I: Puteți să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți, când și unde v-ați născut?

V.D.: D.V.  În 1971, în București.

I: Și adolescența unde v-ați trăit-o?

V.D.: Practic eu am trăit în București, am locuit în București cam tot timpul, mai puțin în vacanțele de vară, când mergeam undeva, într-un sat uitat de lume, în Câmpia Română. Era, practic, contactul meu cu lumea rurală, cu lumea satului așa cum era, poate, descrisă în „Moromeții”. Abia se băgase curentul, era ceva foarte departe de ce înseamnă urbanul.

I: Și aveți niște amintiri pe care ați dori să le împărtășiți? Cum era să fii adolescent în comunism?

V.D.: Oarecum simțeam că toți vibram pe aceeași frecvență. În ideea în care fiind un singur film la televizor, o dată pe săptămână, toată România se uita la acel film. A doua zi, la școală, la grădiniță, la facultate, la muncă, toți vorbeam despre același film. Aveam un subiect unic de discuție. Și asta ne unea într-un mod foarte interesant, în contrast cu ce se întâmplă acum, când sunt atâtea platforme și nu știu dacă mai găsim doi oameni care să se uite la același film. Oarecum suntem mai dezbinați, fiecare cu părerea lui, și nu doar în politică, ci în toate. Atunci eram foarte uniți de puținul pe care îl aveam, pe care îl savuram altfel, la altă intensitate. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, am stat undeva în zona Pantelimon–Iancului și eram foarte mulți copii afară. Aveam grupul nostru, cred că eram aproape 20 de băieți. Nu exista internet, nici alte tentații, nici măcar televizor. Toată ziua, după ce ne făceam lecțiile, eram pe afară. Făceam tot felul de jocuri, concursuri. Abia făcusem „Școala Curajului”..

I: Era un joc inventat de dumneavoastră, „Școala Curajului”?

V.D.: Încercam să facem tot felul de provocări, cum s-ar spune astăzi challenges, să avem curaj să facem niște chestii: să ne suim într-un copac, sau să testăm puterile unul față de celălalt, cu diverse provocări. Chestii care acum, evident, ar fi total interzise.

I: Sună interesant! E pentru prima oară când aud de „Școala Curajului”.

V.D.: Păi normal, că noi am inventat-o. Și era pur și simplu ideea de a aparține acelui club. Dar vă spun, era ceva de genul: să sărim un gard, sau să mergem să mângâiem un câine care nu părea foarte cuminte, să zicem.

I: Foarte interesant!

V.D.: Da, eh, mă rog. Și la țară, la fel, când mergeam la bunicii mei, am prins vremurile alea. Acei oameni aveau un tonus foarte bun de la muncă. Munceau până la adânci bătrâneți. Am prins-o chiar și pe stră-străbunica mea. Aveam vreo patru ani când a murit, țin foarte vag minte. Erau oameni destoinici, muncitori, care lucrau pământul, aveau mâinile bătătorite. Străbunicii mei s-au căsătorit tineri, la 14–16 ani. Străbunicul a „furat-o” pe străbunica mea cu calul pentru că nu aveau voie să se căsătorească, unul dintre ei nu avea pământ. S-au dus în alt sat, a trimis vorbă părinților: „Hai, că nu vă facem nimic, veniți, căsătoriți-vă liniștiți, la biserică”. După aceea, comunismul le-a luat tot: cai, căruță, pământuri. Și munceau ca niște sclavi la Colectiv. Străbunicul meu fusese pe front, la Cotul Donului, la Stalingrad, am aflat după Revoluție. El nu zicea niciodată Stalingrad, spunea doar Cotul Donului. Fusese rănit. Avea o decorație, dar o ținea ascunsă. Nu avea curaj s-o arate, pentru că vremurile se schimbaseră și era periculos să fii recunoscut ca luptător dincolo de Prut. Acolo, la țară, nu că mă puneau să muncesc, așa era normal. Trebuia să-i ajuți ca să îți dea să mănânci. Nu puteai să stai toată ziua degeaba. Astăzi mâncarea e peste tot, dar atunci trebuia să-ți câștigi pâinea. Mergeam să arăm, să săpăm, făceam tot felul de munci pe câmp, uneori departe, în soare. Dar le luam ca pe niște chestii firești. Nu erau o povară, dar nici o plăcere, pur și simplu „asta e”, trebuia să facem asta. Și toate astea m-au învățat să muncesc, să rezist fără apă, fără mâncare câteva ore. Generația de astăzi, din păcate, e mai „snowflake” cu bune și cu rele, desigur.

