Doamna B.C., născută în 7 martie 1941, Hotin

  • Interviuri
  • Doamna B.C., născută în 7 martie 1941, Hotin
Doamna B.C., născută în 7 martie 1941, Hotin

Interviu luat de Catrinel Bejenariu în parteneriat cu Asociația Niciodată Singur, 2022

Durată lecturii: 13 minute

I: Deci v-ați născut în Hotin?

B.C.: Da, în Hotin. Era atuncea România Mare și Hotinu’ era pe granița între ruși și România, că eram toți una și aceeași. Și eu, de exemplu, am cetățenie română, că eu m-am născut sub români.

I: Am înțeles. În ce an v-ați născut?

B.C.: 7 martie, 1941.

I: Mulți înainte! Și aveați trei ani atunci.

B.C.: Da, exact, împlinisem trei ani. Noi am plecat în refugiu în ultima zi când administrația românească se retrăgea definitiv din Basarabia în Regat.

I: Aș vrea să vă rog… dacă aveți o amintire din copilărie, dacă ați vrea să ne împărtășiți.

B.C.: Da, da. Deci, am plecat cu mama mea, v-am spus, din Basarabia, cu ultimul tren de… cum se numea atuncea ,,bou vagon”, adică în vagoanele de marfă, pe paie. Și în amintirea mea de copil de trei ani, am două flash-uri. Numa’ două flash-uri. Din acea călătorie, să zicem, un flash ar fi: în vagon noaptea, unde toți eram așezați pe paie, și mama mea, la o spirtieră, îmi făcea mie, probabil, un ceai sau ceva de mâncare. La luminița aceea de la spirtieră, am acel flash, de capete de oameni… de siluete de oameni din jurul meu. Deci ăsta e unul din flash-uri din călătoria mea cu vagonul. Am ajuns undeva, s-a întâmplat un accident pe drum: niște vagoane dintr-un tren s-au rupt și s-au ciocnit cu trenul nostru, care era supraaglomerat, cu oameni care erau și pe acoperiș și între tampoane și… așa era în timpul războiului. Și, iară, un flash am, cum văd fețe, copiii ăștia agățați de geamantane când au trecut granița, așa am coborât eu din tren, agățată de geamantanul mamei mele, tot noapte, cu gălăgie și cu vaiete ale oamenilor care au fost răniți în acea ciocnire de tren și traversând niște căi ferate, niște linii de cale ferată. Toată lumea mergea spre o luminiță, probabil că acolo era o gară sau era o casă, și toată lumea se îndrepta către acea locuință. Ăla este al doilea flash, la trei ani ai mei. Am fost, deci, evacuați, am… și am ajuns la Târgu Jiu, la Vădeni. Amintire din copilărie este că am fost cazați undeva într-o curte, într-o magazie… mama a întins pe jos o saltea și o pătură și noi am dormit acolo câteva luni de zile, în acea magazie. Am petrecut chiar un Paște cred că. Noi, pe 18 martie 1941, ne-am evacuat, am venit în România. Și, probabil, Paștele era trecut de o lună și ceva, și mi-am adus aminte, mama împreună cu o verișoară au făcut o sobiță din niște cărămizi, în curte, și au pregătit ceva pentru sărbătoarea de Paște. De la Târgu Jiu ne-am deplasat undeva la o rudă, mama s-a dus să-l ajute… o rudă la Buzău. Omul era bolnav, era un vecin din Basarabia, din Hotin. Și, a murit, mama l-a înmormântat și noi, de acolo, am plecat la Câmpulung Muscel, unde fratele meu era soldat în Regimentul de Vânători de Munte, și unde noi aveam, refugiat deja, un român din Regat