I: Puteți să-mi spuneți, vă rog, cum vă numiți?

V.V.: V.V.

I: Când și unde v-ați născut?

V.V.: În 1967, în Galați. N-am plecat niciodată din orașul ăsta.

I: Domnule V., cum era să fiți adolescent în comunism?

V.V.: Eh, era foarte bine… Eu încă regret acele vremuri. Soția mea mereu îmi spune că sunt un nostalgic incurabil și nu înțelege de ce mă tot gândesc la vremurile alea. Ea își amintește doar părțile rele de atunci. Dar eu, nu știu cum, îmi amintesc mereu doar liniștea de atunci, faptul că eram mult mai liniștit decât acum, mă simțeam mult mai bine și, sincer, aș vrea să se întoarcă vremurile alea. Nu știu când sau dacă o să se mai întoarcă, dar rămân cu nostalgia lor. Să vă spun sincer, nu știu cum să explic… Încă îmi păstrez camera cât mai aproape de cum era în acei ani, totul ca în vremurile de atunci, pentru că vreau să mă simt bine măcar acasă, când mă întorc. Camera mea, doamnă, e ca în anii ’80! Pot chiar să vă trimit poze dacă doriți să vedeți. Cu excepția câtorva lucruri mai actuale, în rest totul e ca atunci. Aici, unde stau acum, e casa în care mi-am petrecut adolescența. M-am reîntors după ce a murit tata și mama a rămas singură. A trebuit să mă întorc, că nu mai avea cine să aibă grijă de ea. Am stat 15 ani aici, să am grijă de ea – eu și soția mea, mai ales ea – și acum tot aici am rămas, în casa în care m-am mutat când aveam 14 ani. 

Din adolescență, am jurnale, am multe jurnale, cu toate amintirile mele. Pot să spun oricui exact ce am pățit și cum am pățit în perioada aia, când eu credeam că totul e bine și frumos. Mi se părea că suntem liberi într-un fel, dar eram urmăriți la microscop de Securitate, dar eu atunci nici nu știam că există așa ceva! Eram copil, adolescent, și corespondam fiindcă sunt zodia Gemeni, comunicativ din fire, sociabil. Pe vremea aia erau la modă corespondențele, scrisorile, că nu exista e-mail, nu exista telefon mobil, nimic din astea de acum. Și eu am început să corespondez cu cineva din București. Habar n-aveam că asta putea să devină o problemă. Am fost urmărit de Securitate, fără să-mi dau seama la început. Mama, la un moment dat, m-a avertizat: „Băi, ai grijă ce faci! Ai grijă cu scrisorile alea!” Dar eu nu realizam cât de grav era.

I: Și din ce motiv credeți că ați fost urmărit?

V.V.: Ei au crezut că vreau să fac o organizație sau ceva împotriva regimului! Eu nici nu mă gândeam la așa ceva, nici prin cap nu-mi trecea. Am răspuns la un anunț, la o scrisoare. Era un băiat care voia să facă un club sau o organizație legată de OZN-uri, de chestii din astea și eu, copil fiind, am zis: „Hai că mă bag și eu, pare interesant!” Am răspuns la scrisoare, iar ei au crezut că am legături cu cine știe ce organizație subversivă! Nu știu cine era băiatul ăla, dar m-au chemat la Securitate, m-au pus să predau toate scrisorile și documentele, tot ce primisem. M-au dus la sediul Securității, mi-au spus să am grijă de tinerețea mea, să nu-mi stric viața. Și, ca să vedeți, întâmplător, colega mea de bancă din liceu era cea care mă spiona! Am aflat mult mai târziu că ea era informatoare. A ajuns după ani, directoare adjunctă la cea mai mare bibliotecă din oraș, aici în Galați. Am aflat de la diriginta mea, că totul fusese supravegheat.

I: Ce vârstă aveați pe atunci?

V.V.: Aveam 18 ani! Când totul părea frumos și bine, aveam 17-18 ani, exact atunci, în perioada liceului, când aveam impresia că lumea e toată a mea.

I: Și cum v-ați dat seama că sunteți urmărit?