I: Și cum mai era să fii adolescent în comunism?

V.D.: Mi-am dat seama târziu. După Revoluție mi-am dat seama că totul era ceva ciudat. De exemplu, Ceaușescu era mereu prezent. Vă dați seama, în clase, inclusiv la grădiniță, aveam portrete cu el. Și, neavând cu ce să comparăm, abia după 15, 16, 17 ani am început să realizăm: „Stai puțin, ceva nu e în regulă”. Ne uitam și noi la filmele americane și vedeam că acolo nu era portretul lui Kennedy sau cine-o fi fost, pus în școli. Pentru noi, tot ce ținea de Vest părea definiția libertății. Lumea vestică, muzica din Vest, toate astea erau „the thing”. Era ceea ce aspiram să trăim. Pentru noi, asta însemna libertatea: o viață ca în afară.

I.: Dar în casa dumneavoastră se asculta Radio Europa Liberă?

V.D.: Interesant e că ai mei erau foarte speriați și precauți. Poate stricți e prea mult spus, dar nu au vrut să aibă probleme cu nimeni. Erau oameni cuminți, și nu, nici nu știam ce-i Europa Liberă până când, într-o vară, pe la 14–15 ani, am fost la țară și l-am auzit pe bunicul meu ascultând. Mi-a spus clar: „Să nu spui la nimeni că ascultăm asta.” Se auzea așa gâjâit, cu interferențe, se pierdea semnalul. Știam că facem un lucru interzis. Mi se părea ciudat și, în același timp, fascinant. Era prima dată când auzeam oameni spunând lucrurilor pe nume. Am fost șocat.

Ajuns acasă, după vacanță, n-am avut curaj să le spun alor mei: „Hai să ascultăm și noi Europa Liberă.” De exemplu, cu ani în urmă, un copil mi-a zis: „Dacă mergi vreodată în afară, să mergi în Republica Federală Germania, nu în Republica Democrată Germania, că acolo e mai frumos.” Aveam vreo zece ani și le-am spus asta părinților mei cu mândrie că aflasem ceva nou. Mamă, și ce speriați au fost. M-au certat: „De unde știi tu asta? Să nu mai spui!” Nici nu știam că zisesem ceva rău. În comunism, puteai avea mari probleme dacă spuneai ce nu trebuie, cui nu trebuie, sau dacă te auzea cine nu trebuie. Era o senzație de frică, pe care adulții o simțeau și o înțelegeau mai bine decât noi, copiii. Azi, nimeni nu mai înțelege frica aia.

I.: Cum se simțea diferența dintre ce auzeați la Europa Liberă și ce vedeați la televizor?

V.D.: Era o discrepanță uriașă. La televizor se vorbea doar despre planurile cincinale. Totul era bombastic, de prost gust.

Adolescenții ca mine începeau să pună întrebări: „Nu e ceva ciudat? Una se spune și alta trăim.” Și era și cartea aia mare, Omagiu. Știu că un coleg care era la liceul „Mihai Viteazul”, ne-a zis: „Băi, să vezi, când o să moară Ceaușescu, cartea asta o să pară o ciudățenie. O să se uite lumea în ea și o să zică: bă, ce nebun a fost ăsta!” Și noi am rămas pietrificați. Cum să ai curaj să spui asta?! Toți simțeam același lucru, dar nimeni n-avea curajul s-o spună.

I.: Spre finalul anilor ’80, când au fost tot mai multe restricții, cum era?

