de obicei piure sau cartofi prăjiți, depindea ce noroc aveam. Și atunci, mama mai făcea o scamatorie: o salată care trebuia acrită cu ceva – iar mie nu-mi plăcea deloc oțetul. Așa că făcea eforturi să cumpere sare de lămâie sau, din când în când, se mai găsea acel sirop de lămâie Helas, care putea fi pus în salată. Cu o linguriță de zahăr, avea un gust extraordinar. Asta era și mâncarea pentru musafiri. Când veneau musafirii din Germania nu doar că ne bucuram fiindcă nu-i mai văzuserăm de un an, dar ei erau și vecinii noștri din curtea bunicilor. Îmi amintesc că într-un an au adus o geantă Adidas, ceva nemaivăzut în România acelor timpuri. Era plină cu dulciuri: tot felul de bomboane, ciocolate, biscuiți și alte minunății. Multă vreme după aceea am râs cu cu mama, cu tata și cu fratele meu pentru că toți eram mari amatori de dulciuri. Când am văzut comoara aia, mama a luat hotărârea să o împartă în patru părți egale. Totul a fost împărțit în patru: ambalajele desfăcute, dacă era nevoie, cantitățile echilibrate.

Desigur, tata care cred că a fost cel mai mare amator de dulciuri pe care l-am cunoscut în această viață, își mânca toate dulciurile în prima sau a doua zi. La mică distanță, fratele meu termina și el totul. Eu mai trăgeam de ele așa, cât puteam. Dar, oricum, după o săptămână nu mai rămânea nimic. Mama, în schimb, își ascundea porția prin casă, în locuri unde nu ajungeam: prin dulapuri, prin sertare. Și, ca prin magie, mai scotea câte ceva când veneam disperați de afară, după ce alergam cu copiii de vârsta noastră. Ne mai dădea câte un pătrat de ciocolată, sau un biscuite cu cremă, sau mai știu eu ce.

I: Și dumneavoastră nu scotoceați prin casă să găsiți dulciuri?

K.D.: Ba da, ba da, ba da,

Acum pare absolut nepoliticos, dar cred că pe vremea aia nu era doar o lipsă de maniere. Era și o curiozitate bolnavă, și un mod de a-ți petrece timpul. Nu știu, poate are legătură și cu natura umană. L-am întrebat pe tata când avea deja vreo 60 și ceva de ani, ieșise la pensie, dacă vrea să-și vadă dosarul de la Securitate. El era la Timișoara, eu eram la București și aș fi putut să merg, fiind foarte aproape de CNSAS, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Și mi-a zis că nu. Nu dorește să vadă și nu vrea să știe. Și până în momentul ăsta nu am făcut acest demers, dar cred că în curând o voi face. Sunt curios. Sunt sigur că există declarații despre familia mea, despre tata, despre mama, despre mine, posibil. Poate mai puțin despre copii, dar despre adulți, cu siguranță. Pe vremea respectivă, postul telefonic, linia fixă era un lux. Ca să primești, trebuia să faci o cerere, care trebuia aprobată și, chipurile, din punct de vedere tehnic, nu era posibil decât cu un „cuplat”. Cuplatul însemna, practic, că o linie telefonică era împărțită între două apartamente, două familii. Te puteai afla într-o convorbire telefonică, iar vecinul putea ridica telefonul și să asculte și el. Existau niște semnale sonore și puteai să-l atenționezi: „Vezi că știu că ai ridicat telefonul, vecine…” – „Lăsați, că termin imediat și vă las să vorbiți!” Cumva are legătură cu povestea declarațiilor deoarece cuplatul nostru era angajat al Securității. Iar noi eram o familie interetnică, un lucru pe care l-am înțeles mai târziu, cu nume polonez, cu rude în Germania, tata era maghiar cu naționalitate conlocuitoare, cum se spunea pe vremuri. Mama era inginer, tata proiectant, deci cumva intrau într-o categorie de intelectuali chiar dacă nu aveam mijloace sau venituri mari – nu ne trăgeam din moșieri sau boieri. Mama provenea dintr-o familie de țărani, tata dintr-o familie de ilegaliști. Asta e o altă poveste, pe care am aflat-o de curând, despre bunicul meu, care a fost ilegalist comunist.

