Doamna E.S. , origine armeană

Doamna E.S. , origine armeană

Interviu realizat de către Armine Vosganian și Cristian Vlădescu, sursa Uniunea Armenilor din România

Durata lecturii: 19 minute

E.S.: Apropo de ce am de spus, m-au apucat emoțiile, și nu de acuma, ci puțin mai înainte. Pentru că, ceea ce voi vorbi, este vorba de viața mea pe care am dus-o alături de părinți, de faptul că nu am avut…

n-am cunoscut nici bunicii materni nici paterni pentru că nu au existat. Și ei nu au existat pentru că au fost omorâți. Și… într-un fel, faptul că aceste persoane care au murit degeaba, au murit fără a avea vreo vină și au fost canonizați, în 2015, înseamnă că eu am, totuși, un avantaj pentru că în familia mea am mulți sfinți. A zis cineva: în fiecare familie de armean există măcar un sfânt, dar eu am șase. Șase sfinți. Și, pornind de la asta, trebuie să spun istoria familiei.

Părinții materni erau din Trabzon, de la țărmul Mării Negre. O familie cu șase copii. Tatăl se ocupa cu comerțul de aluni… de alune, pentru că avea o plantație de aluni. Și comerțul ăsta îl făcea cu rușii, traversând Marea Neagră. Atunci când a fost nenorocirea asta, pe capul armenilor, capul familiei nu era acasă, era în Rusia, cu probleme de comerț, așa că acasă era mama cu cei șase copii. Doi băieți și patru fete. Două din fete erau fetițe mici, fetițe sub patru ani, aceste fetițe au fost îmbarcate într-o barcă, duse în largul Mării Negre și înecate. Mama, bineînțeles, că a sărit să le scape, dar au omorât-o și pe ea. Ceilalți copii erau două fete, respectiv mama mea și cu sora mai mare, și doi băieți. Băieții au fost duși într-un centru de triere care să fie luați de familii, la fel și fetele. Băieții n-au fost luați numaidecât, așa că tatăl, după un timp, a venit din Rusia și a recuperat pe băieți, și i-a dus în Rusia. Pe fete nu le-a găsit, pentru că fetele au fost luate spre înfiere de o familie de turci, care nu s-au purtat rău cu ele, numai că au fost, conform tradiției, le-au schimbat numele și au zis că creștini n-au ce căuta acolo, și le-au… cum se zice, trecut la islam, la religia islamică. Mama mea era prea mică ca să realizeze, dar sora ei, care era mai mare, tot timpul o sfătuia vezi că noi de fapt suntem creștine și numele nostru e A. și S., și nu așa cum ne-au numit ei, și… în sfârșit, soarta a făcut ca stăpâna să rămână însărcinată și să facă ea un copil și atunci și-a dat seama că nu poate să facă față la trei copii, dintre care doi nu erau din familie. Și atuncea, aceste două fete, respectiv mama mea și sora ei, au fost duse la un orfelinat în Istanbul. Un orfelinat sub conducerea unui cap bisericesc care mai exista, armean. Și acest vorpanoț – știi ce înseamnă, da? Le-au luat, le-au acceptat pe fete, și aceste fete au trăit în acest orfelinat timp de 12 ani. Mama era, și-aducea aminte și plângea, că plângea după maică-sa, era mică. Soră-sa era mai mare și avea alt fel de a fi și se comporta altfel. Au făcut… au stat în orfelinat 12 ani după care… fiecare cu caracterul ei, mama mea era mai docilă, mai introvertită și a preferat să fie învățătoare în cadrul acestui orfelinat, dar sora ei a preferat altceva, s-a angajat la un spital în apropiere ca infirmieră. Treaba asta a fost un, cum să zic, o întorsătură a vieții, pentru că acolo, în acest spital, se… cineva a zis da’ nu vrei să te duci în România, să te măriți? Nu știa nici unde e România și chestia cu să te măriți a fost așa, cum era pe vremea aceea. Aveau legătură cu cineva care vroia să se însoare, din România, așa că au luat legătura cu persoana respectivă, care i-a trimis o fotografie. Fotografia însă era mai din tinerețe, lucru care, pe S., așa o chema pe mătușa mea, a acceptat, a venit în România, dar a dat peste un om bătrân și bolnav. Noroc că ea avea posibilitatea să-l îngrijească, ceea ce a și făcut. A rămas cu el tot timpul. Au avut trei copii. Acești trei copii sunt verii mei. Dar, pentru că ea era singură S. Aicea, și nici limba n-o cunoștea, și… era adusă de pe altă planetă, până la urmă. A făcut orice și a adus-o pe sora ei, respectiv pe mama. A zis numai pentru o perioadă mai scurtă și a rămas definitiv. Asta a fost povestea mamei, cum a ajuns aicea.

