A.G.: Se știe că armenii au poposit pe meleaguri românești în mai multe valuri, și ai mei nu fac excepție, n-au venit toți o dată. Partea dinspre bunica maternă, locuind la Babadag, sunt de foarte mult timp aici. Bunica obișnuia să spună că ei sunt de o mie de ani. Acum, probe n-avea. Bunica maternă pretindea că familia ei este de o mie de ani pe aceste meleaguri. Bine, nimic nu atesta această pretenție, dar știa, din moși strămoși, că sunt de foarte mult timp aici. Și cu toate acestea, lucru care m-a mirat pe mine, nu au format familii mixte, nu și-au pierdut limba, deci au păstrat identitatea națională. E ceva, nu? Bunicul meu, soțul ei, în schimb, a venit târziu, cam înainte de 1915, când începuseră marile persecuții și masacrele, despre știm că au fost periodice. Ele au culminat cu 1915, cu genocidul, dar au fost și înainte. Bunicul a fost arestat în Istanbul și, din câte spunea, condamnat la spânzurătoare, dar a fugit cu ajutorul unor prieteni turci. Unor colegi, prieteni. El a fost, în Istanbul, la studii. Deci singurul intelectual cu atestare din familie era bunicul matern. Scria, de altfel, el coresponda cu intelectuali din Vest, din Statele Unite chiar, din Egipt, unde aveam și rude. Și… scria.
Bunicul este aici, expus.
Asta despre bunicii materni. El, când a fugit și a venit în România, a avut gândul să plece în Statele Unite, dar aici s-a îndrăgostit de bunica, cea de 18 ani. Nu știu cum a ajuns la Babadag, a văzut-o, a plăcut-o și a renunțat la ideea emigrării. S-a căsătorit și chiar, spunea bunica mea, că mama ei, deci străbunica mea, A., ar fi spus că: iată, eu îi dau fata, dar cu condiția să nu plece din țara aceasta, aici să rămână! Și bunicul meu a respectat această promisiune, a venit însă mai la centru, au venit în Constanța, și aici, neavând nimic, pentru început, el refugiat, povestea că unul i-a dat o oglindă, unul i-a dat o masă, unul… un scaun de frizerie. Și atunci el a zis: frizer mă fac. Că era foarte priceput la orice. Și așa a rămas, și-a deschis o frizerie mai târziu, avea lucrători, i-a mers bine, dar el, bineînțeles, scria, deși, pentru cei mai mulți din Constanța era frizerul G.B. De fapt el era un intelectual rafinat. Prieten cu părintele B., de atunci. Și… am spus, colabora la publicații armenești din străinătate. Deci, la Marsilia avea, la New York, la, mi se pare că ați filmat din publicația aceea din… din New York, acolo unde mi-a publicat și mie o poezioară. O poezioară pe care a cizelat-o până n-am mai recunoscut-o (râde). Păi eu aveam șase ani.
Despre tata, despre bunicii paterni, ce pot să vă spun. Bunicul… deci tatăl tatălui meu a fost și el refugiat din Turcia, dar amănunte nu cunosc. Aveam numai trei ani când s-a prăpădit. Dar se pare că a venit cu ceva bani că și-a cumpărat pământ la Murfatlar. În schimb, soția lui, bunica paternă, măritată la 17 ani cu el, care era mult mai în vârstă, avea 42 de ani atunci. Bunica paternă, M., provenea dintr-o familie de boieri foarte înstărită. Iată că eu nu știu… astfel n-am putut să revendit nimic din pământurile pe care le-a avut străbunicul meu acolo. Străbunicul meu A.P. Nu știu dacă au locuit în Șumla de astăzi sau… nu știu. În orice caz, într-un orășel știu că au locuit, în care erau atât de mulți armeni încât existau două școli armenești, una de fete și una de băieți. Ea îmi spunea lucruri foarte interesante despre familie. Au fost șapte frați, dar s-au răspândit în toate colțurile lumii. Ea a venit aici cu soțul ei, Garabet, acesta de care-ți spuneam, tot Garabet, și… ambii bunici erau Garabet. Știți ce înseamnă garabet? În traducere: călăuză. E o legendă interesantă, dacă vreți să v-o spun… cum s-au căsătorit străbunicii mei din partea tatălui. Deci, mama bunicii mele, M., și anume L., avea numai 16 ani când acel bogătaș, care a fost A.B., a văzut-o, nu știu cu ce ocazie, și s-a interesat de ea.
Și… a cui e fata asta? A fost suficient ca femeile să alerge numaidecât la casa acestei fete și să ceară părinților un semn. Bunica mea povestea foarte… cu gesturi, așa, interesant. Un semn, un semn! Dați-mi! Că uite, este cineva care se interesează de fata voastră și maică-sa, deci mama străbunicii mele, ar fi spus: dar e un copil, abia a împlinit 16 ani, oameni buni, dar voi n-aveți minte!? Un prinț se interesează de fata voastră, nu faceți nazuri! Bine, metaforic un prinț. Și atunci i-au dat un batic, cum se țeseau pe vremea aceea în casă, cică de lână, și cu fir auriu sau argintiu, nu mai știu acuma. Și femeile au luat repede baticul, s-au dus înapoi și i-au legat de gât lui A. În fine, s-a făcut nunta și… au apărut și șapte copii.