I: Ce înseamnă „ilegalist comunist”?

K.D.: În 1944, Partidul Comunist era ilegal în România. Sub regimul Antonescu nu puteai fi comunist. Dar muncitorii se organizau fie în sindicate, fie chiar erau membri de partid, așa cum a fost și Ceaușescu și alții. Probabil că da, deja în 1944. Pentru mine e o istorie la care nu am fost martor, o relatez doar din auzite. Dar am găsit certificatele de „ilegalist”, pentru că, după ce s-au întors armele, regele a fost trimis la plimbare și s-au instalat comuniștii, cei care luptaseră în ilegalitate au primit astfel de adeverințe. Asemănător cu certificatele de revoluționar apărute mai târziu. Aceste adeverințe de ilegalist îți aduceau niște mici beneficii. În felul ăsta, bunicul meu a reușit, de exemplu, să-și păstreze atelierul de mecanică, unde făcea baterii. Venea toată lumea care avea o mașină, un tractor sau orice pe bază de baterie și, pentru o sumă modică, le încărca, le curăța plăcuțele cu acid. Practic, nu trebuia să lucreze la fabrică, la strung, și nu era considerat „dușman al poporului”, ceea ce era o etichetă foarte grea.

I: Legat de ascultat. În casa dumneavoastră se asculta Europa Liberă?

K.D.: Da, dar nu foarte des. Știam și de Vocea Americii, și de Europa Liberă. Sunt sigur că ai mei ascultau uneori, când nu eram noi acasă. Nu-mi amintesc să fi existat ședințe în care să stea cineva să prindă semnalul, oricum nu se auzea bine. Noi când am primit radio ascultam cu siguranță posturile de muzică sârbești. Acolo puteam auzi muzică mai recentă. Boney M. se putea auzi la radio, la sârbi. Nu ascultam constant, dar am auzit. Îmi aduc foarte clar aminte că la Revoluție, când m-a împachetat și m-a trimis de acasă, mama mi-a spus să nu ascult radioul și să nu vorbesc cu nimeni despre ce se întâmplă.

I: Unde erați când ați auzit prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989?

K.D.: Pe 16 decembrie, dacă nu mă înșel era o sâmbătă sau o duminică, școala tocmai se terminase. Am avut un episod care, retrospectiv, mi-a lăsat un mare semn de întrebare. Înainte de a pleca în vacanță, directoarea, profesoara de română, cunoscută sub numele de „Mărgica”, ne-a chemat pe toți la un careu. Un careu de liceu, da? Clasele IX–XII, la liceul de informatică.

Cu siguranță, informația circula deja pe canalele oficiale sau pe cele ale Securității. Unii știau ce se întâmplă, știau și de pastorul László Tőkés care era în arest la domiciliu. Dar în oraș nu-mi aduc aminte ca în acel decembrie să fi știut ceva de Tőkés. Am aflat imediat după. Pe 16 au început să se întâmple lucruri în stradă. Oamenii se adunau, se striga, s-au aruncat obiecte, s-a oprit tramvaiul și așa mai departe. Noi, în cartier, nu știam de toate astea. Dar, la un moment dat, s-au auzit zgomote de care mai târziu am aflat că erau împușcături. Eu nu mai auzisem niciodată împușcături. Eram în clasa a IX-a, aveam 16 ani și nu fusesem într-un context în care să aud așa ceva. Fusesem într-o tabără de instruire militară, dar acolo ne-au dat doar arme cu aer comprimat, care fac un cu totul alt zgomot. Asta se întâmpla deja pe seară, era întuneric și frig. Le auzeam de pe balcon, prin geam. Până a doua zi, mama s-a informat de la radio despre ce se întâmplă. Luni dimineață era prima zi de vacanță. M-a împachetat, cum spunem noi, și m-a dus la gară. Am mers cu tramvaiul. Tramvaiul avea atunci un alt traseu față de cel de azi, făcea o buclă, trecea prin fața Catedralei Mitropolitane din Timișoara. Acolo, după cum s-a aflat ulterior, au fost împușcați acei copii, pentru că cineva a avut ideea „genială” de a închide ușa și de a-i lăsa în bătaia focului armatei. Erau deja TAB-uri militare în oraș, circulația nu mai era cea obișnuită. Am ajuns la gară, mama m-a urcat în tren, eram destul de mare să călătoresc singur. Mă trimitea la nașa mea în Făgăraș, să-mi petrec vacanța. Și, când nu ne-a auzit nimeni, mi-a spus: „Nu vorbești. Nu le spui. Dacă te întreabă cineva, nu știi nimic.” Desigur, imediat ce am coborât din tren și am rămas singur cu nașa și cu nașul, m-au întrebat ce se întâmplă. Și, bineînțeles, le-am spus tot ce știam. Tot ce tocmai am povestit.

