S.M.: Mă numesc S.M. M-am născut în 25 august 1974, în Mangalia.

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

S.M.: La Mangalia.

I: Doriți să împărtășiți cu noi o amintire din acea perioadă?

S.M.: Nu am o amintire semnificativă. Cu bune și cu rele, na, copilăria și adolescența cu o anumită austeritate, cu restricțiile care erau impuse, specifice acelei perioade. Nu era abundența de acum, privind multe aspecte.

I: Și din perioada adolescenței dacă ar fi să povestiți ceva ce v-a rămas, așa, în minte, ce ar fi?

S.M.: Relațiile de la școală, de la liceu. După aia a mai fost și perioada de practică agricolă, era specificul activităților din școala generală. Am apucat, primii doi ani, pentru că am terminat liceul în 1992.

I: Și cum era la practica agricolă?

S.M.: Păi ne duceau la diferite culturi agricole, la cartofi, la roșii, la struguri. Acum, viile de atunci, nu mai există. Probabil din cauza faptului că s-au dat pământurile înapoi sau din alte motive, ori că n-au avut bani să le întrețină… Mă rog, din diferite considerente, nu mai există acele vii. Acele soiuri de struguri erau foarte bune, foarte mari. Nu mai există în ziua de astăzi. Îmi aduc aminte de toate chestiile astea…

I: Cam de câte ori mergeați la munci agricole?

S.M.: Depinde cum era perioada. Așa știu, că era perioada de toamnă, mai mult toamna mergeam: la cules. N-aveam treabă cu alte activități de sămânțat sau ceva de genul ăsta. Ne mai duceau la varză, țin minte.

I: Și la școală cum era, în liceu?

S.M.: Era specificul vârstei. N-am apucat decât doi ani înainte de Revoluție și doi ani după Revoluție. Au fost cu bune și cu rele, cu emoțiile care erau. Eram foarte prinși de filmele care au fost atunci, cu seria Liceenii, îmi aduc aminte. Pentru noi era ceva inedit pentru că nu aveam alte surse de informare decât din cărți. Nu exista ca acum internetul sau alte mijloace de comunicare care sunt în ziua de astăzi. Pe acolo ne situam și noi: cu ceea ce visa fiecare, cu ce dorea fiecare. Și era ca de fiecare dată: îți doreai să termini mai repede liceul, să te duci la facultate, să-ți iei zborul, să zic așa. După un timp ajungi să te gândești la acele perioade, care sunt cele mai frumoase din viață.

I: Cum a fost pentru familia dumneavoastră acea perioadă?

S.M.: Doamnă, am resimțit anumite aspecte, dar nu foarte puternic. Mi-aduc aminte, de exemplu, atunci când era frig, ne îmbrăcam mai gros. În anumite perioade era o bucurie că nu mai trebuia să învăț, știți? N-aveai ce să faci dacă n-ai lumină, mai ales pe perioada de iarnă, ne scotea din activitatea de învățat. Îmi aduc aminte despre raționalizare și despre cozi. Și la bunici, când am fost, pâinea se dădea pe cartelă. Dacă rețin corect, pâinea de la brutăria satului era undeva în jur de trei lei, trei lei cincizeci, erau la rație, la porție, la bucăți, să zic așa. În ceea ce privește atmosfera, știam că n-avem voie să vorbim anumite aspecte, mai ales în societate, la școală. Se simțea regimul, dar fiind mai mici, în școala generală, și în liceu, în primii doi ani, puteau fi și efecte.

I: Ce fel de efecte?

S.M.: Păi noi nu am avut tangență cu oameni care să fi fost ridicați sau să fi cunoscut rigorile regimului, însă se simțea în aer. După aia am conștientizat mai bine: era multiparul cu tabloul conducătorului pe perete și așa mai departe… iar rigorile erau specifice la școală: cu uniformă, cu foaia matricolă. Țin minte că imediat după Revoluție, m-am dus la școală și aveam foaia matricolă pe brațul stâng, am uitat să o dau jos și râdeau colegii de mine, era cusută… numărul matricol, de fapt așa se spunea atunci.