Bunica aceasta, bunica paternă, era foate inteligentă, știa o mulțime de limbi, absolvise șapte sau opt clase, nu mai știu cum era pe vremea aceea, cum aveau la școală acolo. Nu avea nici un certificat însă. Afară de bunicul meu matern, ceilalți erau… aș zice oameni de rând, dar în sensul bun al cuvântului. Aici vreau să-l citez pe Franz Werfel, autorul Celor (Cele – n.t.) patruzeci de zile de pe Musa Dagh, el spunea că armenii sunt toți intelectuali, nu atât prin diplome și studii sau profesii, cât prin preocupări și nivel de gândire. Deci, în felul acesta… în orice caz, așa mi se pare și mie. Eu i-am respectat și îi respect pe toți pentru că au un nivel de gândire sus, foarte sus.
Ce să vă mai spun, mama și cu tata s-au găsit și ei într-un mod foarte romantic pe vremea când în Constanța erau zece mii de armeni, se pare. Și exista o viață culturală efervescentă, exista un teatru de amatori. Mama și cu tata așa s-au cunoscut, au jucat amândoi în… nu e operă, în vodevilul […], aveau voci frumoase amândoi, mai ales tata și… așa s-au cunoscut și… idila de pe scenă s-a prelungit și în viață, e romantic, nu?
Da… Din păcate, când aveam eu trei ani, tata a fost arestat. Împreună cu alți șapte armeni din Constanța și au fost duși în Siberia, nu știu de ce, că doar existau închisori profesioniste și pe aici. Din păcate, am datorat această nenorocire care ne-a marcat familia, cum se spune și în Biblie, până la a șaptea spiță, probabil, se va… va fi marcată. Armenii noștri au făcut treaba aceasta. Nu vreau să pomenesc nici un nume… toți îi cunosc. Mai ales, era unul poreclit… nu vreau să spun nimic despre el, vreau doar să spun că erau în relații cordiale cu mama mea, el. Deci, acel mare comunist și un altul, tot așa, la același nivel, și care a fost vecin cu familia mamei, în copilărie se jucau împreună, aceștia doi au mânărit și l-au trimis pe tata… l-au mânat în Siberia, ca să mă exprim mai corect. Culmea este că tata nici n-a făcut politică, de aceea spunea eu că este o victimă la pătrat. Pe de o parte, pentru că nici cine era tașnasțagan sau legionar armean pe vremea aceea nu merita destinul ăsta, dar… tata nici măcar n-a fost, însă au fost alte criterii, bănuim noi… mult mai târziu am înțeles că au venit și au cerut bani pentru Frontul Armeniei, bunica i-ar fi jignit, nu știu ce s-a întâmplat, și atunci numele tatălui meu a apărut pe lista neagră. Da… Foarte trist că s-a întâmplat așa, dar e prea târziu acum ca să… nici pentru răzbunare nu mai poate fi vorba, au murt toți aceea, și victime și torționari. Deci nu putem decât să-i iertăm, creștinește, deși n-ar fi chiar cu sinceritate.
Tata avea un magazin de pielărie, poate de aceea au crezut că-i foarte bogat sau… Nu eram… în parteneriat a fost acest magazin și celălalt partener a depus aproape toți banii. Tata a dat numai o parte și cică acel V.V., așa îl cheamă, ar fi spus că am încredere, armenii sunt oameni cinstiți, ai să-mi dai din profitul ulterior, ai să-ți completezi partea ta. Și chiar așa s-a întâmplat, chiar după ce tata a fost ridicat, a rămas mama, nu mi-au confiscat imediat magazinul, a mai durat vreo patru ani, și mama a câștigat acolo bani frumoși, dar din păcate i-a pierdut pe toți în două rânduri, au fost reforme monetare, sau stabilizări, cum se spunea pe vremea aceea. La prima stabilizare a pierdut, spunea ea, un sac de bancnote. Vroia să-și facă o vilă. La noi, cuvântul de ordine era tata… și… deviza când va veni tata acasă, tata va veni acasă. Să o găsească cu vilă. Deci banii ăia s-au dus peste noapte. Când ne-am trezit a doua zi n-am mai avut bani de pâine. Și a doua oară, iarăși a adunat bani dar, ca să evite… întâmplarea aceasta, a adunat bani de argint, monede cu… efigia Regelui Mihai. Și, tot așa, într-o noapte, stabilizare, a doua zi nu mai valorau nimic, decât ca argint. A vândut patru kilograme și jumătate de argint, ca metal prețios și atât. Am pierdut foarte multe lucruri. După aceea ne-au luat magazinul, pământul a fost confiscat, cu Decretul 309. Casa ne-au lăsat-o pentru că ne-au instalat un ofițer rus, împreună cu familia, ceea ce a fost benefic pentru noi. Ce ne speriasem noi la început de ei… mama instala