A fost o săptămână care, în restul țării, a trecut aproape neobservată. Abia mai târziu au apărut știrile. S-a întors și Ceaușescu din deplasare, a ținut acel faimos discurs, a făcut niște promisiuni, apoi s-a urcat în elicopter. Și de atunci lucrurile au intrat în vrie, pentru că deja se transmiteau la televizor. Îmi aduc aminte că înainte de Ajun, pe 21 decembrie, eram în Făgăraș. Am ieșit, chipurile, să cumpărăm cadouri. Cadouri însemnând, poate, o pijama de bumbac. Nu cadourile la care ne gândim azi de Crăciun. Și deja muncitorii de la uzinele din Făgăraș erau în stradă, în 21. Când ne-am întors acasă, la televizor rulau imaginile care aveau să intre în istorie. Practic, Revoluția  sau ce a fost se întâmpla. De acolo am petrecut câteva zile cu sufletul la gură, încercând să înțelegem ce se întâmplă. Urmărind totul la televizor, aproape ca la maratoanele de filme pe care le făceau sârbii. Ei organizau difuzări de filme din toate genurile, și noi ne adunam mai mulți la cineva care avea televizor mai mare, mai bun. Așa am urmărit și Revoluția, în direct, așa cum a fost transmisă de Televiziunea Română.

I: Și în perioada cât ați stat la nașa dumneavoastră, ați vorbit la telefon cu familia?

K.D.: Foarte rar. Nu, nu i-am sunat. Oricum n-aș fi putut să-i sun așa cum se poate acum. Nu existau telefoane mobile, era doar telefonul fix. Fixul despre care v-am spus că era ascultat. După aceea, mi-a povestit mama cum s-au întâmplat lucrurile și cum după ce m-au trimis pe mine, și ei au fost implicați. În Timișoara, lucrurile s-au întâmplat altfel decât în restul țării. În săptămâna aceea, 16–21 decembrie, oamenii s-au adunat în Piața Operei și făceau cu schimbul. Stătea mama în piață, după care venea tata, iar mama se ducea acasă. Și, cumva, cu o oarecare inconștiență, pentru că știau deja toate poveștile despre alte conflicte care nu se terminaseră bine pentru participanți: despre muncitorii de la Brașov, despre studenții care o pățiseră, adică știau la ce se expun. Cu toate astea, cred că a fost o orbire temporară la suficient de multă lume. Au fost mulți oameni la Revoluție. Și nu toți și-au luat certificat de revoluționar. Și asta cred că e bine. Adică nu pentru certificat a fost Revoluția.

I: Cum era pentru dumneavoastră, ca adolescent, să priviți la televizor ce se întâmpla?