Povestea tatălui este mai… tristă. Mai tristă, dacă se poate spune. Erau din… Tekirdağ, deci e o porțiune din interiorul Turciei. Mama era învățătoare, tatăl era negustor, și aveau doi copii, doi băieți, pe tata și un băiat mai mare, pe G. Și… ce să spun, părinții au fost, ca și copiii, au fost duși în exil, sau cum se cheamă, prin deșerturile Siriei, respectiv în Deir ez-Zor. Părinții au murit, au fost omorâți sau au murit, dar copiii au rămas, respectiv G., care era cel mare, îl purta pe tata pe umeri. Și așa au depășit porțiunea de deșert, au ajuns într-o localitate unde locuiau și armeni, au trăit din dezgropat rădăcini, din cerșit pâine și din mâncat… insecte. Până când s-a îmbolnăvit fratele mai mare, a murit, și l-a lăsat pe cel mic, pe tata, în dreptul unei case, unde întâmplarea face să fi fost niște armeni, și care aveau… au constatat că există niște rude de departe, la Constantinopol. Rude ale tatălui, ale copilului, de fapt. Au luat legătura cu ei și acest copil a ajuns în Constantinopol, la rude. Rudele nu l-au putut ține… a intrat într-o… cum se zice… ținută de americani, o societate care se ocupa de acești copii. Ori îi trimitea în America, ori îi aducea în România, adică… nu putea să-i țină acolo. Ceea ce s-a și întâmplat. Au venit cu un vapor, cu… ceilalți copii, mulți copii, dar acest… bărbatul mătușii mele, întâmplător, era și un unchi de gradul doi cu tata. Așa că s-a dus la vapor și l-a luat și a zis să vină acasă la noi, că... El avea o prăvălie, o ducea prost, dar l-a luat și l-a… ca să-l ajute, acolo în prăvălie.

Părinții doamnei E.S.

Deci, în această postură, s-au cunoscut părinții mei, și… tata s-a îndrăgostit de mama… mama mai reținută, dar până la urmă s-au căsătorit și și-au creat o viață nouă.

Foarte modestă inițial, foarte modestă, el nu avea cetățenie, avea pașaport Nansen, și așa că nu putea să-și deschidă o prăvălie. Și a făcut așa comerț din ăsta, a aprovizionat pe unii pe alții, dar, în orice caz, s-au descurcat. S-au descurcat așa de bine că a pus bani de o parte, ajutat și de mama și, cu banii ăștia, au luat o casă modestă în cartierul Piața Chibrit. Cealaltă familie, respectiv S. cu familia, a fost… cum să zic, păcălită de propaganda care se făcea: Armeni, mergeți în Armenia, e pământul nostru… Noi ne ducem să vedem cum e acolo și vă spunem. Și s-a dus o delegație de armeni, condusă de… mă rog, nu vreau să-i dau numele, cineva, care s-a dus acolo și a constatat că era o sărăcie lucie, era după război. Pâine era pe cartelă, locuințe nu erau, era totul… și se așteptau ca oamenii care veneau, ca emigranți, să vină cu bunăstare. Ceea ce s-a întâmplat. Adică foarte mulți s-au lăsat păcăliți, dar tatăl meu nu. El zicea așa: poate că e bine, dar acolo e comunism și eu nu mă duc acolo. Armenii l-au judecat, au zis: înseamnă că nu ești patriot. Dar, să trecem peste asta… 

I-am condus la Constanța, când au luat vaporul și au plecat spre… noua… spre patrie, de fapt, că nu era nouă. Oamenii au fost așa de păcăliți că… eu cunosc două familii care erau… aveau niște mici făbricuțe, făbricuțe! Ei și-au desființat făbricuțele, le-au pus în lăzi și au plecat și, când au ajuns în Georgia, că acolo era… cum să zic, locul, că Armenia n-avea port, n-avea ieșire la mare, primul lucru care s-a întâmplat a fost naționalizate toate astea. Bine, nu mai aveau ce face, ajunseseră acolo. Noi eram foarte supărați pentru că fusesem… erau rudele noastre. Eu au zis dacă o să ne fie bine, vă chemăm și pe voi. Prin metoda scrisorilor cu dublu înțeles au dat de înțeles părinților mei că nu e bine deloc. Ceea ce ne-a făcut ca noi să rămânem aicea și ei să fie în Armenia. Draga mea, ce să spun, în legătură cu canonizarea. Deci, din familia mamei, a fost canonizată V., care era mama, și care a fost omorâtă, și cele două fetițe înecate al căror nume nu le știu, deci trei, iar din familia tatălui au fost cei doi părinți, I. și O., și fratele G. Deci s-au făcut șase. Din punctul ăsta de vedere pot să spun că sunt bogată, dacă ar fi să fac o glumă macabră.

Ce să spun… toată viața am fost așa: părinții vorbeau și povesteau, dar nu foarte mult, nu vroiau să ne întristeze și pe noi, dar… muzică turcească nu ascultau și chiar ziceau că să nu… chiar să nu ascultăm. Ei doi vorbeau turcă, și mama și tata, vorbeau turcește și eu eram cea curioasă, care ziceam: vreau să știu și eu ce vorbiți. Ziceau nu se poate… dacă o să vrei mai târziu să înveți treaba ta.

Acolo, la Piața Chibrit, unde aveam casa, era un grup… câteva familii de armeni, cu care ai noștri erau în legătură, respectiv era familia N., familia G., G. aveau un băiat și o fată, iar băiatul a devenit profesor la școala armeană. Era familia B., și noi… deci un grup de… D., mă rog, și… G. Doamnele din aceste familii se întâlneau o dată pe săptămână și beau o cafeluță, și mai vorbeau pentru că n-aveau legăturile cu restul, nici limba n-o vorbeau ca lumea. Și, apropo de familia N., trebuie să spun că stăteam pe Calea Griviței și aveau o casă cu o grădină cu fructe, nu știu ce, și, eu cu sora mea, că am și o soră, draga de ea, și care este în Brazilia, noi ne duceam să mai mâncăm fructe, nu știu ce… și capul familiei era o doamnă în vârstă, N. se chema, și care avea o poveste foarte… nu ciudată, ieșită din comun. Când a fost să fie duși spre deșerturile Siriei, N. aceasta era o fată tânără, avea familie, am înțeles că era foarte frumoasă, și… un neamț de la Ambasada Germaniei a plăcut-o și i-a fost milă de familia ei și atuncea, nu știu ce s-a întâmplat, a luat-o de soție… era mică? În orice caz, i-a salvat familia, în felul ăsta familia asta a ajuns în România, nu știu pe ce cale, amănuntele în ceea ce-i privește pe ei nu le știu, dar… la această familie eu am văzut o carte… N., deci familia N., o carte… voluminoasă așa, groasă, care era compusă din mărturiile unor supraviețuitor și cu fotografii. Am zis că eram curioasă, sunt și acuma. Am vrut să știu ce scrie acolo, adică fotografiile vedeam, că sunt… familii, nu știu ce, dar vroiam să văd ce scrie. Și mama mea, care avea experiența asta de învățătoare, m-a învățat, întâmplător eram într-un concediu medical pentru că făcusem un icter și, ca să nu rămân în urmă, eram în clasa întâi, deci aveam opt ani, cu lecțiile de la școală, dânsa mă învăța câte o literă din alfabetul românesc și, profitând de treaba asta, mă învăța și câte o literă din alfabetul armean. Și așa că la sfârșit știam să citesc… de scris nu știu dacă știam prea bine, dar de citit citeam. Am citit vreo două povestiri din astea cu… ce s-a întâmplat, cum au scăpat, ce s-a întâmplat… au fost violate, ce s-a întâmplat… mă rog. Mai departe mama a zis gata, acuma știi destul, și nu m-a mai lăsat să citesc. Cartea a rămas la familia N. Între timp s-a făcut… s-au demolat, s-a demolat partea aceea ca să se facă blocuri, pe ei i-au mutat, mă rog, el a divo… asta, doamna N., avea o fată și un băiat, unul era, dacă… ești prea tânără ca să știi, era un ciclist de talie internațională și… apare în cartea asta care… despre armeni, îl chema E.N. Cartea cred că era la el, eu n-am mai văzut cartea asta. M-am gândit cum se poate să… mai o vedem, că era o mărturie, nu? Erau mărturiile unor supraviețuitori. Nu, n-am găsit-o.