tot felul de chestii, că puteau intra la noi, deci în partea noastră de casă prin două locuri, și mama blinda acolo, noaptea. Însă, omul ăsta n-avea… era așa de pașnic, era un colonel. Și și-a adus și soția și fiica, și foarte drăguți au fost, chiar ne-au ajutat mult, într-o vreme când nu mai aveam nici magazin, nici pământ, nimic. Nici un fel de venit, mama tricota, croșeta, și așa ne-am întreținut, o mai ajutau părinții… Da… Tatăl meu n-a putut veni. Unii dintre cei arestați s-au prăpădit în Siberia, cum zicea mama: și-au lăsat oasele acolo. Tata a scăpat pentru că era tânăr, mai tânăr ca el era unul, au fost tată și fiu luați, doi inși din aceeași familie, acela era mai tânăr un pic. Tata avea 36 de ani parcă, atunci când l-au ridicat. Cam așa, eu aveam trei ani. Dar mi-l amintesc, mi-l amintesc doar așa, ca o imagine fulgurantă, să zic. Parcă-l văd cum venea și stătea invers pe scaun, stătea, se rezema cu brațele de spetează, stătea. Și mi-aduc aminte când mi-a adus o păpușă, asta țin minte că mi-a păpușa. A scăpat, dar el n-a putut veni, a fost atunci o neînțelegere dramatică, poate tragică. Mama l-a așteptat ca o sfântă, aproape 11 ani, a avut tot felul de ocazii și oportunități. Că era tânără. Dar l-a așteptat pe tata. Cinci ani fără nici o speranță, n-am primit nici un rând, ar fi putut fi împușcat din ziua în care a fost ridicat, dar mama l-a așteptat, nici un rând, dar, după cinci ani, am primit o scrisoare, prima scrisoare. După aceea, la șase luni una, la trei luni una, s-au m-ai îndesit, noi îl așteptam să vină. Unii au început să vină după zece ani încheiați, tata n-a putut. Mama s-a supărat, că a zis: de ce nu vine, aici, de unde a plecat? La familia lui, ceilalți cum au venit? Ce, e supraviețuitor, evident. Zice: De ce s-a dus în Armenia? Sora lui, mătușa mea, s-a dus, după ce a fost arestat, când a fost repatrierea aceia, s-a dus în Armenia, să fie mai aproape, să meargă să-l caute, dar n-a putut, n-a avut cum. În fine, și după ce l-a așteptat aproape 11 ani, a divorțat și s-a recăsătorit. El ne-a scris că eu nu pot să vin. Nu ne-a putut scrie tot, dar eu am aflat după aia, eu l-am văzut o singură dată, deci aveam trei ani când a fost ridicat. Aveam 23 de ani când am străbătut, pot să zic… chiar lumea nu, deci, am fost la Moscova, de la Moscova la Erevan… și l-am văzut. Era foarte bolnav. Deja, după câteva luni, s-a și prăpădit, și mi-a povestit cum s-a întâmplat și, pe urmă, am văzut în actul de eliberare. În actul de eliberare scria despre el că a fost… nu mai știu cum să zic, a luptat împotriva regimului de democrație populară. Și… de ce n-a putut să vină acasă? Pentru că toți ceilalți au avut actele la ei, el n-a avut nici un act atunci când a plecat, și mama a și recunoscut lucrul acesta, adică noi chiar știam, dar nimeni nu s-a gândit că din acest motiv… când au venit doi inși și l-au luat de acasă, el i-a făcut semn mamei să-l urmărească, și mama, încet, încet după ei, s-a dus ca să vadă unde-i duce. La Consulatul Sovietic, acolo au intrat, dar până să ajungă acolo, la un moment dat, tata, care avea bani asupra lui, când aceia n-au fost atenți se pare, a scos banii și actele și le-a aruncat în spate, mama a venit, mama venea din urmă și a luat, el știa că mama vine. Deci mama i-a luat actele și banii. Deci e clar că el n-a avut nici un act asupra lui, a fost o mare greșeală. Tata mi-a spus, când l-am întâlnit în Armenia, că, neavând nici un act, nu-i pot da drumul în România, nu se știe de unde a venit. I s-a spus: voi, armenii sunteți fugiți din Turcia. Ori te duci în Turcia, vei fi supus turc, îți vom face acte în sensul acesta, ca să te duci în Turcia. Dar eu n-am nimic cu Turcia, nu știu, niciodată n-am fost. Sau te vei duce în Armenia sovietică, cu domiciliu forțat. E clar că a ales Armenia sovietică, R.S.S. Armeana. Republica Sovietică Socialistă Armeană. Măcar avea o soră acolo. El mi-a scris că n-a putut veni, dar nu mi-a putut explica amănunțit. Mama a spus nu, nu mă duc în Armenia. Ne-a chemat acolo. N-a vrut să meargă, a divorțat, s-a recăsătorit. Bunica mea a vândut casa, mi-a lăsat câte ceva mie și, dusă a fost în Armenia. Mama îmi spunea nu, că el