V.D.: Păi…

Penurie totală de alimente, pentru că Ceaușescu vroia să plătească datoriile externe, o obsesie a lui. Și astăzi nu înțeleg cum unii îl mai laudă pentru asta. Dar, ce să vezi, în ’90 datoriile multor țări au fost șterse, iar noi le-am plătit cu prețul înfometării poporului.

Exista rație la ulei și zahăr.

Țin minte când s-a spart o sticlă de ulei în cămară, mama s-a supărat foarte tare. O scăpasem eu. Nu pentru mizeria făcută, ci pentru că uleiul acela era extrem de valoros. Nu pentru bani, ci pentru că nu mai aveai de unde să iei altul. Nu conta că era totul murdar sau plin de cioburi. Conținutul sticlei era ca aurul lichid. Noi, țară agricolă… și ne băteam pentru sticle de ulei și zahăr, în timp ce la televizor ni se spunea, de către toată lumea din Partid, că „trăim bine”.

I.: Ce alte restricții ați mai simțit?

V.D.: Am simțit restricții mai ales legate de libertatea de exprimare. Nu aveam voie să vorbim liber și asta ne apăsa. Și, ce o să spun acum poate o să șocheze pe unii:

Dar, mă rog, asta cred că e deja altă poveste. Pentru mine, pentru generația din blocul meu, dacă ar fi să reduc ideea de libertate la un singur cuvânt, acela ar fi: Vestul. Sau și mai precis: America, așa cum o vedeam noi în filme.

I.: Și după ce a căzut regimul comunist cum s-a transformat viziunea dumneavoastră asupra libertății?

V.D.: Întrebare foarte profundă și, vă dați seama, schimbarea asta n-a fost făcută într-o zi sau într-o noapte. S-a produs treptat. La început eram toți foarte încântați. De fapt, stați, să vorbesc în numele meu. Eu și prietenii de la bloc eram uluiți. Băi, cum adică avem apă caldă non-stop și e căldură în casă?! Nouă ni se părea ireal. Mângâiam caloriferele, nu ne venea să credem că poate fi cald iarna, frate! Nu-mi venea să cred. Cei care stăteau la curte ziceau: „Păi de ce nu tăiați lemne?” Dar noi n-aveam sobe. N-aveai voie să ai așa ceva în apartament pe atunci și depindeai complet de rețeaua de termoficare. Nu existau centrale termice. Noi depindeam de un sistem care nu ne dădea deloc căldură sau energie. Viața s-a schimbat treptat. La început, foarte mult în bine. A fost un șoc cultural imens. Puteam să ne uităm la filme oricând! 24 din 24 de ore, filme! Deschideam televizorul marțea la ora 2 după-amiază, uau! Înainte aveai doar două ore de program pe zi. Și acelea erau cu propagandă pro-Ceaușescu și pro-comunistă. Nu aveai ce vedea. Era un post confiscat de partid.

I.: În ce fel s-a transformat viziunea dumneavoastră asupra libertății după 1989?

V.D.: Principiile fundamentale au rămas aceleași: voiam să avem voie să vorbim. Și acum puteam să vorbim. Voiai să ai dreptul la o viață decentă, să nu te mai bați pe niște alimente de bază. Și am obținut asta. Da, unii se văitau că lucrurile sunt scumpe, dar măcar puteai să le cumperi. Nu mai făceai foamea. Scump sau ieftin, era relativ. Bunăstarea n-a venit brusc. A fost un deceniu pierdut, anii ’90. Nu s-au făcut reforme adevărate. Iliescu a mimat schimbarea. Dar totuși eram liberi. Puteam să călătorim. Puteam să vorbim liber. 

I.: Când ați auzit prima dată că se întâmplă ceva, în decembrie ’89?