I: Ați avut rude sau prieteni care ascultau Europa Liberă?

S.M.: Nu. Din auzite știu că unii mai ascultau, dar nu cunosc. Deci n-am avut tangență directă, să spun așa, contact direct cu astfel de situații, mai ales prin prisma vârstei.

I: Când ați auzit prima dată că se întâmplă ceva în decembrie 1989?

S.M.: În decembrie eu am venit la niște unchi în București, la sora tatălui și la soțul dumneaei. Și a ieșit acea efervescență pe 21, și pe 22. Eu am plecat de la ei din apartament, am ieșit și eu pe stradă. Și atunci m-a prins și pe mine acea euforie. Bine, aveam și o vârstă: 15 ani și patru luni.

I: Cum era pe stradă? Ați vrea să descrieți, vă rog, atmosfera, ce se întâmpla, din ce vă aduceți aminte? 

S.M.: Era o stare euforică. Se aduna toată lumea de peste tot, venea de peste tot. Eu am ajuns în zona Casei Centrale a Armatei, unde este Villacrosse, vizavi de poliția capitalei din Calea Victoriei și a fost o efervescență. Dar acolo au început să vină tancurile, că s-au schimbat locurile. Țin minte că trăgeau în anumite zone, în blocurile de lângă Capșa, cum te duci în sus pe Calea Victoriei, spre Guvern. Au fost situații de acest gen.

I: Aveați și alt sentiment în afară de euforie?

S.M.: A fost o situație de libertate, de descătușare. Asta am simțit în acele momente. Nu știu de ce, poate pentru că a fost un sentiment general, în afară de efectele pe care le-au suferit alții, cu răniți sau cu morți în familie.

I: Au fost momente când vi s-a făcut frică?

S.M.: Nu pot să spun, cred că n-am conștientizat prin prisma vârstei. Efectiv, nu cred că am conștientizat, pentru că dacă aș fi conștientizat, probabil că nu mai ieșeam pe stradă.

I: Și rudele dumneavoastră au știut că ați ieșit?

S.M.: Nu. Au fost panicate după aia, când m-am întors în casă, spre seară. Și am ieșit și după aceea, și în 23, și în 24, și așa mai departe. Atunci n-au avut ce să mai zică pentru că ieșise toată lumea.

I: Și au ieșit și dumnealor?

S.M.: Au mers, dar n-au venit pentru a participa efectiv. Știu că am fost pe la metrou cu ei și la un moment dat intervenise acea formă civilă de protecție, în sensul de verificat, de tot. Lumea le aducea celor de acolo apă, mâncare, dar le era frică să guste. Începuseră zvonurile că unii au fost otrăviți, că s-a scos esofagul și așa mai departe, multe chestii de genul ăsta… ce-mi aduc aminte, ce reverbera.

I: Și ce vi s-a explicat? Ce ați înțeles că se întâmplă?

S.M.: Păi am înțeles la momentul respectiv. Noi am avut o refulare generală și prin prisma evenimentelor care s-au dat la televizor de când a fugit cuplul Ceaușescu, a fost o descătușare. Asta am înțeles la mintea pe care o aveam atunci.

I: Prin comparație cu ce vedeați și ce se dădea la televizor, și ce ați văzut dumneavoastră în stradă, ce gândeați, ce simțeați?

S.M.: Doamnă, păi cantitatea de informații, vă dați seama. Noi veneam dintr-un sistem auster. Înainte aveam două ore la televizor în timpul săptămânii, sâmbăta și duminica era program mai prelungit și dintr-odată a fost o abundență de informații. Pe de altă parte era un val din acesta în care fiecare spunea ce vrea. Se alarmau, spuneau că se întâmplă, că fac, că dreg. Îmi aduc aminte și ce am mai revăzut, ulterior, la televizor, ce s-a mai redat în anii ulteriori și de fiecare dată când se comemorează Revoluția, dar nu pot să spun că era ceva distinctiv. Nu pot să spun noțiuni de propagandă sau de dezinformare sau de manipulare. Nu mă gândeam la asta atunci, adică nu puteai să discerni și să faci o analiză și o verificare privind lucrurile astea. Pur și simplu luam lucrurile așa cum sunt, cum erau, de fapt.