și-a găsit o femeie, că… unii au și recunoscut că și-au găsit acolo, prin Siberia… deci după cinci ani de temniță grea au trecut la regim mai liber. N-a avut muncă silnică, nici nu erau păziți, că n-aveau unde să fugă. Tata îmi povestea că aveau un munte de pește înghețat în curtea închisorii. Nici nu erau păziți, că făceau de serviciu, mergeau și scoteau cu lopata pește de acolo și îl mâncau, îl fierbeau și îl mâncau. Cinci ani de zile… aceasta a fost mâncarea lor, pește fiert. Și din cauza absolutei lipse de vitamine, abia când a ajuns în Erevan i-au căzut toți dinții… și s-a îmbolnăvit… Da… Lucruri sunt multe de povestit, nu prea vroia să povestească, spunea că oricum nu vom înțelege. Că ceea ce a trăit ar putea umple volume, tomuri, dar noi n-am putea înțelege, numai cine a trăit… Culmea este că și cei care au trecut prin genocid, nu vroiau să povestească, nu mai puteau suporta să evoce acele amintiri. Că trec așa, de la una la alta… Deci asta s-a întâmplat, altceva ce să vă zic, am avut însă mult de suferit. Că ne-au luat tot ce-am avut, afară de casă, am zis, și n-am putut să mă duc la facultatea unde aș fi dorit să merg, pentru că noi nu mai aveam mijloace. Au fost vremuri când n-aveam nici o sursă de venit. Ne ajuta bunicul celălalt, părinții mamei, unchii… cât de cât. Mama lucra, până a reușit să-și găsească servici. Foarte greu a fost, foarte greu. Și, atunci, pentru facultate trebuia să ne facem dosar cu situația materială, deci cu, fiecare cu, mă rog, poziția lui socială și… așa a fost, că la noi și acum se schimbă legile tot timpul. Pe vremea aceia, deci puteai să dai admitere… fie la liber, cum ziceam noi, deci cei care nu aveau acte, ca fiind de proveniență muncitorească, fie la burse, deci bursă, adică plata pentru cazare și masă o aveai de la stat. Deci prin bursă, asta era bursa. Dar eu nu puteam obține o astfel de bursă pentru că aveam tată arestat, și încă politic. Sau fusese. Măcar că el mi-a trimis acte din Erevan că a fost complet reabilitat, dar nu mai conta. Eu am cerut aici, de la mama, niște acte de la serviciul ei, că, mă rog, cu chiu cu vai, și cu ajutorul unor români, și-a găsit serviciul de casieră la cooperativa I. Dar acolo, unul din conducere, armean, unul care se numea O., n-a vrut să i se dea mamei, mă rog, recomandarea aceia sau e referință erau, pentru mine, ca să-mi completez dosarul. Și au spus cum, nevasta unui exploatator să-și trimită fata la facultate, și… Mă rog, lasă, că nu i-au dat, dar cu această ocazie s-a scormonit și în trecut și au dat-o afară pe mama, din mărețul ei post. Da, deci eu n-am putut să mă duc, eu vroiam să dau la Construcții Civile, eram bună la matematică și fizică, foarte bună. La olimpiade… acolo mergeam. Am făcut chiar un ampermetru termic, împreună cu o colegă… mă rog.
Și atunci, abia după ce m-am căsătorit, m-am căsătorit foarte devreme, am… intrat unde s-a putut, adică la Institutul Pedagogic, de trei ani, nou înființat în Constanța, dar unde se învățat carte… știți expresia a fi mai catolic decât Papa. Toți profesorii noștri erau atât de exigenți, aceia de aici, atât se pregăteau de mult. Bine… au venit profesori și de la… din alte centre universitare. Am avut o doamnă I., de literatura universală, extraordinară era. Și bună, pâinea lui Dumnezeu. La franceză am avut o doamnă din București, B., tot așa, foarte bună, dar și foarte exigentă era ea. Și, în fine, din Constanța, mulți au fost promovați atunci, și-au dat vârfurile de la licee, și-au dat doctorate, mă rog. Și nu ne dădeau drumul nici în pauze, așa de mult ne-au bătat la cap (râde). Pe urmă, când am ajuns la București, când am intrat la București, aproape că nu mai aveam ce învăța, că știam de aici. În fine, da, pe urmă am continuat la București, am absolvit la Universitate. La București am făcut la fără frecvență. Deci, în Constanța am fost la zi, așa căsătorită, cum eram. La București, la fără frecvență, dar vă spun, au fost ani în care mergeam de zece ori la București. Că se mai organizau cursuri cu cei de la… eu eram peste tot, la cursuri. Nu numai eu, câțiva de aici, din Constanța, ne găsise așa, patima studiului… nu ieșeam din biblioteca universității.