K.D.: Da, cred că era ireal. N-am avut niciodată sentimentul de pericol. Sentimentul de pericol l-am avut pe stradă, în Făgăraș, când eram în mijlocul mulțimii care efectiv te purta și oamenii strigau, era o înfiorare. Dar la televizor, nu. La televizor era o detașare. Nu înțelegeai că, atunci când se împușcă, oamenii aceia chiar mor sau că sunt răniți. După aceea a venit sentimentul de revoltă și uimire, când s-au descoperit atrocitățile: morții cărați cu mașina frigorifică, aruncați în gropi comune. Lucruri pe care le-am studiat ulterior și la școală, peste patru ani am făcut Facultatea de Jurnalism. Tot acest scenariu cu zvonurile, cu manipularea… e studiu de caz. Oamenii au această nevoie ca, atunci când participă, direct sau mediat, să-și explice niște lucruri. Și din asta se nasc și exagerările. Zvonul cu apa otrăvită, cu numărul de victime. Chiar dacă ar fi existat o singură victimă, tot ar fi fost prea mult. Cumva, ca să justificăm importanța momentului, ne spunem că au murit zeci de mii de oameni. Așa se spunea atunci: au fost împușcați zeci de mii. De fapt, au fost mult mai puțini, dar nu contează. Contează că regimul era atât de abject, încât a permis să fie împușcat chiar și un singur om.

I: Iar în Făgăraș au fost incidente? Evenimente care v-au marcat?

K.D.: Aș spune că ce se întâmpla pe stradă mi s-a părut violent și asta m-a marcat. Faptul că oamenii urlau, se izbeau, loveau mașini. Unii, dacă ar fi avut la îndemână o vitrină și o cărămidă, ar fi spart-o. Așa cum s-a întâmplat și la București, și la Timișoara. După aceea, ne-am dat seama că unele dintre aceste acte au fost provocări pentru a justifica intervenția în forță și reprimarea violentă, pe motiv că „oamenii aceștia sunt violenți”. Am fost de multe ori în situații în care m-am aflat în mase mari de oameni și pot să spun acum vorbind despre asta că nu-mi place. Probabil de aici vine faptul că nu mă simt în siguranță în locuri aglomerate. Chiar dacă nu e un context violent, chiar dacă e doar aglomerația din gară, eu evit locurile aglomerate. Mi se par cu potențial violent, mi se pare că mi se poate întâmpla ceva. Îmi aduc aminte că am fost de multe ori la pregătirea manifestației de 23 August. Ieșeam cu toții pe stadion și făceam dansuri coregrafice, ridicam cartoane, nu știu exact ce mai făceam. Acolo nu aveam același sentiment. Nu-mi aduc aminte ca fiind o traumă. Deși și acelea erau oribile: stăteam în soare ore întregi fără apă, fără mâncare. Dar erau totuși o activitate de grup, mergeam cu toți colegii de clasă. Era și prilej de glume, de povești, ne vedeam de ale noastre. Când trebuia să facem ce era de făcut, de aplaudat pentru tovarășul sau altceva, o făceam și apoi plecam acasă. Deci nu de acolo mi se trage, nu din cauza aceea nu-mi plac masele mari. Dar ieșitul în stradă la Făgăraș, cu puhoiul de oameni, pe un bulevard unde nu trece niciun suflet de obicei, acolo mi-aduc aminte că am simțit ceva. Era o trecere pe sub calea ferată, un loc unde în mod normal era pustiu. Și acum, în mintea mea, văd acel loc plin de oameni care strigau, urlau, loveau. Acum, povestind, îmi dau seama cât de puternică a fost imaginea aceea pentru un adolescent de 16 ani. Și compar, după aceea, cu primul concert Depeche Mode pe Arena Națională. E altceva. Un lucru care nu s-ar fi putut întâmpla fără celălalt.

I: Cum s-a schimbat atmosfera în familie și pe stradă după ce cuplul Ceaușescu a fost executat?

K.D.: Nu știu, mi-e greu să zic dacă s-a schimbat ceva. Noi cred că am avut norocul unei familii foarte ok și al unor prieteni foarte buni. De exemplu, nașii de care vă povesteam erau prieteni foarte apropiați ai părinților, lucraseră împreună pe șantier, erau ca o familie extinsă. Nu s-au schimbat lucrurile între ei. Au rămas prieteni, au continuat să vorbească, să se viziteze, să facă vacanțe împreună și așa mai departe. Noi nu ne-am dat seama imediat că schimbarea vine, de fapt, din exterior. Și că odată cu ea apar alte greutăți și provocări.

I: A existat mai multă speranță sau mai multă teamă pentru ce urma?