V.V.: Mi-am dat seama abia când m-am întors acasă într-o zi și mama mi-a spus că mă căutaseră niște oameni. Erau de la Securitate și m-au chemat la sediu. Sediul era chiar lângă liceul meu, la câteva străzi distanță. Eu eram elev la liceul de filologie-istorie, era singurul liceu cu profil umanist din oraș și, ca să fie totul și mai interesant, eram singurul băiat într-o clasă plină de fete! Vă dați seama că eram deja vizibil, remarcat. M-au chemat la sediu, mi-au spus să fiu atent, să am grijă ce fac, să nu-mi stric tinerețea. Nu mi-au spus direct, ci așa, printre rânduri, ca să înțeleg avertismentul. Asta a fost.

I: Și dumneavoastră, după aceea, ce ați făcut?

V.V.: N-am mai răspuns la nimic ce mi se părea suspect. Mi-am văzut de viață și n-am mai avut nicio problemă după aceea, dar am fost urmărit în continuare. Am făcut armata și, la primul concediu, când am ieșit, mă aștepta o mașină, în care era șeful Securității, chiar la ieșirea din unitate. Deci am fost urmărit și după armată. Sigur am dosar, n-am mers să-l caut, dar sunt convins că există. Asta e… Dar, să fiu sincer, a fost doar din cauza faptului că sunt comunicativ. Nu aveam nicio intenție să fac ceva împotriva regimului. Eram doar un tânăr vorbăreț, cum sunt și acum. Îmi place să vorbesc mult și, da, recunosc că deranjez pe mulți. Chiar și la angajare, asta era caracterizarea mea în două cuvinte: „Vorbește mult și a schimbat multe locuri de muncă.”

I: La finalul anilor ’80, când au început să fie din ce în ce mai multe restricții, cum a fost pentru dumneavoastră și pentru familia dumneavoastră?

V.V.: Foarte bine, doamnă! Eu am rezistat fără să simt că anii ăia ar fi fost cei mai grei. Nu știu cum să vă spun. M-am simțit extraordinar de bine! M-am întors de la armată după doi ani grei. Am făcut armata la marină, doi ani întregi, fix. Am săpat două canale, am trecut și printr-o operație de hernie la București unde a fost operat și Duckadam, apropo, m-au cusut manual, dar nu m-am plâns de nimic. M-am întors acasă și mi-am reluat viața imediat. Tata, care lucra la o întreprindere mare de aici, la Navigație Fluvială, mi-a găsit un loc de muncă imediat. Mi-am văzut de treabă. Din primele cinci salarii am mers în vacanță, mi-am cumpărat ce-am vrut, m-am simțit foarte bine. Am cunoscut-o și pe actuala soție și totul a mers bine, foarte bine.

I: Deci să înțeleg că nu v-a fost dificil cu statul la cozi și cu raționalizarea?

V.V.: Nu. Pentru că mama mea, săraca, Dumnezeu s-o ierte, că a murit de virusul ăsta care ne-a venit pe cap cu pandemia, avea grijă de tot. Se trezea la patru dimineața, la cinci, mergea la cozi, nu conta ce se aducea, cum se aducea. Dar acasă aveam tot ce ne trebuia. Cu salariul lui tata, care era mic, cam două mii de lei, funcționar fiind, trăiam toți patru: părinții, eu și fratele meu. Am trăit foarte bine, foarte normal. Niciodată n-am făcut foamea, n-am dus lipsă de apă sau de haine. Aveam tot ce ne trebuia, atât de mâncat, cât și de îmbrăcat. Nici cea mai mică problemă nu am simțit.

I: Înțeleg. Mă bucur să aud asta!

V.V.: Doamnă, sincer să vă spun, nu știu de ce toți se plâng. Nu știu cum era în alte zone, dar aici, în zona noastră, se putea trăi. Nu știu prin ce schimburi sau ce înțelegeri făceau părinții, dar aveam de toate. Nimeni nu se plângea de nimic. Țin minte ca acum: toată lumea avea ceva în frigider. În fiecare sâmbătă se făceau petreceri. Ne adunam, ne simțeam bine cu o felie de parizer sau cu ce mai era pe masă și eram fericiți. Ne distram cu puțin și era mult mai bine decât acum, când toată lumea trăiește cu frica zilei de mâine. Și asta mă termină, mă macină, îmi mănâncă din viață. Atunci nu aveam frica asta. Mă trezeam cu drag, mergeam la muncă și mă întorceam cu aceeași plăcere. Făceam ture de noapte fără probleme, nu simțeam oboseala, iar acum mă distruge o singură tură de noapte. Acum, toți vor să lucreze noaptea, să facă ore peste ore, 16-19 ore, 20… Programe ciudate. Atunci aveam un program normal. Salariul se lua la timp, exact în ziua stabilită, nimic nu era anapoda. Totul era clar, previzibil. Acum totul e anapoda. Și urăsc perioada în care trăim. Da, o urăsc, o urăsc din tot sufletul! O urăsc! Și aș da orice să mă întorc în acea perioadă. Jur, aș da o mână dacă mi s-ar promite că mă întorc în perioada aia, măcar o zi! Atât îmi doresc!