Și am învățat… deci una e să fi la zi și să nu frecventezi și altceva e să fi la fără frecvență și să înveți cu moartea în suflet.
Da… Da, am avut rezultate foarte bune, foarte, foarte bune puțin spus. Da, păi ca dovadă că am și intrat… deci, când am absolvit aici noi am fost repartizați, și am făcut șase ani în comune, trei ani într-o comună, la L., lângă M., alți trei ani în altă comună, la C., dar C. era ca și-n oraș, mergeai fluierând acolo, era ușor. Și când s-a introdus concursul, am dat concurs și am luat pe primul loc, așa încât am venit de la o școală generală de sat la cel mai greu liceu din oraș, la Liceul Pedagogic, astăzi Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”. Zic că era greu pentru că acolo… deveneai imediat profesor metodist. Adică trebuia, erai obligat, să faci inspecții, nu numai învățătorilor sau educatoarelor, deci… provenite din fostele eleve ale liceului, ci chiar și profesorilor. Erai cooptată în brigăzi de gradul unu… pentru inspecții speciale de gradul unu, deci trebuia să faci față, am învățat… când am fost la Liceul Pedagogic, foarte mult, pentr că erau lucruri care nu s-au predat în facultate. De exemplu, pentru educatoare, trebuia să le predau din Metodica Dezvoltării Vorbirii și a Cunoașterii Mediului Înconjutăror. Așa ceva nu făcusem, a trebuit să învăț. Și câte altele. Și era greu pentru că trebuia să cooptezi cel puțin trei programe, deci profesorul metodist, care pentru română eram eu, profesorul de psihopedagogie și învățătoarea sau educatoare de la clasă. Că eleva, săraca, venea când o chemai. Deci noi trebuia să ne punem de acord programele, practic trebuia să stau acolo toată ziua. Zice vedeți, să ne vorbiți de bine. Da, zic, nu știu ce mă întreabă (râde). Să spuneți lucruri bune! Zic am să spun…
A.G.: Păi eu am scris de mult, de când am învățat să scriu.
I: Prima poezie ați spus, la șase ani. Sau nu era prima…
A.G.: Poate aveam șapte… ba da. Aceea era prima. De fapt era întitutală Tatălui meu, dar bunicul meu a schimbat-o… m-a necăjit foarte mult chestia asta, dar, ca să fiu sinceră, deci… era altfel, a schimbat-o și… da. Pe urmă am tot scris, dar nu, nu imediat după asta, adică n-am… n-am consemnat tot ce văd, așa. Aia a fost o poezie și, cred că, sub imperiul emoții puternice, pentru că… profesorii noștri de la Școala Armeană, noi am avut profesori acolo. Aveam la limba armeană și la istoria armeană pe domnul N., la biologie pe domnul M., la matematică pe domnul T., iar la română pe doamna V., vai, a cărei amintire e sfântă pentru mine. Era o minune. Așa ne-a învățat și așa ne iubea, foarte mult ne iubea, și m-a făcut să iubesc limba română, foarte mult, și… nu-mi mai amintesc ce împrejurare a fost, că domnul N. și cu soția, ne vizitau, veneau acasă la noi, făceau vizite la domiciului… nu neapărat, dar erau prieteni cu bunica, că și bunica venea câteodată și asista câte două ore la clasă, era voie. Țin minte că o dată luase doi curcani, i-a pus după ușă, pe hol, și a intrat în clasă, și stătea. Aveau voie părinții să intre, eram și foarte puțini. Ce vă spun eu, pe vremea aia eram nouă elevi în clasă. În fine, știu că discuta cu domnul N., bine, eu am fost crescută în cultul tatălui meu și faptul că era în permanență aminti, faptul că tot timpul ne uitam la fotografii, mi-a păstrat foarte vie în memorie figura tatălui. Nu mai știu cât din propriile mele amintiri, sau cât din ce reconstituiam după poze. Dar știu că într-o astfel de împrejurare m-a emoționat mult discuția cu domnul N., nu-mi mai amintesc despre ce era vorba, vorbea cu bunica. Și atuncea am scris eu o poezioară, și… primul a văzut-o domnul N. Nu imediat, în ziua aceea, mai târziu, altădată când a venit, nu mai știu, știu însă că a pus mâna la ochi așa… i-a venit să plângă sau… Și… bunicul meu, care chiar scria, a luat poezia și a întors-o și a învârtit-o și a publicat-o în… revista armenească din New York. Bunicul meu scria, din păcate nu am mai nimic de la el, decât din revista în care mi-a apărut această poezie și pe care ați… o aveți. Așa. Și mai am Balada Der Zor… nu știu asta dacă ați fotografiat-o sau nu. N-a fost scris… Balada Der Zor e vorba de pustiul Deir ez-Zur, unde erau mânați armenii, sub pretextul că se face o strămutare de populație. Erau duși acolo în surghiun, în exil, în realitate însă, 90% au murit pe drum. Ăsta era chiar ordinul. Deci foarte puțini au ajuns la Deir ez-Zur, și această baladă se numește Der Zor, nu se știe cine a scris-o și cine i-a făcut muzica. Că inițial a fost creată în limba turcă, bunica mea a tradus-o în armeană. Astea le mai am, erau pe foi volante. În Constanța, în 1925. Și acum câțiva ani am tradus-o eu în limba română.