K.D.: Da, clar. Cu siguranță, a fost o explozie de speranță, o efuziune. Toată lumea a încercat să-și asigure cea mai bună supraviețuire pentru propria familie. A fost despre supraviețuire. Tata a fost întotdeauna stâlpul familiei. A fost cel care a dat cu ciocanul, cu foarfeca, care a meșterit, care s-a dus la coadă la lapte la ora șase dimineața. El a fost cel trimis și în Serbia să facă trafic cu canistra de benzină, ca să ne cumpărăm televizor color. Acolo era embargo, nu aveau benzină, așa că se făcea trafic: te duceai cu rezervorul plin, te întorceai cu produse sau cu mărci, pe atunci nu era euro. Așa reușeai să mai faci un ban în plus, să economisești și să-ți cumperi ce-ți doreai. Și ce ne-am cumpărat? Marele vis al românului: un televizor color. Pe primul loc. Apoi o Dacie. O Dacie 1300 combi, nu mai știu exact cât. Îmi aduc aminte foarte bine de ea, pentru că avea schimbător de viteze manual, și când mi-a venit rândul să conduc, mi-am luat carnetul abia la 25 de ani, m-a chinuit groaznic: nu intra în treapta a doua deloc! Și apoi apartamentul, pe care oricum începuseră să-l plătească încă dinainte de Revoluție, și toate celelalte lucruri mari, cumpărate în sistem de tombolă. Erau sisteme în care te împrumutai, fiecare punea o sumă din salariu, și la fiecare lună cineva câștiga suma mare. Se baza totul pe faptul că erai angajat stabil la același institut de cercetare și că te cunoșteai cu colegii. Așa reușeai să-ți cumperi o mașină de spălat.

I: Dar după ce a căzut regimul, ce s-a schimbat și ce a rămas la fel la liceu?

K.D.: Nu pot să-mi dau seama foarte clar. Ce s-a schimbat… Da, am primit primul calculator. Am văzut pentru prima dată în viața mea un calculator personal: un 286. A venit chiar în ianuarie, donație de la un liceu din Franța. Tot așa, prin cineva care cunoștea pe cineva care știa că un profesor preda la Liceul de Informatică din Timișoara. Până în 1989, liceul funcționa cu un laborator unde aveam o mașină de calcul cât un dulap, cu bandă magnetică și cartele – Coral, cred că se numea.

I: Pentru cei care nu știu, vă rog să descrieți cum arăta calculatorul.

K.D.: Semăna destul de mult ca dimensiune și formă cu… un laptop, doar că nu avea ecran. Da, era doar partea de tastatură și se lega la un televizor printr-un cablu coaxial. Erau foarte multe cabluri, foarte mari, cu niște mufe voluminoase la care trebuia să fii super atent să nu se miște, să nu se deconecteze în timp ce făceai încărcarea. Asta îmi aduc aminte că era super frustrant: dacă voiai să schimbi jocul trebuia să ștergi jocul instalat anterior pentru că nu aveai memorie suficientă, și să treci din nou prin tot calvarul ăsta de a derula de la început caseta audio cu programul dorit, și să te asiguri că în procesul de încărcare nu se întâmplă nimic. Altfel, programul nu rula. Deci da, asta a fost cea mai mare schimbare: a apărut un singur 286. Îmi aduc aminte și acum că diriginta ne-a dus în laboratorul de informatică, unde era acel unic calculator personal, pe care rula MS-DOS, și ne-a spus: „ăsta-i viitorul”. Și, practic, până am terminat liceul și facultatea, am reușit să-mi cumpăr un 386, reciclat de la fundația la care lucram. Asta a fost următoarea generație de calculatoare. Mi-am cumpărat acel calculator la 7–8 ani după Revoluție. Asta s-a schimbat. Și apoi cred că s-a schimbat deschiderea, accesul la informație, felul în care gândeam și ce ne doream de la viață. Am fost expuși brusc la niște posibilități, am avut dorințe pe care nu le puteam satisface cu mijloacele pe care le aveam. Nu aveam nimic. Da, eram praful de pe tobă.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