Și așa, între timp însă, neavând, cum să zic, contacte prea… cu societatea armeană, decât că ne ducea mama la biserică. Încet, încet am uitat… am uitat ce ne învățase mama. Acuma nu mai știu să citesc armenește, îmi pare foarte rău, dar asta e situația. Am uitat… Ceilalți, au plecat fiecare, au emigrat în America… și G., și mai știu eu care… au plecat. N. au plecat și ei. Băiatul lor a făcut ciclismul ăsta… l-a… dus la niște culmi și acolo în America era instructor. A murit în ’94, spune aici în carte, de o boală grea… mă rog, o moarte. Toți suntem datori. Ce să spun altceva… Vreau să spun așa, că… zilele trecute a fost ziua cărții, da? La noi, aici. Eu dimineața îmi iau cafeaua în bucătărie și ascult radio… asta… radio. Și la radio, ei, ca să facă un fel de sondaj dacă oamenii mai citesc sau nu, au întrebat dacă cineva poate să le dea telefon și să spună care a fost ultima carte pe care a citit-o respectivul. Au zis diverse… nu știu dacă erau reale sau nu că păreau cam bombastice așa, ca să zic. Dar unul din ei a zis așa: am început, dar n-am terminat, dar abia aștept să văd cum se termină cartea Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh, a lui Franz Werfel, dar de abia aștept… că este ca o carte de aventuri. Eu, te rog să mă crezi, nici n-am mai putut să-mi beau cafeaua. Cum să fie cartea asta o carte de aventuri? Deci, în urma unor aventuri ca asta, și a unor aventurieri ca turcii, noi armenii suntem cu un milion jumătate mai puțini, da? Și nu putem face nimic, pentru că, deși România a primit toți acești emigranți, nu era obligată, dar i-a primit, s-au integrat, oamenii s-au integrat, au dat nume și în artă, și în muzică, și în arhitectură, și în medicină mai ales… Iar acuma, după atâția ani, deci s-au purtat foarte frumos, dar și noi cu ei, adică… vreau să spun n-am criticat, ne-am integrat, și așa mai departe. Iar acuma de ce, nu poate Guvernul ăsta… să accepte acest… ideea de genocid? Nu au acceptat nici să se spună de genocid. Să nu se vorbească despre asta. Poate că avem prea multe interese față de turci, dar asta nu înseamnă… Pentru că eu, cum să zic, dacă turcii ar accepta, eu personal, acuma nu vorbesc în numele altora, ci în numele meu personal, domne n-am nicio pretenție, ce pretenții să am după 100 de ani! Dar măcar acceptă ideea. Acceptă că ai omorât! Că ai omorât copii, i-ai sfârtecat… ce ai făcut, cum ai făcut. Tatăl meu era atât de revoltat de situația asta că a avut niște… înainte de moarte și, de fapt, în timpul vieții, dar mai ales în ultimii ani, avea… zicea așa: aș vrea ca turcii să recunoască și pentru asta sunt în stare să mă duc în fața Ambasadei Turciei și să fac acolo, să mă manifest. Dupaia vroia să se ducă… la Deir ez-Zor, pentru că acolo… armenii din zonă au adunat oasele, osemintele, le-au pus în, nu știu cum se cheamă… cenotaf, sau nu știu cum se cheamă… așa. Dar, între timp turcii au bombardat, dupaia s-a refăcut, dar tata a rămas cu această durere. Vroia să se ducă, noi nu reușeam să-l lămurim. Ști cine îl lămurea? Duhovnicul nostru care era A.B., preotul. El a zis domnul I., cum te duci? Cu un pașaport armenesc? Te duci la turci? Te duci… ăștia de la Ambasadă or să vrea să vadă cine ești și o s-o pățești… mă rog. Într-un fel, el a fost cel care l-a lămurit să nu facă asta, dar a rămas cu această durere și cu asta a și murit. Tot timpul spunea asta. Această durere, ca să spun sincer, draga mea, o am și eu. De aia am zis că nu iert, indiferent care a fost situația! Cu junii turci, că armenii aveau bogății, că au… ei aveau nevoie de aceste bogății… dar nu poți să omori atâta lume numai ca să… ca tu să te simți mai puternic și mai bogat, tu. Iar acuma, președintele lor, acum câțiva ani, a dat așa, o rază de speranță, că poate, poate… că a vorbit și Papa… poate, poate se rezolvă într-un fel, dar nu știu, nu mai țin minte exact contextul. Și atuncea noi am sperat, dar degeaba. S-a pus condiția că… nu le dă voie să intre așa Uniunea Europeană, dar acuma puțin le pasă, nici vor să… nu mai vor Uniunea Europeană, preferă așa.