care lucrase în… și care nașul meu de botez. El ne-a ajutat, țin minte că noaptea am ajuns, am dormit la ei, și el ne-a ajutat și ne-a dus în comuna Albeștii de Muscel și ne-a cazat la familia lui, frați și surori din comuna Albești. Am fost cazați pe o prispă mare… asta e amintirea, pe o prispă mare, unde ne-am pus bagajul și, fiind vară, am stat acolo până mama a găsit o cămeruță în împrejurimi, o cămeruță de doi jumate pe doi jumătate, cu o sobiță, în care am locuit câțiva ani buni, să zic așa. Mama n-avea servici, n-aveam bani, n-aveam de nici unele. Mama muncea cu palmele, iar eu rămâneam mai mult la familia care… ne-a închiriat acea cămeruță, lângă un grajd, lângă o magazie. Am locuit acolo o perioadă și, în comuna Albești, mama a schimbat locuința, a muncit săraca, cu palmele, am trecut… îmi amintesc din copilărie viața grea care am dus-o, foametea din ’45 – ’46, lipsa de orice confort… singurătatea… am crescut mai mult singură căci mama mea, săraca, se ducea dimineața și se mai întorcea seara. Îmi lăsa o farfurie cu ceva de mâncare și olița într-un colț, acolo, și mai venea seara. Sau mă lăsa în curte și eu umblam pe la vecini și… așa am trăit o perioadă de timp foarte, foarte grea, până mama mea a închiriat o altă casă și a găsit un servici la o lăptărie și am arendat… am arendat, să zic, o bucată de pământ. Mama mea era o femeie extraordinar de harnică. Pământul era o moșie a unui avocat din Câmpulung Muscel, și am luat-o în administrare, iar el lăsat o bucată de pământ, cu câțiva pomi… p-ăștia îi culegeți voi, p-ăștia îi culegeți, iar nouă, toamna, ne aduceți căruța cu rezervere, să le punem în… pivniță. Au fost mulți ani, am reușit noi, muncă multă, ca și copii… am muncit, mama a făcut gospodărie, am fost cu oile, am avut și două capre, am avut și o văcuță. Mama s-a făcut un gospodar al satului cu gospodărie frumoasă. Eu am făcut școala elementară într-un cătun, se numea cătunul Mălin, aparținea de Buia de Sus. Și, după aceea am urmat șapte clase în Albești. Cu muncă la țară, adevărata viață de copil… de țară: la fân, la sapă, la bătut cuie în uluci, la văruit casa, la muls vaca, la… pe câmp cu animalele, pe islaz… joaca cu copiii. Am reușit, și la 14 ani  am intrat la Liceul de Fete din Câmpulung, l-am absolvit. Datorită faptului că mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare, noi am trăit adevărat din acea gospodărioară și din bucățica de pământ pe care o aveam arendată. Și, după aceea, mama s-a îmbolnăvit, ne-am mutat în Câmpulung Muscel și am ținut gospodărioara asta în defavoarea… vaca ne-a ținut cu laptele și cu brânzica ei, eu am terminat liceul, n-am putut să continui studiile, la 17 ani jumătate am intrat în câmpul muncii și am fost, prima mea funcție, primul meu job, a fost numărător de bani la banca națională… Găești, Dâmbovița. Astea sunt amintiri… cum să zic, și frumoase, frumoase, sărăcie multă, sacrificii, n-am mâncat pâine albă cred că… pe la 14-15 ani, n-am știut gustul ciocolatei decât cât am avut servici. Deci, vă dați seama, că a fost totuși o viață de lipsuri.