V.D.: Cred că am simțit că e ceva în neregulă când, venind cu tramvaiul, vedeam oameni în uniforme care nu coborau în nicio stație. Stăteau în tramvaie, în autobuze. Era undeva în jur de 14–16 decembrie, nu mai știu exact. Mi se părea ciudat: mergeai cu tramvaiul și în fiecare găseai câte un om în uniformă. Și pe stradă erau din loc în loc. Cred că erau puși acolo să descurajeze manifestațiile. Simțeam că plutește ceva în aer. O tensiune. O neliniște greu de descris și greu de palpat. Ai mei îmi dădeau tot felul de sarcini prin casă. Cred că mă țineau ocupat tocmai ca să nu ies afară. Să nu mă duc cu prietenii în centru și să pățesc ceva. Să fiu bătut, arestat sau mai rău. Nu-mi dădeam seama atunci, dar ei îmi dădeau de lucru în mod intenționat. Erau chestii simple, dar consumatoare de timp.

Pe 20 sau 21 decembrie, nu mai știu exact, au început manifestațiile în București. Poate 19, poate 21, nu știu exact, dar undeva în zilele alea m-au trimis ai mei să cumpăr pâine. Bineînțeles, cumpăratul de pâine nu era așa simplu ca azi. Stăteai la coadă, poate nu găseai, poate trebuia să te duci la alt centru de pâine. Și în timp ce stăteam într-un gang la coadă, am văzut niște oameni. Am fost șocat. Era primul meu contact direct cu Revoluția. Trecuseră oameni, sute. Apoi mii. Cu lozinci. Și strigau: „Jos Ceaușescu!”. A fost pentru mine un moment incredibil. Nu mai auzisem în viața mea pe cineva spunând asta cu voce tare. Nici nu știam că se poate spune așa ceva. Reacțiile din coadă au fost diverse. Unii au zis: „Uau! În sfârșit se întâmplă și la noi!”. Alții i-au înjurat. Au zis: „Ce fac ăștia? Derbedeii!” sau alte cuvinte de genul ăsta. A fost o ruptură totală în societate. Unii deja simțeau că se schimbă totul. Alții erau încă speriați sau spălați pe creier. Dar pentru mine momentul acela, acolo, la coadă la pâine, a fost începutul real al libertății.

Bun, și asta a fost contactul meu cu Revoluția. I-am văzut pe oamenii aceia venind pe Șoseaua Pantelimon dinspre IMGB, probabil muncitori veniți spre centrul Capitalei. Poate era 20, poate 21 decembrie când a fost momentul în care a venit valul acela imens de oameni spre centru. Ai mei nu m-au lăsat deloc să mă duc. Eu voiam, evident. Aveam atunci 18 ani, însă ai mei aproape că m-au ținut cu forța în casă. Au încuiat ușa! Le era teamă. Și eu voiam să fiu acolo, cu oamenii ăia, să simt că particip, că fac parte din schimbare.

M-am uitat la televizor. După ce a apărut Dinescu și a spus că suntem liberi, eram acolo, în fața televizorului, cu tata. Ne uitam și discutam: să mergem, să nu mergem? Până la urmă, n-am mai mers în centru atunci.

Dar după 21-22 decembrie, știu că am mers prin oraș, pe la metrou, pe unde se spunea că sunt revoluționari, să le ducem alimente, să ajutăm. Păzeam blocul. O altă chestie specifică acelor zile. Se spunea la televizor că apa e otrăvită, că vin teroriștii, că vor să omoare oameni prin case. Și noi, ăștia din „Școala Curajului”, ne-am pus pe pază. Stăteam cu niște bețe în mână și, dacă veneau teroriștii, îi băteam cu bețele alea! Vă dați seama ce minte aveam și noi la 18 ani. Eram prinși de dorința de mai bine. Eram sătui de o viață apăsătoare. 26:02

I: Cum era atmosfera din oraș? 

V.D.: Era o euforie foarte greu reținută. N-aveam încă, totuși, curajul să ne bucurăm. Nu știam dacă o să învingă Revoluția. Nu știam dacă va pleca Ceaușescu, dacă va fi arestat, dacă va rămâne tot el. Cine va prelua conducerea dacă pleacă?