Mai târziu, da, chiar din, nu, din școala primară nu-mi amintesc să fi scris. Știu că aveam talent așa, la compunere, de la doamna V., dar… n-am scris așa, cu… scopul, cu intenția expresă de a publica sau de a crea ceva literatură, nu. În școala generală însă, da. În școala generală da, mai ales că am făcut o școală generală foarte ușoară, pentru mine și toți colegii mei care au învățat la școala armeană. Unii armeni nu-și dădeau copii la școala armeană, că ziceau că o să fie prea greu aici și, când vom trece la școala română, vom întâmpina greutăți, dar a fost exact pe dos. Noi aici am fost învățați cu munca grea, pentru că făceam și limba armeană, și istoria Armeniei, și tot ceea ce învățam trebuia în limba armeană, la biologie, la geografie… ale României, că făceam și programa normală, iar la întrebări trebuia să răspundem în limba armeană. Doamna V. s-a ocupat atât de bine de noi încât știam românește, nu făceam nici o greșeală de ortografie, din clasa a doua n-am mai făcut, așa ne-a învățat! Și… în școala generală ne-a fost foarte ușor. Da, pentru că, pe lângă că noi am parcurs toată programa de la școală, că altfel nu se putea, ne-am învățat și cu munca grea, pentru că aveam… păi eu îmi amintesc: veneam de la școală, mâncam și mă apucam de lecții… până la culcare. Câteodată rămânea bunica și cu unchiul meu care stătea la noi să încerce să-mi rezolve probleme la aritmetică. Aveam foarte greu, cele de matematică erau traduse din limba rusă. Și… cum la Școala Armeană, astea erau traduse din rusă, erau… cum liceul era numai de zece clase, la ruși, ei au înghesuit toată materia în ani mai puțini. Deci noi am făcut o matematică destul de grea pentru nivelul, de copii. Și trebuiau… erau niște probleme de aritmetică extrem de grele, pe care unchiul le putea rezolva prim metodă algebrică, dar… noi nu făceam algebră, copiii, n-aveam voie așa, deci trebuia să-și bată capul să rezolve cum trebuie, prin metode aritmetice. Și, de asta spun, a fost o școală grea. Am fost învățați cu munca grea. Dincoace… și la o școală foarte bună, românească, la Școala Elementară numărul 2, de fete, era… destul de greu acolo, era cea mai bună școală din oraș. Acolo… eu, și colegele mele, ne-am simțit ca într-o vacanță continuă (râde). A mai funcționat câțiva ani după ce am absolvit noi și, până la urmă, din lipsă de elevi, a trebui să se închidă. Școala Armeană, pe care a făcut-o mama de exemplu, a funcționat în clădirea de astăzi a bisericii, acolo a fost școala, iar biserica era în curtea bisericii de acum. Era din lemn și a ars. Deci biserica armeană a ars și atunci a fost… transformată școala în biserică. Și… acum, biserica propriu-zisă este fosta sală de festivități a Școlii Armene. Scena este altarul… și… toată sala, s-a amenajat. Jos avem o mulțime de săli pentru diverse evenimente, acțiuni, diverse… Eu n-am învățat acolo, că nu mai era școală. Deci, școala au făcut-o în Piața Griviții, într-o altă clădire. Am niște poze cu… astea vechi.
Când eram mică, eu nici nu știam românește. Vorbeam în familie în limba armeană și abia după ce m-au dus la grădiniță, și am învățat românește, așa de mult mi-a plăcut că nu mai vroiam să vorbesc armenește. Eu le răspundeam românește la tot ce mă întrebau, în casă. Dar… după… pe urmă mi-a trecut fița asta, și… noi în casă vorbeam numai și numai armenește.
Acum, de când ai mei nu mai sunt, nu mai am cu cine discuta, dar noroc cu revistele astea, cu… de la București. Cât am timp, cât pot… mă uit și, așa, n-am uitat, fiindcă alți colegi de-ai mei nu mai știu nici să vorbească, d-apoi să citească și să scrie. Eu am și predat armeana, aicea… Bine, fără a jigni pe nimeni, vă spun, eu am avut ambiția să nu uit armeana. Și ce-am găsit am citit. Plus că bunicul meu avea, bunicul ăsta, școlit armenește, avea tot felul de cărți. E, cărțile nu le-am citit, că erau grele, dar avea Anuarul Culturii Armene, avea… almanahul numit Gavroche, și care apărea în Franța, și încă mai am din acelea. Astea s-au păstrat la noi în familie, și acolo erau tot felul de anecdote, mici schițe și… dacă în familie se citea… și mama, și mătușile… citeau și râdeau, păi am citit și eu și am râs, mult timp. Da, deci acelea au fost ca un… nu ca un Abecedar, că Abecedar am avut, propriu-zis, în limba armeană, dar n-am uitat, din cauza aceasta și… Dacă m-au găsit pe mine acolo mai răsărită… eu degeaba le spuneam, la comunitate, la… în… am fost mulți ani în Comitetul Armenilor, până am zis nu mă mai puneți că nu mai pot… (râde). Și am spus măi, ca să predau armeana… nu vă uitați, că eu vorbesc așa, dar nu am un limbaj academic. Păi zice pentru copiii noștri ești bună. Și am zis bine atunci. E părerea voastră, dacă insistați, dacă societatea insistă înseamnă că ea e vinovată și atunci trebuie să suporte consecințele. Eu am zis am patru ani de școală armeană… A, dar nu-s de facultate, sunt de școală primară. E, totuși am predat… și se pare că bine, că cei care știau armeana au mai venit așa, din curiozitate, fiindcă am folosit poezii. Mi-a dat președintele nostru de atunci S.S., fie iertat, tare bun om a fost, și harnic. Nu știu de unde a făcut el rost de niște cărți, de niște abecedare, așa, de mai multe variante, și acolo am găsit tot felul de poezii. Astea mai ușurele le-am și tradus și pe baza acelor poezii, deci în limba armeană, am scos cuvintele, i-am învățat pe copii că una e să știi ce spui și altceva e să înveți papagalicește. Au învățat poeziile, dar știau ce spuneau. Și, pe urmă, învățând poeziile, n-au mai putut greși, pentru că erau obligați de ritmul poeziei să folosească accentul corect, și rima poeziei îi făcea să-și amintească. Rima este un procedeu mnemotehnic, adică înveți foarte repede dacă ai rimă. Deci, pe baza acestor poezii, copiii mei nu greșeau și a fost bine și, la un moment dat, cuiva i-a venit ideea, știu și cui, lui G.C., și a zis de ce nu scrii tu un manual, și eu am zis măi, nu pot să scriu un manual, că nu știu atât de bine ca să… mă încumet, să fac așa ceva. Dar un vocabular, pentru copii, aș face. Și m-am apucat de un vocabular, pe parcurs m-am cam plictisit, prefața e bună (râde) și partea introductivă, unde am împărțit frumos, am ales elemente frazeologice… am zis un ghid de conversație, da, asta pot să fac, dar cu limba noastră de aici, deci cu armeana de vest, cu aspectul acesta, nu cu armeana care se vorbește… păi așa, că noi așa și vrem să învețe copiii, au spus. Și am făcut lucrul acesta, am… ca orice ghid de conversație: la magazin, la poștă, la aeroport… cu… plus expresii frazeologice uzuale, adică formule de salut și politețe, formule de mulțumire, adică ce întâlnești într-o limbă, ca să știi, și n-a fost rău… n-a fost rău. Dar… eu am făcut totul băbește acolo. Am scos, după aceea, cuvinte… substantive, verbe, mă rog, toate pe categorii, și… la vremea respectivă… știu că la București întâi am stârnit entuziasm și pe urmă mari rezerve. Mari rezerve pentru că nu era scris de un profesionist… știu eu, academic. Era o cărticică… dar foarte practică era. Treptat însă, s-au întâmplat niște lucruri și am renunțat să mai… predau. Cărticica însă a rămas, au făcut-o până la urmă la București. Și încă mai este căutată, că un ghid de conversație ajută pe unul care se duce în Armenia și vrea să zică Unde-i strada cutare. Până să înveți tu atât de bine limba încât… să fi capabili să te exprimi în orice domeniu, adică să intri într-un magazin, să te duci la piață, să pui o întrebare pe stradă, să te duci… e multă muncă de făcut, dar așa, te uiți în carte și vezi: Fiți amabil, strada cutare unde este? Găsești în armeană și scris fonetic… și… ușor:
Să vă traduc așa: Vă rog, spuneți-mi, unde este strada Apovean.
Traducere în armeana ,,de aici”
Traducere în armeana ,,de acolo”
Eu am vorbit cu mama și cu mătușa și cu bunica și cu ai mei în casă în limba armeană. Băiatul meu cel mare, acesta care s-a prăpădit, înțelegea tot. O dată l-am luat și în Armenia și a stat trei săptămâni acolo și atât de bine înțelegea tot… că ne-am minunat. El avea și talent, la limbi. El, cum a început să învețe engleza la școală, ne traducea filmele. Cele de pe casetă, nesubtitrate. Dar cel mic deloc nu știa, și nici nu s-a arătat… știu eu, dispus să învețe. Soțul meu râdea mereu, n-avea nimic împotrivă să știe, dar spunea că mai bine învață o limbă de circulație europeană decât… Și pur și simplu nu am reușit. Deci eu, care am încercat să-i învăț pe alții, cu ai mei am dat greș, dar pe nepoate da. Băiatul cel mic are două fetițe gemene, acum sunt studente, dar atunci veneau la cursuri, la mine, veneau cu toată plăcerea, și învățau bucuroase și râzând. Mai ales că după ce terminam trebuia să le duc la patiserie, la cofetărie, pe undeva… și le plăcea finalul ăsta.