I: Ați prins o perioadă…

B.C.: Îmi amintesc de copilăria mea și de adolescență, și grea, și frumoasă.

I: Impresionant… Vă mulțumesc foarte mult. Prețuiesc că împărtășiți cu mine lucrurile astea pentru că perioada pe care ați prins-o… război, după care foamete, a fost una foarte, foarte dificilă…

B.C.: Ăă… În timpul Războiului, deci… Războiul a… rușii au intrat peste… deci a trecut Nistrul în 1940, când s-a încheiat acel Ribbentrop-Molotov. Tatăl meu a fost… a ajutat pe niște oameni care au fugit din Rusia peste Nistru, a fost pârât, a fost arestat și dus în Siberia. Eu nu l-am cunoscut, el n-a știut că mă are fată, mama era gravidă, dar nu a știut ce s-a născut. A murit în 1943, pe 16 iunie, undeva în Siberia rurală. Mama mea a stat în timpul Războiului pe Nistru, așteptându-l să vină din… din arest. Și a așteptat cât a așteptat. Fratele meu și-a continuat liceul la Cernăuți, după care a fost mobilizat în România și a fost la armată. Se închidea granița și colegii tatălui meu au convins-o pe mama să meargă cu ultimul tren pentru că risca să fim și noi duse în Siberia, și să ne despartă de fratele meu. Și… responsabilitatea de mamă a zis mie nu îmi desparte copiii, eu mă duc după celălalt copil, și așa am ajuns noi în România. Ăștia trei ani, patru ani pe malul Nistrului, mama mea a stat sub bombardamente și sub execuții pe malul Nistrului a evreilor și a tuturor care erau împotriva rușilor. Foarte, foarte greu. Când mama a plecat, a închis casa, a luat ce a putut să ia datorită acestor colegi, a pus cheia sub preș, în ideea că poate tata se întoarce. De abia în 1968 fratele meu a făcut niște demersuri prin Crucea Roșie, și noi am aflat de el săracul, murise încă din 1943, și mama aștepta un mort. Astea sunt tragediile, dramele războiului din ‘44. Acuma, când eu văd tragediile din Ucraina, din 2022, mi se cutremură sufletul, n-am nicio putere… doar… mă uit și sufăr.

I: Da, este…

B.C.: Adevărul este, nu știu, cred că am moștenit de la mama mea optimismul. Eu am avut o viață destul de grea și cu foarte multe sacrificii, și cu multe, multe renunțări. Le-am completat cum am putut. Am un băiat care este în Canada, este doctor în științe forestiere. Am reușit singură, pentru că de la 25 de ani îl cresc… când avea încă 6 luni, și el a moștenit și narativul ăsta, că îmi place să povestesc, și mă roagă de foarte multe ori și deja am început, câte puțin așa, să ,,mama, te rog să încerci tu să mai scrii, să-mi cunosc și eu rădăcinile. Vorbește despre bunicul meu!” Eu nu prea știu multe, dar câte știu, le-am transcris undeva și am zis că ceea ce v-am povestit dumneavoastră, fragmente, fragmente din viața mea o să-i scriu și pentru el.

I: Aș vrea să vă mai întreb ceva.

B.C.: Vă rog frumos.

I: Dacă există vreun obiect pe care l-a luat mama dumneavoastră cu ea, dacă e un obiect care amintește de…

B.C.: Am câteva obiecte pentru care, acuma, la vârsta mea de 81 de ani, mă gândesc cine să le moștenească. Să le moștenească în ideea că le-aș lăsa cuiva. Băiatul meu nu se, nu este foarte așa… având în vedere că este și în capătul celălalt al Pământului, este tocmai în Canada, în Vancouver. Am un samovar. Mama a adus încoace un samovar. Bănuiesc că samovaru’ ăsta a avut o istorie pentru că, dacă faptul că ea a tot plecat cu cretă, cu prafuri și nu știu ce, tot se mai vede că, pe el, au fost multe ștampile ștanțate, niște ștampile așa. Am hotărât, am întrebat o nepoată și nepoata îl dorește. Și mai am un obiect… un obiect, am o mașină de cusut de la bunica mea, din aia, un Singer, de mână. Cred că are 100 – 150 de ani, știu eu că dacă bunica mea la 19 ani, prin 1800 nu știu cât, a cumpărat… așa. Și un obiect extraordinar… am un covor. Bunica mea țesea, a avut mulți copii și, pentru fiecare copil, a țesut câte un covor. Și deci a cusut și pentru mama mea. Covorul mamei mele este de cinci metri și jumătate, pe doi metri și jumătate, pe urzeală de cânepă, cu lână vopsită natural, la care munceau câte patru persoane, țeseau la el. Covorul reprezintă un băiat cu un cerc și cu o cușcă cu un cățel mare, asta fiind în mijloc, iar de jur-împrejur ghirlande de trandafiri specifice Basarabiei. El este degradat deja, mă gândeam să îl dau la un muzeu.

I: Puteți să îl dați la un muzeu, să știți.