Alții au făcut fapte de eroism, noi am rupt hârtie. Și profesorii, brusc s-au transformat. Peste noapte, vezi Doamne, deveniseră și ei anticomuniști, deși până atunci ne predau despre cât de minunat e sistemul. A fost o atmosferă foarte tensionată în timpul Revoluției, dar o tensiune de genul „ce putem face fiecare ca totul să iasă bine?”. Simțeam toți că avem o responsabilitate imensă, deși habar n-aveam cum să ne-o asumăm cu adevărat. Acum, retrospectiv, pare evident că Ceaușescu avea să cadă. Atunci nu era deloc clar. Nici măcar nu speram să moară. Ne era teamă să sperăm.

I.: Și până la urmă ați reușit să ieșiți în stradă?

V.D.: Da, bineînțeles, dar doar după ce fugise Ceaușescu cu elicopterul. Când simțeam că e cât de cât sigur – pe 23 sau 24 decembrie, cam atunci. Când plecase de la Comitetul Central și se simțea că am trecut punctul critic. Că n-avea cum să se mai întoarcă lucrurile înapoi, mai ales că armata fraternizase deja cu poporul. Țin minte tancurile de la CC, oameni civili cocoțați pe ele. Erau simboluri ale faptului că „Gata. S-a schimbat ceva și nu mai e cale de întoarcere.”

I.: Și când ați ieșit în stradă, care era atmosfera?

V.D.: Eram toți ca unul. Pe o vibrație unică, cum n-am mai simțit decât la Mineriadă, dar în sens invers. Atunci, în ’90, era de la exaltare la spaimă. Simțeam că ni se fură Revoluția. Că Iliescu o confiscă. Noi dădeam bacul și simțeam că trebuie să facem o a doua Revoluție.

I.: Și oamenii din stradă cum vi s-au părut?

V.D.: Din ce am putut eu să simt, erau și speriați, și nedumeriți: „Oare chiar trăim asta? E real?” Și îngrijorați, pentru că putea urma o răzbunare, un contraatac cum fusese la Timișoara, unde scânteia pornise și s-a plătit cu sânge. Oamenii de acolo sunt eroii adevărați.

I.: Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ați simțit în acele zile?

V.D.: Focurile de armă. Se auzeau AK-uri, dar nu știai de unde se trage. Nu știai dacă glonțul ăla a trecut pe lângă tine sau te-a lovit. Nu știai cine trage: prieten sau dușman? Era o harababură totală. Niciun fel de comunicare, nu erau telefoane mobile. Nimic. Televizorul dezinforma: „Apa e otrăvită, vin teroriștii!” A fost haos. Haos care a dus la pierderi de vieți. Spre deosebire de Cehia, care a avut Revoluția de Catifea, liniștită și elegantă, noi am avut o revoluție de sânge, cu oameni morți pentru un ideal. Pentru libertate.

I.: Și auzeați focurile de armă și când erați în casă?

V.D.: Da. Mai ales în noaptea de 22 spre 23. Se trăgea haotic, din tot orașul. Nu mai dormea nimeni. Eu stăteam cu taică-miu și încercam să înțelegem ce se întâmplă. Se zvonea că trag „teroriști”, dar nimeni nu-i văzuse cu adevărat. Când auzeam câte un foc de armă, ne uitam unii la alții: „A fost aproape? A fost pe stradă? Pe bloc?” Păzeam blocul și stăteam la pândă, cu niște bețe, cum v-am spus. Păream gata să ne luptăm cu dușmani invizibili. Dar în același timp, simțeam o forță care nu mai putea fi oprită. Eram prea mulți, prea hotărâți, prea sătui de umilință. Și parcă și orașul, și noi, simțeam că e începutul unei alte lumi.

I: Dar auzeați focurile și din casă?

V.D.: Nu. În Pantelimon, acolo nu le auzeam, dar se auzeau în centru.

I: Deci înțeleg că auzeați, dar nu știați de unde se trage și care era ținta?