I: Domnule V., aș vrea să-mi povestiți un pic despre cum a fost la Revoluție. Când ați aflat prima dată că se întâmplă ceva?

V.V.: Da, doamnă, vă spun exact. Și să știți că ce vă spun acum e în premieră, n-am mai povestit asta nimănui. Lucram atunci, în perioada Revoluției, la biroul din port, aici în Galați. Avem trei porturi aici. Eu lucram la partea de export, la vapoarele care se încărcau. Și să știți că se încărca mult atunci! Foarte mult! România producea de toate: tractoare, mașini, arme, tot ce vă puteți imagina. Veneau la noi în port, iar eu eram cel care se ocupa cu actele, cu hârtiile, cu documentele de încărcare și descărcare. Într-o zi, am auzit niște domni de la o firmă care lucra cu Securitatea, era o firmă numită Dunărea, vorbind între ei, lângă mine. Ziceau: „Ai auzit ce s-a întâmplat?” Nu știu exact ce discutau, că nu am dat atenție atunci. Pe 22 decembrie, șefa mea a primit un telefon de acasă de la soțul ei. „Deschide televizorul că s-a întâmplat ceva grav!” A deschis televizorul, a văzut și ne-a dat liber pe loc. Am ieșit afară și am aflat tot ce se întâmplase. Așa am aflat și eu.

I: Și cum a fost pentru dumneavoastră să auziți că este Revoluție?

V.V.: Sincer să fiu, nici nu știam ce înseamnă cuvântul „revoluție” cu adevărat. Nu aveam idee ce implica, dar am început să văd ce se întâmplă. Am observat cum, imediat, unii au profitat de situație și au ajuns în poziții importante, iar restul, cum am fost și eu, și-au văzut de viață, sperând că o să fie mai bine. Eu chiar am sperat. Am făcut o nuntă mare imediat în februarie 1990 cu gândul că o să fie bine. Tot vorbeam cu soția mea de câteva luni: „Hai să fim împreună, că o să vină vremuri bune.” Ea era ingineră, eu funcționar. Ei bine, acum, soția mea e vânzătoare, toată viața ei a fost vânzătoare, fără să apuce să profeseze o zi ca inginer. Iar eu, cu trei pagini de CV, am schimbat sute de locuri de muncă, că nu am loc nicăieri. Și cam așa am ajuns, după ’90.

I: Dar când a izbucnit Revoluția, v-a fost teamă? Cum a fost?

V.V.: Nu, nu, fără teamă, doamnă. Știam că ceva se va întâmpla oricum, pentru că era prea mare presiunea pe ei, ce se auzea în jur, și am zis: „Băi, o să trecem prin asta.” Eram cumva pregătiți, sufletește. Ziceam: „Bă, o să trecem prin toate.”

I: Și în orașul dumneavoastră ce s-a întâmplat în zilele acelea?

V.V.: Eh, o mișcare așa, pe stradă. Câțiva oameni au dat foc la niște cărți la librăria centrală care era în centrul orașului și cam atât. S-au auzit și niște focuri de armă, pe la ora zece, și cam asta a fost. Nimic mai mult.

I: Dumneavoastră ați ieșit în stradă?

V.V.: Nu, n-am avut unde să ies, doamnă. Ne chemau la serviciu încontinuu în perioada aceea și nu-mi permiteam să lipsesc, eram și proaspăt angajat. Șefa mea chiar se lăuda că băiatul ei a trecut prin gloanțe prin centrul orașului. Eu mergeam la muncă normal, nu, n-am ieșit. Nici nu s-a organizat nimic special aici, să zic că ar fi fost o mișcare de amploare. Au ieșit câțiva,așa, profitori pe la primărie care au luat ce-au luat, posturi și funcții. Și asta a fost tot.

I: Dar când a fost executat cuplul Ceaușescu, cum a fost?