I: Înțeleg. În zilele în care ați ieșit împreună cu rudele dumneavoastră în stradă, au fost niște momente care v-au impresionat sau care v-au marcat în vreun fel, și pe care le-ați ținut minte?

S.M.: Solidaritatea umană! Modul în care, efectiv, toți se încurajau unii pe alții, și încurajau și pe cei din apartamente, când treceau pe lângă bloc, să vină cu ei. Strigau „haideți cu noi, veniți cu noi!” Deci acela a fost un moment euforic pe care îl rețin, care mi-a rămas în memorie.

I: Cum ați aflat că a fost împușcat cuplul Ceaușescu?

S.M.: Nu mai știu dacă de la televizor sau am revăzut, ulterior, la televizor. S-au redat mult în zilele următoare lucrurile astea, începând cu momentul în care am fost împușcați.

I: Și cum s-a schimbat atmosfera pe stradă sau în familia dumneavoastră după ce cuplul Ceaușescu a fost executat? 

S.M.: Nu neapărat că a fost executat. Din momentul în care s-a ieșit pe stradă, în afară de momentele decisive, de intervenția armatei și cu toate desfășurările de forțe și ce a presupus treaba asta, deci mă refer după 22, atmosfera a devenit mai destinsă. Adică lumea era destinsă, fiecare era cu o anumită larghețe. Deci s-a simțit altfel. Nu mai era rigoarea aia apăsătoare, nu mai era gândul ăla. Era starea aia, euforică, în care fiecare mergea unde vroia și, păstrând proporțiile, făcea ce vroia. Adică era sentimentul ăla de libertate. Asta a fost percepția în acele momente.

I: Și la liceu ce a fost diferit după ce a căzut regimul? Sau ce a rămas la fel?

S.M.: La liceu nu putea să se schimbe deodată. N-am mai avut anumite manifestări, un anumit limbaj, nu mai era cu tovarășul. Au început să se mai miște lucrurile, să zic așa, dar încetul cu încetul, n-a fost așa, peste noapte. A intervenit acea descătușare. Bine, eram și mici. 

I: Și care a fost prima schimbare după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

S.M.: N-am mai fost chiar așa de încorsetați, dar a venit din natura lucrurilor, nu ne-a spus cineva anume „Nu mai vorbi așa” sau „Acum poți să vorbești liber”. Pur și simplu a fost și specificul vârstei. Mai ales că eram oraș de provincie, mediul informațional era foarte sărac înainte de ’89 și imediat după. Nu era sistemul de informații ca acum, pe care poți să le preiei de oriunde. Acum trebuie doar să discerni, să vezi care cum sunt. Cam așa a fost peisajul, atmosfera pe care o aveam, a fost specificul vârstei. Ce pretenții poți să ai de la un adolescent de 16 ani? Adică să perceapă cu totul altfel lucrurile dintr-odată. Școala a mers în continuare.

I: Legat de produsele care se găseau în magazine, ce ați gustat sau ați văzut pentru prima dată, din ce vă aduceți aminte?

S.M.:

Au început să crească prețurile foarte tare… încetul cu încetul. Asta-mi aduc aminte, cum creșteau prețurile.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

S.M.: Cred că i-aș spune entuziasm, pentru că oamenii au fost entuziasmați când au ieșit. Cum s-a derulat și ce a ieșit, asta este altă poveste. A fost un entuziasm general. Bine, lăsând la o parte discuțiile privind modul în care s-a făcut acea adunare și privind modul în care a fost declanșată Revoluția, cu discuțiile aferente. Eu l-am perceput un entuziasm general, când a ieșit lumea pe stradă, indiferent de motivația pe care a avut-o fiecare.