V.D.: Da. De exemplu, am fost la un prieten în Bucureștii Noi, care stătea într-un bloc de 10 etaje. După vreo 20 de ani încă exista un glonț care intrase la etajul șapte. Incredibil! Le-a intrat prin geamul sufrageriei, de lângă balcon, s-a înfipt într-un tablou. Un glonț în Bucureștii Noi. Gândiți-vă puțin: de unde până unde venea glonțul ăla? Cine l-a tras? Prietenul meu era acasă când s-a întâmplat, și nu știa de unde a venit acel zgomot. Doar a auzit geamul spart…

I: Și ce vorbeau oamenii în stradă?

V.D.: Fiecare avea ideea lui despre libertate, fiecare avea părerea lui. Dar ne unea dorința asta comună de a fi liberi, de a trăi altceva. Unii strigau „Jos comunismul!”, alții doar „Jos Ceaușescu!” Asta a fost, de fapt, o discuție importantă ulterior: ce s-a strigat, de fapt? Cei implicați, cei cu funcții, spuneau: „A fost doar Jos Ceaușescu”, dar nu, s-a strigat și „Vrem să nu mai fie comunism!” Noi învățasem despre comunism din niște manuale de istorie… falsificate, dubioase. Era o emulație, o energie care ne cuprindea pe toți, dar fiecare trăia momentul în felul său, cum îl înțelegea și cum spera să-l definească pentru propriul viitor.

I: Cum a fost când ați aflat că Ceaușescu a fost executat?

V.D.: Am simțit, și eu, și familia, și prietenii mei, că s-a făcut dreptate. Poate sună dur, dar era un dictator sinistru care trebuia eliminat definitiv. Dacă nu-l omoram atunci, era posibil ca unele grupări fidele lui să încerce să-l scoată din închisoare, să pună condiții, să șantajeze, să-l readucă la putere, lucruri care ar fi putut duce la ceva mult mai periculos. Da, poate că e dureros din punct de vedere uman, dar cred că a fost o decizie necesară. Eram acasă, la televizor, când am văzut imaginile. Era Crăciunul.

I: Și ce părere aveați despre Frontul Salvării Naționale?

V.D.: E foarte bună întrebarea. Cuvântul „front” deja mi se părea… suspect. Mai citisem eu cărți din astea groase, cu scris mic și fără poze, și cuvântul „front” mirosea a comunism de la zece kilometri. Împreună cu băieții de la bloc, făcusem niște baloane pe care scrisesem „FSN” cu litere rusești, în glumă. Nu știu câți au înțeles gluma. Nici atunci, poate nici azi. Dar FSN-ul, pentru noi, era o prelungire sinistră a comunismului. Era încercarea lui Iliescu de a aduce înapoi aceeași stare de fapt dinainte de ’89, dar cu alte haine.

I: În perioada aia, unele persoane publice făceau declarații legate de viitorul României. Silviu Brucan, de exemplu, a spus că va dura mult până ieșim din comunism. Ați auzit de acea afirmație?

V.D.: Da, sigur că da, era foarte dezbătută atunci. Personal, n-am crezut ce spunea el – că ne vor trebui 20 sau 30 de ani ca să ieșim din comunism. Eu am crezut că o să învățăm mai repede, că o să ne adaptăm mai ușor. Și dacă ne ajuta și Iliescu… Dar, cum Revoluția a fost confiscată, treptat, de procomuniști, ne-a fost greu. Și, ce să vezi? Brucan a avut dreptate. Știa el ce știe.

I: Ce promitea Frontul Salvării Naționale?

V.D.: Nu mai țin minte exact, dar știu sigur că NU voiau să accepte punctul 10 din Proclamația de la Timișoara, acela care spunea că niciun om implicat în structurile de partid comunist nu ar trebui să mai facă parte din clasa politică. Ar fi fost ideal! Era șansa noastră să o luăm de la zero. Dar nu s-a întâmplat, nici atunci, nici acum. Punctul 10 n-a fost pus niciodată în aplicare, nici măcar azi.