B.C.: Noi avem un muzeu aici, la Golești, și poate iau legătura cu… Este degradat pentru că noi am avut o cameră insalubră și un colț din covor l-a distrus mucegaiul. El ar putea să fie refăcut de meșteri, dar eu nu îl mai pot folosi pentru că este foarte greu, îl țineam pe perete. Toată copilăria, toată viața mea și aici, în Pitești, unde locuiesc eu, l-am avut pe un perete pus, dar, cum să zic, acolo unde l-am pus, acolo a stât până l-am dat jos. A, și mai am o icoană. Mama a luat icoana ei de acasă, are o ramă sculptată așa, țin foarte mult la ea. Bănuiesc că băiatul meu o s-o revendice.

I: Imagini aveți, vreo fotografie? Cu mama.

B.C.: Am, am imagini, uite… am să caut câteva poze și să vi le pun pe WhatsApp.

Fotografie în port tradițional

Am poze cu mama mea adolescentă, cu mama mea căsătorită… am câteva poze cu bunicul și bunica mea.

I: De pe mamă sau de pe tată?

B.C.: De pe mamă. De pe tată chiar nu prea am nimica pentru că, v-am zis, eu nu mi-am cunoscut nici tatăl nici rudele, când m-am născut. Și, de la mama mea, am o singură poză, nu știu dacă o am la mine sau a oprit-o băiatul meu.

Bunica Leonida

Am câteva poze din astea vechi… Am poze și cu bunicii în perioada comunismului, adică deja bătrâni, bătrâni tare.

Vi le dau, o să dau și din alea. Vă dau din alea vechi, trebuie să le caut, că eu le am puse undeva, dar… m-am mutat din apartamentul în care… mi-am cumpărat o garsonieră, că îmi este foarte greu să am grijă de un apartament, și… le am împachetate prin cutii, pe colo, pe colo, și…

I: Vă mulțumesc foarte, foarte mult, doamnă!

B.C.: Și eu vă mulțumesc, mi-a făcut bine pe undeva, mi-am descărcat puțin sufletul. Vă îmbrățișez!

I: Asemenea, și eu vă îmbrățișez!

B.C.: Să știți că viața mamei mele și a mea a fost o experiență, să știți. Toată viața a fost o experiență. Am trecut evenimentele, deci din ’44 până în ziua de astăzi, fiecare etapă am trecut-o, cum să zic eu, greu, dar cu optimism și ne-am bucurat când am avut, când am realizat câte ceva.

I: Sunteți un exemplu de urmat. Și o inspirație.

B.C.: Să știți că mama mea, singură, deci văduvă, la 38 de ani, cu un copil de trei ani și cu un altul de 19 ani în armată, fără nici un ban, fără nici un ban! Decât cu niște zdrențe ce erau un strict necesar, a venit în refugiu, m-a crescut pe mine așa cum a putut ea, mi-a dat o pâine, am trăit cu ea și am îngrijit-o și am înmormântat-o eu. Și… am trecut prin toate etapele, și de foamete, și de frig, și de dormit pe scaune, și de dormit pe… și de dormit în puf. Și de… Eu am supraviețuit datorită optimismului ei și ajutorului ei necondiționat, până a închis ochii, dar mi-am completat și am putut să stau pe linia de plutire, găsindu-mi un hobby: rucsacul în spate și România pitorească, pe munți și pe poteci… și așa am supraviețuit.

I: Ce frumos!

B.C.: Da. Iar la bătrânețe, la pensionare, am avut o prietenă, o am și acuma numai că noi am îmbătrânit și nu mai putem să ne deplasăm, am hotărât, în fiecare an, din puținul care-l avem, fără pretenții, să ieșim peste hotare. Și, din 2003 până în 2016, noi am fost în fiecare an undeva.

I: Vai ce frumos!

B.C.: Fără pretenții, numai cu avansu’ și cu un ban de buzunar, fără să ne facem cumpărături, totul programat, și cu o barcă, și cu un vapor, și cu așa… deci am văzut jumătate de Europa. Așa, câte șapte zile pe an.

I: Ce frumos! Doamnă, sunteți cu adevărat o inspirație!

B.C.: Da. Auziți, viața ne-a dat-o Dumnezeu să o trăim… să o ducem. Bună, rea, eu acuma sunt, cum să zic, puțin la apogeu, și nu prea bine nici cu sănătatea, pe căldura asta… suport destul de greu, dar încă sunt optimistă, trecem și peste asta!

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri