C.C.: Așa cum spune nemuritorul Ion Creangă, prima propoziție din Amintiri din Copilărie, am să parafrazez aceste cuvinte și am să spun nu știu cum au aflat alți copii că unul din părinți sau chiar amândoi sunt de altă naționalitate decât români. Dar cu siguranță și ei au luat acest adevăr, acest fapt, ca pe ceva firesc. Ca și mine, care mergeam cu mama de mână la sora ei… la cumnatul și la nepoata sa… undeva într-un cartier care s-a demolat, din păcate, de mult. Ghetoul armenesc din București de pe vremuri, din zona Moșilor. Ne așezam la masă și ei începeau să vorbească armenește. Când eram foarte mică, mai înțelegeam câte ceva. Din păcate, eu intrând la șase ani la Școala de Muzică și având de învățat și vioară, și pian, și școală, și lecții… mamei i s-a făcut milă de mine și a vorbit mai puțin cu mine armenește până când am încetat de tot. Apoi, în 1965… rudele mamei au emigrat din țară și au plecat în Statele Unite și mama… nici ea n-a mai avut cu cine vorbi armenește și nici eu. 

M-aș bucura să vă arăt câteva fotografii ale familiei mele.

Am să încep cu doamna P.C., bunica mea, pe care mama a pierdut-o când mama avea șase anișori. Este alături de soțul ei, alături de mama ei, deci de străbunica mea, și alături de trei dintre cei cinci copii pe care i-a avut cu totul.

În această fotografie figurează ea cu soțul ei, O.C. Și, în seara când a izbucnit Holocaustul din 1915, bunica mea P., cea care stă în picioare, împreună cu soțul au luat de mână pe una dintre fetițe și, în fumul, și în focul, și în gălăgia respectivă s-au pierdut de mama ei care era de mână cu celelalte două fetițe. Partea familiei de care niciodată n-a mai auzit nimeni nimic. Ajunși, prin Tbilisi, în România, la doi ani după asta, bunica mea P. a fost profesoară de limba engleză aici, în cadrul Școlii Armenești din curtea Bisericii Armenești, unde ne aflăm. Și a mai avut doi copii, pe mama A.C. și pe fratele ei Z.C., emigrat apoi în Brazilia și, între timp, nu mai este nici el printre noi.

Apoi, îmi face plăcere să vă arăt o fotografie a cumnatului mamei, viitorul preot M., în ziua căsătoriei sale cu domnișoara H.C., sora mamei, și cu nașii. Pentru că la scurt timp de la căsătorie, domnul M. a fost hirotonit preot aici, la Biserica Armeană, și a urcat în grad până la gradul de arhimandrit. Fotografia dânsului, împreună cu un articol foarte frumos, a fost publicată nu de mult în Ziarul Ararat și există un articol foarte elogios la adresa dânsului. 

Și iată-l într-o fotografie mai din tinerețe, pe scaunul arhiepiscopal, într-o poziție de arhimandrit, de preot. Ei sunt ramura armenească a familiei mele, de care sunt foarte mândră și mă bucur foarte mult că i-am apucat, că i-am cunoscut bineînțeles.

Iat-o și pe mama, tânără. Domnișoara A.C. Profesoară, tânără profesoară de pian.

Și iat-o, alături de mine, peste ani și ani. În cadrul unui festival, asemănător festivalului dumneavoastră, pe Strada Armenească. Despre ei pot să vă spun câteva cuvinte, că erau oameni extrem de calzi, de serioși, de sentimentali. Pe sora mamei am revăzut-o în 1988, când am ajuns prima oară la New York, acolo unde ea și domnișoara A.B., fata lor, m-au așteptat într-o vizită. Iar pe mama am pierdut-o în 2002… în vara lui 2002. Dar, sigur că amintirea lor, amintirea dulciurilor armenești pe care le făceau în casă: sarailii, baclavale… toate mâncărurile orientale care și astăzi fac deliciul meselor mele dacă am unde să le servesc, cum ar fi musaca de vinete cu carne – imambaialdi, bame și multe alte delicii orientale. Îmi rămân așa ca o nostalgie culinară peste timp și, bineînțeles, mi-am propus, într-o călătorie viitoare în Orient, să-mi fac rost de un ibric de aramă și de un dispozitiv unde să-mi fierb cafeaua la nisip, un dispozitiv separat de aragaz pentru ca să-mi fac o plăcere asemănătoare cu cea din copilărie.

Aș mai avea multe să vă povestesc, dar nu vreau să vă plictisesc, așa încât eu mă mulțumesc că m-ați invitat. Și îi sfătuiesc pe toți cei care au în familie părinți de alte naționalități să se bucure de ei, să-i amintească întotdeauna cu plăcere, și mai ales, să amintească faptul că în România întotdeauna oamenii de treabă au fost primiți cu brațele deschise, indiferent de unde au venit și indiferent de naționalitatea lor, și asta ne face să fim de două ori mândri.

Eu vă mulțumesc pentru întâlnire și vă dau rendez vous pe altă dată. Rămân a dumneavoastră C.C.