I: Și care era definiția dumneavoastră despre libertate înainte de Revoluție și cum s-a transformat ea după?

S.M.: Nu prea mă gândeam la noțiunea de libertate înainte de ’89. Știam numai ce ni se spune. Bine, și în adolescență aveai statusul de a visa ce faci în viitor și, știți cum e, ce visezi când vrei să te faci mare. Deci libertatea noastră, a mea, cam la asta se rezuma. Nu aveam noțiunea de context, știu eu, politic, și așa mai departe…

Cum și-au făcut drumurile și cu un anumit libertinaj care a fost după decembrie 1989, începând cu ianuarie 1990. A fost o perioadă mai de relaxare. Din punctul ăsta de vedere, a fost un recul a ce s-a întâmplat înainte de 1989, dar după aceea lucrurile, tot așa, s-au sistematizat, dovadă situația în care ne aflăm astăzi.

I: Sunteți sau ați fost căsătorit, aveți copii?

S.M.: Am două fete, da.

I: Și cum vi s-a părut adolescența fetelor dumneavoastră prin comparație cu a dumneavoastră?

S.M.: Părinții în ziua de azi, din punctul meu de vedere, au tendința să le ofere totul, pe tavă, copiilor, să aibă absolut totul. Deci asta este percepția. Asta este diferența față de înainte de ’89. Și înainte nu înseamnă că eram neglijați sau lucruri de genul ăsta, dar acum s-a trecut puțin… nu zic la cealaltă extremă, dar undeva către zona asta, adică copilul să aibă totul pe tavă, orice, să nu-i lipsească nimic și așa mai departe.

I: Și plecând de la experiența dumneavoastră actuală de viață, ați fi vrut să transmiteți ceva copiilor dumneavoastră în adolescență și nu ați făcut-o, sau nu ați apucat s-o faceți?

S.M.: Este foarte greu pentru că lucrurile au evoluat de așa manieră încât și să vrei să faci, să impregnezi un anumit mers al lucrurilor, să iei partea bună din ce a fost înainte, anumite chestii nu mai sunt viabile în ziua de astăzi datorită vitezei pe care o are societatea, datorită modului în care s-a dezvoltat, datorită comunicării și accesului la informații. Uitați-vă, noi nu am știut ce-i aia telefon mobil, ăsta-i cel mai bun exemplu. Nu am cunoscut ce înseamnă să fii dependent de un dispozitiv electronic. Noi, dacă aveam, ne bucuram la un ceas. Ne bucuram mai mult să citim cărți, atât. Noi evadam prin cărți sau erau jocurile copilăriei, ale adolescenței. Pe când acum, lucrurile s-au schimbat și dacă vrei să spui ceva în sensul ăsta, nu ești perceput ca fiind un bun comunicator. Sunt mari probleme de comunicare din punctul ăsta de vedere. E ca și cum ai spune „nu du telefonul mobil la școală, ia-ți unul cu butoane să nu te tenteze”, adică să-l ai strict numai pe comunicare. Nu există așa ceva!

I: Da, într-adevăr! Ați mai dori să menționați ceva?

S.M.: Toate lucrurile se fac la timpul lor. Nu știu ce aș putea să mai întorc. Eu am copilărit și la bunici. Acolo am învățat să pescuiesc. Lucrurile de acest gen nu mai sunt chiar așa actuale în ziua de astăzi, datorită tentațiilor și a modului în care se prezintă alte lucruri. Deci lucruri care înainte erau simple, te bucurai să înveți să mergi pe bicicletă, nu mai le găsești chiar așa acum. Adică nu le mai întâlnești, zic eu, la mare parte din copii, în condițiile în care acum sunt mai multe oportunități. Nu zic, că sunt segmente care se duc, probabil practică diferite tipuri de sporturi, și așa mai departe, dar nu mai e același lucru. Adică nu poți să mai transpui trăirile care le-ai avut atunci la momentul de acum, pentru că nu mai există un anumit corespondent. Uitați