K.D.: Cred că incertitudine. Pentru că sunt foarte multe necunoscute despre ce s-a întâmplat de fapt, ce am văzut, ce am înțeles. Cine ce a vrut și cine ne-a manipulat. E clar că cineva sau mai mulți ne-au manipulat. Și, mă rog, s-a ajuns într-un punct care, în mod evident, este realitatea de astăzi. Faptul că suntem parte din Uniunea Europeană, că a crescut salariul mediu, că ne permitem să avem chiar și această conversație pe un telefon mobil. Avem acces la multe lucruri, la informație, la posibilități. Suntem bombardați și obosiți de toate astea. Dar nu la asta ne-am gândit atunci când s-a întâmplat Revoluția. Atunci incertitudinea era ceva foarte palpabil. Nimeni nu știa nimic: ce se întâmplă, ce urmează, cum ar trebui să fie.

Îmi aduc aminte că foarte multă lume își dorea să vină cineva și să ne organizeze, să ne spună, să ne arate cum să facem lucrurile. Ca adolescent, eram absolut oripilat că Ion Iliescu era atacat de partidele istorice, de Național-Creștin-Democrați, de Liberali. Apoi a venit mineriada. Și acum ajung la concluzii complet diferite față de ce gândeam atunci. Atunci, Iliescu mi se părea cumva un personaj cu trecut comunist, dar simpatic, bine intenționat, care ne vrea binele ca națiune. Acum, după mai bine de treizeci de ani, îmi dau seama că eram incredibil de naiv. Și dacă pot face o paralelă între mine ca persoană și noi ca națiune, cred că am evoluat, dar suntem totuși asemănători. Am plecat de la o naivitate înfricoșătoare și am ajuns într-o stare un pic mai descuiată, dar încă facem greșeli de judecată. Nu contează câtă informație avem, multe reacții sunt viscerale. Sunt dictate de frică.

Și frica din timpul Revoluției și de dinainte, frica de Securitate, frica de a fi călcat, frica de a fi împușcat… au fost înlocuite de altă frică: că nu poți ține pasul cu schimbarea. Cu toate lucrurile care se petrec atât de rapid. Și acum, în 2025, totul se întâmplă și mai repede decât în anii ’90.

I: Care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

K.D.: Nu cred că am avut o definiție a libertății, cred că îmi lipsea complet conceptul. Cred că la nivel individual aveam o libertate foarte mare, petreceam foarte mult timp de capul meu. Pe drum, pe drumul dintre casă și școală. Făceam o oră de la mine de acasă până la liceu, în fiecare zi, numai dus, pe jos. Un lucru pe care nu-l mai văd fezabil astăzi, la 50 de ani. Dar asta era o libertate: faptul că plecam singur și eram responsabil să ajung la școală. Și nimeni, practic, nu-mi putea face nimic pe acest drum. Dar e o definiție și o raportare super naivă, pentru că, în mod evident, nu eram liberi. Nu beneficiam de lucruri de care astăzi beneficiem, și în retrospectivă îmi dau seama cât de clar era lucrul ăsta, nu e doar faptul că „nu mi s-a întâmplat nimic”. Am avut și eu incidente în care am simțit mâna grea a sistemului pe ceafă. Cumva nici nu înțelegeam ce ni se întâmplă. Undeva prin clasa a VII-a, de exemplu, am fost la o serbare de muzică populară, cu toată clasa. Mai mulți elevi, de la mai multe școli, eram în public cum ar veni, un „public obligat”. Eram cu prietenii mei, Bulgarul și Ungurul, dar nu pe criteriul ăsta eram noi prieteni. Și, la un moment dat, cum se mai întâmpla, copiii mai fugeau de acolo, chiuleau. Eram deja clasa a VII-a, aveam 14 ani, eram „șmecheri”. Eu am rămas ultimul din clasă care nu plecase și, la un moment dat, am plecat și eu, cu colegii mei. A doua zi am fost chemat și scos în fața clasei de către tovarășa dirigintă care era și soție de securist cu acte. Și mi s-a spus ceva de genul: „De ce doi unguri și un bulgar pleacă de la concertul de muzică populară românească?” Pentru mine era… nici nu mă gândisem, dar cineva, în mod evident, s-a gândit. Și nu doar că s-a gândit, a și notat acest lucru și a făcut interpretarea că naționalitățile conlocuitoare au ceva cu muzica populară românească. Și ăsta pare un exemplu nevinovat, dar pentru mine a fost prima oară când mi-am dat seama că lucrurile sunt nasoale. Că din nimic se poate face o tragedie. Și, pe urmă, cine dorește să vadă mai multe, să înțeleagă, sunt filme artistice destul de bune care explică exact care era situația și modul de gândire al celor care ne conduceau. Și mai ales al celor care raportau, care povesteau, care interpretau. Ăsta a fost pentru mine primul șoc din viață: momentul în care am realizat că cineva poate să-mi pună la îndoială buna intenție și poate să interpreteze ceva ce am făcut eu absolut nevinovat, ca fiind un act împotriva fibrei naționale. Și asta în condițiile în care, v-am zis, eram premiant. Eram preferatul… inclusiv al dirigintei respective.

I: Cum vi s-a părut adolescența dumneavoastră prin comparație cu a generațiilor tinere?

K.D.: Cred că sunt provocări diferite la care a trebuit să le facem față noi și la care trebuie să răspundă generațiile care sunt acum tinere. Și cred că pentru nicio generație nu e ușor. Dar sincer, cred că nouă ne-a fost cel mai greu. Nu încerc să mă victimizez. Doar o să explic. Sunt ultima generație care a dat treapta a doua. Prima generație care a dat Bacalaureatul cu cinci probe. Și astea sunt doar primele două exemple majore de schimbări la care a trebuit să ne adaptăm din mers. Generația de astăzi de adolescenți și tineri se naște cu informația la o atingere de deget. Toată lumea are telefon mobil, toată lumea are acces la calculator, la internet, la social media, cu bune și cu rele. Provocările sunt altele. De exemplu, ca unul care a avut linie fixă acasă sau care în 1990 am așteptat prietena o oră în Piața Sfatului din Brașov pentru că i se întâmplase ceva și n-a putut să mă anunțe, nu existau telefoane mobile. A trebuit să sun de la telefonul public, cu fisă, acasă, ca să aflu că nu mai vine. Generația de azi are telefon mobil și poate anunța în orice moment. Dar preferă, de exemplu, să folosească mesajele. Dacă acum trebuie să sun un coleg de 24 de ani și nu l-am prevenit că-l voi suna, nu-mi răspunde. Ceea ce mi se pare super ciudat, dar și amuzant. E o generație care se simte, în mod evident, bombardată de informație, bombardată de modalități prin care ceilalți pot lua legătura cu ei, și atunci se protejează. De asta nu răspund la telefon și eventual, dacă sunt politicoși, trimit un mesaj: „M-ai căutat, despre ce e vorba?” Și atunci trebuie să le explici prin mesaj ce problemă ai și aștepți alt răspuns. Pe când, dacă ai fi vorbit la telefon, rezolvai totul în două minute. Dar înțeleg. Și e un efort pe care eu, trecut prin atâtea schimbări de paradigmă, de tehnologie, de sistem… sunt dispus să-l fac. Și cred că așa reușesc să mă mențin și eu tânăr, să mențin un contact real cu generația mai tânără, tocmai pentru că înțeleg aceste diferențe. Cred că e o diferență foarte mare și cred că, din cauza greutăților prin care am trecut, am un avantaj care se numește experiență. Mi se pare că în relația cu tineretul, cu adolescenții de astăzi, nu contează deloc experiența pe care o am eu și pe care încerc să le-o transmit. De multe ori ne confruntăm cu ceea ce eu numesc „capul de pragul de sus” – adică, până nu li se întâmplă lor, degeaba le explic. Preferă să abordeze o problemă într-un anume fel, chiar dacă le-am spus clar ce se poate întâmpla. Și cât de greu o să fie. Dar până nu experimentează ei, degeaba. Soluția mea este doar să-i previn. Să le spun: uite, o să ți se întâmple asta. Când se întâmplă, nu vin să-ți zic „ți-am spus eu”, ci doar vreau să notezi că ți-am spus. Și că poți învăța din asta. Așa cum am pățit, până la urmă, și eu.