Draga mea, ce să spun, e multă durere în sufletul meu. Au trecut atâția ani, între timp ne-am făcut studii… am făcut și noi, la rândul nostru, familii. Soră-mea a plecat în… Brazilia după logodnic, care i-a devenit soț, au o situație bună, au venit… ne vizităm, am fost și eu de două ori în Brazilia, ea venea destul de des…

Arată o fotografie 

Asta la o aniversare a mea, că soră-mea face ce face și e aicea de fiecare aniversare. Acolo eram când am împlinit 80 de ani. Mi-a făcut diverse cadouri, plimbări în străinătate, am fost împreună la Paris, am fost împreună la Londra… da, e o persoană foarte iubitoare și… apropiată, păcat, păcat că ne-am despărțit, asta este…

Și… am studiat, am făcut facultatea, trebuie să spun că pe 23 mai ne întâlnim, cine a mai rămas din facultatea pe care am făcut-o, de construcții, sunt 60 de ani de când am terminat, 60 de ani. Din 250 de cursanți au mai rămas vreo 60. Foarte mulți au murit, mulți au plecat, mă rog… dar asta n-are legătură cu ceea ce vorbim noi despre armeni, dar are legătură că fiecare a rezolvat în viață.

Arată o fotografie

Nu mai țiu minte anul. După sărbători ne aduna S., nu știu unde era asta, și cu armenime, mâncam, ne simțeam bine, dansam, pe vremea aia mai dansam și eu.