I: Puteți să ne spuneți puțin despre Proclamația de la Timișoara?

V.D.: Nu mai știu exact. S-a așternut praful peste amintirile mele. Dar știu că era ceva nobil, clar. Ne-ar fi apropiat de ce s-a întâmplat în Cehia. Ar fi fost un pas spre o viață normală, curată. Dar masa critică de oameni care voiau o astfel de schimbare nu se atinsese. Și am pierdut acel momentum, din păcate.

I: Ce a urmat în zilele de după executarea cuplului Ceaușescu și, automat, căderea regimului comunist?

V.D.: Vă răspund prin două aspecte care, poate, pentru generația de azi sunt greu de înțeles. Eu vedeam oameni cu sacoșe pline cu mâncare pe stradă și mi se părea… uau, se găsește mâncare! Puteai să-ți cumperi pâine fără coadă. Nu știu de unde apăruse toată mâncarea aia, dar o puteai cumpăra liniștit.  În schimb, în plan politic era haos. Simțeam că Revoluția fusese deja confiscată de cine nu trebuie. Apăruseră Iliescu și Petre Roman. Roman era mai spălat, știa limbi străine, părea pro-occidental. Dar Iliescu ne cam speria. După aceea am auzit că Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, venise în România pentru o posibilă unire. Și Iliescu nici măcar nu s-a dus să-l întâmpine. Nici nu l-a băgat în seamă. Iar prima vizită de stat a lui Iliescu a fost la Moscova. Ne-am dat seama atunci că tot pe orbita Moscovei rămăsesem. Când, de fapt, aveam o ocazie istorică incredibilă de a ne desprinde de tot.

I: Ion Iliescu nu a permis nici intrarea în țară a Regelui Mihai.

V.D.: Exact, Regele Mihai…

I: Ce părere aveați despre asta în perioada respectivă?

V.D.: Sincer? Fusesem foarte manipulat. Mi se părea că Regele nu ne reprezintă. Așa ni se spusese: că a plecat cu tablouri, cu bogății, că a fugit, că e trădător. Din păcate, când s-a strigat „Nu mai vrem 10 mai fără Regele Mihai”, eu n-am știut să mă duc. Apoi mi-a părut foarte rău. Mi-am dat seama cât de spălat pe creier fusesem. Îmi asum. Dacă l-ar fi pus atunci pe rege în fruntea statului, s-ar fi astupat vârful piramidei cu o figură simbolică, frumoasă, morală. Și toate jocurile politice s-ar fi desfășurat sub el. Ar fi fost o deschidere fantastică pentru România.

I: Care a fost prima schimbare de după ’89 pe care ați simțit-o cu adevărat?

V.D.: Că puteam vorbi liber. Că puteam să deschid televizorul și să văd discuții politice fără teamă. Că puteam să cumpăr mâncare. A fost un sentiment de normalitate pe care nu-l mai cunoscuserăm.

I: Dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

V.D.: Speranță. Pentru că, venind din vremuri negre, reci, sărace, lipsite de perspectivă, era singura noastră șansă spre lumină. Uitați-vă la poze dinainte de ’89: oameni îmbrăcați tern, triști. Uitați-vă azi: culori, viață, bunăstare.

I: Sunteți căsătorit? Aveți copii?

V.D.: Am fost căsătorit și am un copil. Are 20 de ani.

I: Cum vi s-a părut adolescența copilului comparativ cu adolescența pe care ați trăit-o dvs.?

V.D.: Plină de opțiuni. Liniștită. Sigură.

I: Ați fi vrut să-i transmiteți ceva copilului dvs. și n-ați apucat?

V.D.: Să încerce să nu lase istoria să se repete.

I: Cum s-ar putea implica un tânăr de azi ca să prevină asta?

V.D.: Să-și deschidă mintea. Să citească din surse sigure. Să discute cu oameni deștepți. Fiul meu citește multă istorie. Ce ați făcut voi, prin acest proiect, e exact ce trebuie făcut. Este admirabil.

I: Vă mulțumim!