Pe cale naturală… s-a rărit populație, pe cale naturală, da. Și culmea este că, bine, poate că și eu acum, din cauza vârstei, am impresia că cei pe care i-am pierdut erau cei mai buni dintre noi. Poate că este o impresie, dar când mă gândesc la domnul G.C. […], profesor universitar, doctor în științe, membru plin al Academiei de Științe, s-a prăpădit, am scris despre el în cartea aceasta puțin, în Interpretări Literare. Și nu e vorba numai de el, cel care mi-a dat ideea unui material didactic, în fond, în limba armeană, că acest ghid a fost pentru mine ca un material auxiliar, la catedră, deci nu, nu era ceva cu pretenții. A murit S.S.V., care cânta în cor de-o viață și care a fost extrem de devotată comunității. Cealaltă S., S.S…. A…. care cânta în cor și avea o voce de operă, era superb… s-a dus și el. Foarte mulți, nici nu mi mai pot aminti. Tânărul nostru coleg de tor, C.A., care cânta în corul operei și venea… și duminicile la biserică. Nu mai vorbesc de părintele, prieten cu bunicul meu… da, e o cale naturală, dar nu se poate să nu regreți și să nu-ți dai seama că am pierdut, și cantitativ, dar și calitativ. De plecat au plecat… asta, înainte de a mă ridica eu, așa, copăcel, ca să zic așa (râde), parafrazându-l pe Creangă… Mulți au plecat când eram eu copil, foarte mulți. Prin Beirut majoritatea, în Statele Unite și o mare parte au plecat în Armenia Sovietică, în două valuri. Dar, asta pentru că… cei despre care n-am vrut să… le spun numele, s-au dus în Armenia și s-au întors aici răspândind tot felul de minciuni, că e… raiul pe pământ acolo, miere și lapte curge de pe pereți. Și când s-au dus ăștia au fost crunt dezamăgiți. Nu vreau să dezvolt subiectul ăsta, că ar fi multe de spus. Dar e suficient: au fost dezamăgiți. Noi, însă, i-am pierdut.
Da, biserica armeană din Constanța a fost extrem de importantă pentru comunitate, pentru păstrarea identității naționale și, aș zice, a coeziunii comunității. Lumea venea la biserică, în copilăria mea biserica era arhiplină. Și slujba dura foarte mult. Treptat, pe măsură ce ne-am împuținat, sigur că și cei care frecventau liturghia s-au împuținat și ei. Acum, constat așa un reviriment, ca să zic așa, lumea vine la biserică. Și pentru slujbă, evident, dar și pentru a ne întâlni, spre a ne vedea, ca să nu ne uităm unii pe alții.
Și am ajuns să fim, chiar de pe vremea… când s-a reînființat, în ’90, deci în 1990 când s-a reînființat Uniunea Armenilor din România, lumea a început să vină la biserică cu multă plăcere, pentru că ne și vedeam. Au fost și activități foarte multe, și acuma sunt. Atuncea a fost un început, dar a fost un început plin de elan, drumul nostru de duminică era la biserică, totdeauna. Și, chemați la ședințe sau la vreo manifestare, mai nimeni nu lipsea, mergeam toți. Acum, preotul cel tânăr și nou, s-a gândit să reînvie un obicei pe care îl instituise de fapt preotul O. Și acum, părintele I., care îl moștenește aici, vrea și el, de fapt, ideea lui, pentru, el este foarte nouă, dar noi procedam așa, dar ne-am lăsat, știți, că orice… idee, orice faptă… la un moment dat se banalizează. Dar acum, pentru că ne-a impulsionat el, am început iar să bem o cafeluță, după liturghie. Veniți după liturghie, să ne întâlnim, mai stăm de vorbă… punem ceva pe masă. Nu e neapărat nevoie, puneți și voi un fursec, un chec, o ceva… O cafeluță, și stăm de vorbă. Și lumea a început iar. Când a venit părintele O., tot așa, părintele O., cel puțin, era extrem de harnic. Dar ce n-a făcut? De la chestiuni legate de teoria… religioasă, până la săpat în curte, și plantat pomișori, foarte multe a făcut. Părintele A., cel dinaintea lui, la fel, toți sunt demni de toată lauda! Am avut niște preoți excepționali. Și văd că și tânărul preot I. este plin de elan, și doritor să închege comunitate, să ne vadă acolo cât mai mulți. Mi-a zis neapărat să vin la cor să cânt. Eu am spus, nu se cuvine să cânt eu acuma, în… situația în care sunt, fiind în doliu. Și a spus, dar nu cânți cântece lumești, sunt niște rugăciuni, atât că au melodie. Păi și m-a convins! (râde)