V.V.: Toată lumea a stat cu ochii în televizoare și comentau că nu le vine să creadă. Dar, totuși, se bucurau, se simțeau cumva eliberați, fericiți. Eu nu eram deloc fericit, pentru că nu știu dacă trebuia să se întâmple asta. Mi s-a părut ceva foarte urât ce s-a întâmplat într-un Crăciun. Dar am zis: „Bă, poate mi se pare mie.” Eram și atunci tânăr, nu vedeam lucrurile ca acum. Mi s-a părut o treabă foarte sălbatică, primitivă chiar. Nu am vrut să văd așa ceva, dar toată lumea era cumva bucuroasă că au scăpat de ceva. Dar nu știau ce urmează să vină. Eu cred că dacă ar fi știut ce urmează, nu s-ar fi bucurat atunci așa cum s-au bucurat. Acum, mulți regretă, îi aud și eu. Dar asta este…

I: După ce a căzut regimul comunist, ce s-a schimbat și ce a rămas la fel?

V.V.:

Asta este, doamnă, asta e realitatea.

I: Dar ce schimbări ați văzut după ’89?

V.V.: Schimbări… rele. Totul s-a schimbat în rău. Valoarea nu mai contează, inteligența, bunul-simț, nimic nu mai contează. Tot ce era înainte considerat bun, ce ni se preda la școală, acum e considerat rău, și invers. S-a schimbat scara valorilor complet, cu susul în jos.

I: Domnule V., dacă ar fi să descrieți Revoluția într-un singur cuvânt, care ar fi acela și de ce?

V.V.:

I: Cum vi s-a părut adolescența dumneavoastră în comparație cu adolescența generațiilor de acum?

V.V.: Cea mai frumoasă, doamnă, cea mai frumoasă! Aș da orice să o mai retrăiesc! Asta e… De asta zic. De asta și ascult colecții de muzică doar perioada aia cât am fost adolescent. Doar asta ascult, atât! Muzica dintre ’80 și ’90, perioada între 14 și 24 de ani.

I: Ce formații sau artiști preferați aveți?

V.V.: Toți! Tot ce a fost în perioada aia! Pe toți îi am, doamnă, pe toți! Am, credeți-mă, pot să vă trimit poze… am vreo 3.000 de casete, sute de discuri, mini-DVD-uri… toată casa la mine e blindată cu muzica aia. Și ascult ca să-mi aduc aminte, ca să retrăiesc acea perioadă, atât! Poate să mă considere lumea cum o vre Cine vrea, să vină la mine, eu nu oblig pe nimeni, dar ascult și mă simt bine doar ascultând muzica aia și urmărind pe video filmele de atunci. Toată perioada aia o revăd și mă simt… nu știu cum să vă explic… Când dau de ceva din perioada aia, doamnă, mă simt cel mai bine posibil! Uit de toate, uit de toate!

I: Mă bucur să aud asta! Vă cred.

V.V.: Doamnă, să știți că îmi trec dureri, dureri fizice, ascultând! Pun muzica aia, gata, îmi trece. Pun filmul cutare, îmi trece. Văd o poză din perioada aia și… „Ah, ce frumos era!” Și-mi aduc aminte: „Uite, mă, ce făceam eu în anul ăla.” Am jurnale, doamnă, am jurnale din anii ăia! Am scris tot, pentru că am fost la filologie-istorie și îmi plăcea să scriu. Scriam totul! Mă trezeam noaptea și scriam. O să vă arăt poze, doamnă, să vedeți! Scriam: „S-a întrerupt curentul la ora 20”, „Miroase urât pe scară”, „Mama a mers la coadă la pui și a adus pui jos”. Și nu mă plângeam! Scriam tot, exact cum era. Nu era problemă, nu era ca acum, când degeaba vorbesc, că nu mai am cu cine să mă plâng de nimic. Cred că dumneavoastră sunteți printre puținele persoane care mă mai ascultă în problemele astea. Dacă aș începe cu altcineva o discuție de genul ăsta, mi-ar spune: „Pleacă, mă, lasă-mă în pace! Nu mă plictisi!” și gata! Nimeni nu mai are timp de amintiri, de povești din trecut. Toți îmi zic să trăiesc prezentul, viitorul… Dar eu rămân în trecut, doamnă! Asta este! Eu rămân în trecut. De ce? Nu știu. Poate că mă încăpățânez să rămân acolo, dar… nici nu mă interesează dacă câștig sau nu ceva. Important e că eu mă simt bine așa!

I: Mulțumim, domnul V.!