A încercat să fie… să se adapteze, să încerce să uite… imposibil. Dacă noaptea mă trezesc și am o pauză de somn, tot la asta mă gândesc. E foarte greu, să știi, să ai asemenea povară pe suflet. Când era… în diplomația… adică… a fost H., înainte de el a fost un… o persoană din Karabah, înainte de ăștia nu mai știu cine era, dar, în orice caz, consu… nu consul, diplomata era o femeie. Căreia el i s-a tot destăinuit, uite ce am pățit, uite așa și așa… și atuncea ea a făcut niște demersuri și l-a declarat cetățean de onoare al Armeniei, și pe chestia asta i-a dat și un pașaport. Pașaportul mi l-a adus A. și am să vi-l arăt. Ăsta-i pașaportul. Am plâns când am văzut pașaportul ăsta pentru că tata a zis… cu pașaportul ăsta s-a dus în Brazilia, deși cei de la pașapoarte au zis dar nu se poate, nu e emis de noi, dar tata le arăta acolo că, scria aici, că este valabil în toate țările.

Arată pașaportul 

Că eu, când am văzut, am plâns. S-a dus cu atâta încredere, s-a dus la nunta nepotului. Mă și avea 85 de ani. Singur! Da… Aicea e și viza.

I: Și uite, spune că are rezidență specială.

Am zis la Sala Dudian, festivitatea de acordare a titlului de Cetățean de Onoare al Armeniei, pentru tata. În prim-plan E., nepot, E.Ș. și mama, în planul doi tata și alții, 1995.

Arată scrisoarea

Arată fotografia

Doamne… nici nu mai știu ce să zic, pentru că chiar m-a copleșit emoția. Aș vrea ca ceea ce faceți să vă reușească și oamenii… să vadă, să înțeleagă tragedia acestui popor armean. Eu îi înțeleg și pe români, domne, au problemele lor, cine stă să mai gândească ce a fost cu un popor care a fost decimat acum o sută de ani, cine?! Au problemele lor, dar și noi nu putem fi lăsați așa.

Eu mai am în Armenia o verișoară și mai mulți nepoți, A. a fost de două ori în Armenia. Am fost și eu cu ea, cu maică-sa, când maicăs-sa era de 17 ani. Mama… mama mea a fost de două ori, o dată singură și o dată cu tata. Deci legăturile cu patria noastră de fapt, sunt ținute, dar sunt și dureroase. Mi-a arătat A. o înregistrare cu… cum se cheamă, un cor de copii din Armenia care cântau Hayry mer, Tatăl nostru. Mă da și suna așa de frumos, atât de frumos suna… Îmi pare rău că anul ăsta a fost trecut aproape sub tăcere, 24 ăsta. Eu am tot întrebat, mă, se face ceva? Am întrebat, am dat telefon lui D.M, am vorbit cu asta, cu M.C., nimeni nu știa nimic. Ca să aflu că duminica anterioară, deci nu la data de 24, a fost o slujbă, s-au depus niște coroane… dar nu se poate. Dacă alții trec cu vederea această zi care pentru noi înseamnă foarte mult, noi nu avem dreptul să o trecem cu vederea, nu avem dreptul! Sunt strămoșii noștrii, nu? Da… Eu vă mulțumesc că ați avut răbdare să ascultați vorbele mele, mai meșteșugite, mai… cum sunt, cuprinse de emoție, și tare mi-aș dori să aveți un rezultat, în orice sens! Dar cineva să înțeleagă, să înțeleagă, că noi… suntem și noi un popor. Ne-a legat religia, pe noi. Religia… cultura… că altfel cine știe ce s-ar mai fi întâmplat, nu? Da… să încheiem?

Nu lăsa amintirile să se piardă!

Ne-am petrecut mult timp întrebând și ascultând persoanele care vor ca amintirile lor să fie rămână în urma lor. Am creat un ghid de interviu care te poate ajuta în conversațiile cu cei dragi. Nu le lăsa amintirile să se piardă și ascultă-i!

Interviuri